www.gardadefier.tk Totul Pentru Tara
.:Acasa | Codreanu | Forum | Politica |Ad.Favorite :.
   .:Miscarea :.
 o Articole
 o Capitanul
 o Doctrina
 o Biografii
 o Cronologie

 


 

 .:Interes:.
 o Imagini
 o Documente
 o Poezii

 

 

 

 

   .:Prezent:.
o Investigati
o Politica
o Stiri                      o Sondaje

 :. Corneliu Codreanu Insemnari de la Jilava

 Corneliu Zelea Codreanu

Editura TOTUL PENTRU TARĂ
SIBIU, 1936
TIPOGRAFIA VESTEMEAN
 

CORNELIU ZELEA CODREANU
Pentru Legionari
În acest volum este scrisă povestea tineretii mele, de la 19 la 34 ani, cu simtirile, credinta, gândurile, faptele si greselile ei.

CORNELIU ZELEA CODREANU
6 Decembrie 1935,
Carmen Sylva
LEGIONARI,
Scriu pentru familia noastră legionară. Pentru toti legionarii: din sat, din fabrică si din universitate.

Nu tin seamă de nici un fel de regulă impusă autorilor de cărti. N-am timp. Scriu în fuga condeiului, de pe câmpul de luptă, din mijlocul atacurilor. La ora aceasta suntem înconjurati din toate părtile. Dusmanii ne izbesc miseleste si trădarea muscă din noi.

De doi ani de zile stăm legati cu lanturile infamei cenzuri.

De doi ani de zile numele nostru si acela de legionar nu sunt tolerate în ziare decât pentru a fi insultate. Curge asupra noastră ploaie de miselii în aplauzele dusmanilor si în sperantele lor că vom pieri. Dar acesti cavaleri ai lasitătii, ca si stăpânii lor, se vor convinge, de altfel, în curând, că toate atacurile în care si-au acumulat nădejdile de nimicire a miscării legionare, toate frământările si toate sfortările disperate, rămân încercări zadarnice. Legionarii nu mor. Drepti, nemiscati, neînvinsi si nemuritori, privesc pururea biruitori la toate zvârcolirile urii neputincioase.

Îmi este indiferentă părerea pe care ar putea s-o aibă lumea nelegionară si nu mă interesează efectele pe care ele l-ar avea în acea lume.

Eu vreau ca voi, soldati ai unor alte orizonturi românesti, citind aceste amintiri să recunoasteti în ele propriul vostru trecut si să vă aduceti aminte de luptele voastre. Să retrăiti suferintele îndurate si loviturile primite pentru neam. Să vă umpleti inimile de foc si de hotărâre în lupta grea si dreaptă, în care v-ati înclestat si din care avem cu totii poruncă de a iesi: biruitori sau morti. La voi mă gândesc când scriu. La voi, acei care veti trebui să muriti, primind cu seninătatea strămosilor Thraci, botezul mortii. Si la voi, acei ce veti trebui să păsiti peste morti si mormintele lor, ducând în mâinile voastre steagurile triumfătoare ale
Românilor.



PĂSIND ÎN VIATĂ


MARTIE 1919 ÎN PĂDUREA DOBRINA



În primăvara anului 1919, iată-ne adunati într-o după-amiază în pădurea Dobrina care stă de strajă pe înăltimile din jurul Husului. Cine? Un grup de vreo 20 elevi de liceu din cursul superior. A 6-a, a 7-a, a 8-a.

Convocasem pe acesti tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problemă gravă, desi viata noastră abia înmugurea. Ce facem dacă vin bolsevicii peste noi? Părerea mea, asupra căreia au căzut si ceilalti de acord, era aceasta: dacă armata bolsevică va trece Nistrul si apoi Prutul ajungând să încalce si locurile noastre, noi să nu ne supunem, ci să ne retragem cu totii în pădure înarmati. Aici să organizăm un centru de actiune si de rezistentă românească, si prin lovituri date cu măiestrie să zdruncinăm inamicul, să mentinem o stare de spirit de neaplecare, si să întretinem o scânteie de nădejde în mijlocul masei românesti din sate si orase. Am depus cu totii jurământ în mijlocul pădurii seculare. Era această pădure un colt al acelui vestit codru al Tigheciului, pe cărările căruia, în decursul istoriei Moldovei, multi dusmani îsi găsiseră moartea. Am hotărât să ne procurăm arme si munitii, să păstrăm un secret desăvârsit, să facem recunoasteri si exercitii de luptă în pădure si să găsim o formă care să mascheze intentia noastră.

Forma am găsit-o usor si în scurt timp am pus-o în practică: o societate cultural-natională a elevilor liceului din Husi, căreia i-am dat numele: "Mihail Kogălniceanu". Ea a fost aprobată de directiunea liceului. Au început sezători si conferinte în oras. În public tratam obisnuitele subiecte, dar în pădure făceam exercitii de luptă. Arme pe vremea aceea erau pe toate drumurile încât în vreo două săptămâni ne adunasem tot ce ne trebuia.

***

Era în timpul acela o stare de haos în tară, pe care noi desi copii, abia trecuti de 18 ani, o întelegeam prea bine. Lumea se afla sub impresia revolutiei bolsevice care se desfăsura în toiul ei la câtiva pasi de noi. tărănimea din instinct se opunea acestui val distrugător, dar complect dezorganizată, nu prezenta o posibilitate serioasă de rezistentă. Muncitorimea însă aluneca vertiginos spre comunism, întretinută sistematic în cultul acestor idei, de presa jidănească, si în general de toată jidănimea oraselor. Fiecare jidan, comerciant, intelectual sau bancher-capitalist, în raza sa de actiune, era un agent al acestor idei revolutionare anti-românesti. Românii intelectuali erau indecisi, aparatul de stat dezorganizat. Din moment în moment, te puteai astepta, fie la o izbucnire internă a unor elemente organizate si decise, fie la o năvălire de peste Nistru. Această actiune externă coordonată cu aceea a bandelor iudeo-comuniste din interior, care, năpustindu-se asupra noastră, distrugând podurile si aruncând în aer depozitele de munitii, ar f i hotărât de soarta noastră ca neam.

În atari împrejurări, frământati de gânduri si tremurând de grija vietii si libertătii tării noastre abia unită, în urma unui greu război, a încoltit în mintea noastră de tineri ideea unei actiuni care ne-a adus la jurământul din pădurea Dobrinei.

Făcusem cinci ani de liceu militar la Mănăstirea Dealului, la umbra capului lui Mihai Viteazul si sub ochiul cercetător al lui Nicolae Filipescu. Acolo sub comanda Maiorului si apoi Colonelului Marcel Olteanu, Comandantul scolii, a Căpitanului Virgil Bădulescu, a Locotenentului Emil Pălăngeanu si sub îndrumarea profesorilor, mi-am făcut o severă educatie ostăsească si mi-am căpătat o sănătoasă încredere în puterile mele.

De altfel, educatia militară de la Mânăstirea mă va urmări toată viata. Ordinea, disciplina si ierarhia turnate la o vârstă fragedă în sângele meu, alături de sentimentul demnitătii ostăsesti, vor forma un fir rosu de-a lungul întregii mele activităti viitoare.

Tot aici am fost învătat să vorbesc putin, fapt care mai târziu mă va duce la ura contra vorbăriei si a spiritului retoric. Aici am învătat să-mi placă transeea si să dispretuiesc salonul.

Notiunile de stiintă militară căpătate acum mă vor face să judec mai târziu totul prin prisma acestei stiinte.

Iar cultul sentimentului demnitătii de om si de ostas, în care m-au crescut ofiterii, îmi va crea greutăti si mă va expune la suferinte, într-o lume lipsită adesea si de onoare si de simtul demnitătii.

Vara lui 1916 am petrecut-o acasă la Husi.

Tatăl meu era concentrat de doi ani si plecat cu regimentul în Carpati.

Într-o noapte m-a trezit din somn mama mea care, plângând si închinându-se, mi-a spus: "Scoală, că trag clopotele la toate bisericile". Era 15 August 1916, Sfânta Maria. Am înteles că s-a decretat mobilizarea si că în acel moment armata română a trecut muntii.

Cuprins de emotie, îmi tremura trupul. Peste trei zile am plecat de acasă după tatăl meu, împins de dorul de a fi si eu printre luptătorii de pe front. În sfârsit, după multe peripetii, am ajuns la acelasi regiment în care era si tatăl meu comandant de companie, Regimentul 25 Infanterie de sub comanda colonelului V. Piperescu, pe când înainta în Ardeal pe valea Oituzului.

Nenorocul meu a fost mare, deoarece, neavând decât 17 ani, comandantul regiment ului a refuzat să mă primească voluntar. Totusi am luat parte la înaintarea si retragerea din Ardeal, iar la 20 septembrie când tatăl meu a căzut rănit deasupra Sovatei pe muntele Ceres-Domu, i-am fost de folos, ajutându-l în fata inamicului care înainta. Desi rănit, a refuzat să se lase evacuat conducându-si compania tot timpul retragerii si apoi în grelele lupte cari au urmat la Oituz.

Într-o noapte pe la ora două, regimentul a primit ordin de înaintare. Ofiterii îsi inspectau în tăcere de mormânt trupele masate pe sosea.

Tatăl meu fusese chemat de colonel. Revenind după putin timp îmi spune: "N-ar fi bine să te întorci tu acasă? Noi o să intrăm în lupte si nu e bine să murim amândoi aici, căci mama rămâne acasă cu sase copii mici, fără nici un sprijin. Si Colonelul m-a chemat si mi-a spus că nu vrea să-si ia răspunderea rămânerii tale pe front".

Simteam că e cu sufletul îndoit: ezita să mă lase în miezul noptii singur, în câmp, pe drumuri necunoscute, la 40 km de linia ferată.

Observând insistenta lui, am predat carabina si cele două cartusiere si în timp ce coloanele regimentului păseau înainte, pierzându-se în linistea si întunericul noptii, eu am rămas singur pe marginea unui sant, luându-mi apoi drumul către vechea frontieră.

Mai târziu, peste un an, la 1 Septembrie, am intrat în Scoala Militară de Infanterie, de la Botosani, cu acelasi gând de a putea ajunge pe front. Aici mi-am completat educatia si cunostintele militare, de la 1 Septembrie 1917 la 17 Iulie 1918, în compania activă a Scolii Militare. Cei patru ofiteri distinsi: Colonelul Slăvescu, Căpitanul Ciurea, Locotenentul Florin Rădulescu si Maiorul Steflea, mi-au îndrumat pasii pe căile luptelor si al sacrificiilor pentru tară.

Si acum, după un an - 1919 - era pace. Iar noi, copiii cei gata de moarte, eram răspânditi pe la casele noastre.

Tatăl meu, profesor de liceu, a fost o viată întreagă luptător nationalist. Bunicul meu a fost pădurar, străbunicul tot pădurar. Neamul a fost din începuturi, în vremuri de restriste, neamul codrilor si al muntilor. De aceea educatia ostăsească si sângele din vine imprimau actiunii de la Dobrina - naivă ca manifestare - o notă de seriozitate pe care vârsta noastră fragedă n-ar fi presupus-o.

În acele momente, noi simteam în inimi, sfatul si experienta lor, prezenta sirurilor de strămosi, care au luptat pentru Moldova pe aceleasi cărări nepătrunse de dusmani.


LA UNIVERSITATEA DIN IASI

SEPTEMBRIE 1919



Vara a trecut. În toamnă mi-am dat bacalaureatul si grupul nostru s-a despărtit îndreptându-se fiecare spre universităti.

De la Dobrina nu ne-au rămas decât amintirile de a ne apăra tara în contra valurilor de vrăjmăsie care se ridicau amenintătoare si dinlăuntru si din afara hotarelor.

***

Plecam din Husi în momentul acestei răspântii pentru fiecare tânăr, înscrierea la universitate, mult asteptata înscriere la universitate! Ca pregătire aveam bagajul de cunostinte pe care mi-l dăduse liceul. Literatura de senzatie, de pervertire sufletească ce astăzi ocupă un loc important în procesul de formatie al elevului de liceu - spre nenorocirea lui - eu n-am gustat-o. Pe lângă literatura firească a clasicilor români citisem toate articolele din "Semănătorul" si "Neamul Românesc" ale lui N. Iorga si A. C. Cuza. Tatăl meu le avea în niste lăzi, în podul casei. În ceasurile li b ere, mă suiam acolo si mă ocupam cu acest soi de literatură. Esenta acestor articole cuprindea manifestarea într-o formă înaltă, a celor trei idealuri de viată ale poporului român:

1) Unirea tuturor Românilor.

2) Ridicarea tărănimii prin împroprietărire si drepturi politice.

3) Rezolvarea problemei jidănesti.

Două maxime însoteau manseta tuturor publicatiilor nationaliste din acea vreme:

"România Românilor, numai a Românilor si a tuturor Românilor." N.Iorga

"Nationalitatea este puterea creatoare a culturii umane, cultura e puterea creatoare a nationalitătii." A. C. Cuza

Cu mare evlavie mă apropiam de Iasiul pe care nu era român să nu-l iubească, să nu-l înteleagă sau măcar să nu dorească a-l vedea.

Multe orase din Moldova au câte o fărâmă de glorie. Nu putem pronunta numele: Hotin, Bârlad, Vaslui, Tighina, Cetatea Albă, Soroca, fără ca să nu ne simtim sufletul răscolit.

Deasupra tuturor însă se ridică Suceava si Iasiul.

Suceava cetatea lui Stefan cel Mare, Iasiul orasul lui Cuza Vodă.

Orasul unirii de la 1859, care prin înfiintarea Universitătii, devine orasul tineretii si a celor mai curate aspiratii ale ei.

În Iasi au trăit: Miron Costin, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihail Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Iacob Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnutiu, Vasile Conta, N. Iorga, Ion Găvănescul. Aici luminează ca un far, la catedra de Economie Politică, marea personalitate a profesorului Cuza. Universitatea devine o scoală a nationalismului; Iasiul, orasul marilor avânturi românesti, al înăltimilor, al idealurilor, al aspiratiunilor noastre nationale. Mare prin durerile de la 1917, când aici si-a găsit refugiul în ceasurile grele mult chinuitul suflet al Regelui Ferdinand, mare prin destinul de a fi la 1918 orasul unirii tuturor Românilor; mare prin trecutul său si mare prin tragedia lui prezentă -- căci orasul celor patruzeci de biserici-- moare uitat în fiecare zi sub nemiloasa cotropire jidănească. Iasiul zidit pe sapte dealuri, ca Roma, este si rămâne cetatea eternă a românismului.

Câte amintiri glorioase!

Aici s-au auzit pentru prima dată răsunând acele armonioase versiuni ale lui Alecsandri:

"Hai să dăm mână cu mână,

Cei cu inima română"

........................

Aici, ca nicăieri în altă parte, studentul simte plutind prin văzduh pe deasupra Iasului tăcut, cu chemări nepătrunse si cu îndemnurile lor sfinte, duhurile marilor înaintasi. Studentul iesean, în linistea noptii târzii, aude alergând înnebunit de durere pe străzile întortocheate si străine ale Iasiului, sufletul lui Mihail Eminescu care cântă ca o nălucă:

"Cine-a îndrăgit străinii,

Mânca-i-ar inima câinii,

Mânca-i-ar casa pustia

Si neamul nemernicia..."

De acest oras mă apropriam, cu adâncă evlavie, în toamna lui 1919 atras de marea lui aureolă, dar si miscat pentru că mă născusem aici, cu douăzeci de ani în urmă. Si ca orice copil veneam emotionat să revăd si să sărut pământul natal.

***

M-am înscris la Facultatea de Drept.

*

Universitatea ieseană, întreruptă în timpul războiului, se redeschisese de un an. Studentii vechi, întorsi acum de pe front, păstrau linia traditiei nationaliste a vietii studentesti dinainte de război. Erau împărtiti în două tabere: una sub conducerea lui Lăbuscă de la Litere si alta sub aceea a lui Nelu Ionescu, de la Drept. Grupul acestora, redus c a număr, era coplesit de masa imensă a studentilor jidani veniti din Basarabia, toti agenti si propagatori ai comunismului.

Profesorii Universitătii, afară de un grup foarte restrâns în frunte cu A. C. Cuza, Ion Găvănescul si Corneliu Sumuleanu, erau părtasii aceleasi idei de stânga. Profesorul Paul Bujor, unul din exponentii majoritătii, rostise chiar lapidar în plin senat al României: " Lumina vine de la Răsărit", adică de peste Nistru.

Această atitudine a profesorilor care considerau ca "barbarie" orice idee si notă nationalistă, a avut ca efect dezorientarea totală a studentilor. Unii sustineau bolsevismul pe fată, altii - cei mai multi - spuneau: " Orice s-ar zice, a trecut timpul nationalismului, omenirea merge spre stânga". Grupul Lăbuscă a alunecat d e-a binelea în directia aceasta. Grupul Nelu Ionescu, căreia mă afiliasem si eu, s-a risipit cu timpul în urma unor alegeri din care iesisem înfrânti.

Înaintarea acestor idei antiromânesti, sustinută de o masă compactă de profesori si studenti si încurajată de toti dusmanii României întregite, nu mai găsea în lumea studentească nici o rezistentă românească. Câtiva care mai încercam să rămânem pe pozitie eram învăluiti într-o atmosferă de dispret si dusmănie. Colegii de alte păreri, cei cu " libertatea de c o nstiintă" si cu principiul tuturor libertătilor, scuipau în urma noastră, când treceam pe stradă sau pe sălile facultătilor si deveniseră agresivi, din ce în ce mai agresivi. Întruniri peste întruniri cu mii de studenti, în care se propaga bolsevismul, se ataca Armata, Justitia, Biserica, Coroana. O singură societate îsi mai păstra un caracter românesc: " Avram Iancu " a Bucovinenilor si Ardelenilor de sub conducerea studentului Vasile Iasinschi.

Universitatea cu traditie de nationalism de la 1860, devenise un focar de antiromânism.


SE PREGĂTEA REVOLUTIA



Dar nu numai în universitate era această situatie. Masa muncitorească ieseană, cuprinsă aproape în întregimea ei de comunism, stătea gata să izbucnească în revolutie. În fabrici se lucra foarte putin. Se tineau ceasuri întregi comitete, consilii, adunări. Se făcea mai mult politică. Ne găseam în plină sabotare sistematică, făcută cu plan si cu ordin: "sfărâmati, distrugeti masini, creati starea de mizerie materială generală care duce la izbucnirea revolutiei". Si într-adevăr, cu cât ordinul se executa mai bine, cu atât mizeria se întindea, foamea se proiecta mai amenintătoare si revolta crestea în sufletul multimilor.

La fiecare 3-4 zile, pe străzile Iasiului, mari demonstratii comuniste. Cele 10-15.000 de lucrători, înflămânziti si manevrati de mâna criminală de la Moscova, parcurgeau străzile în cântecul Internationalei, în strigăte de: "Jos Armata!", "Jos Regele!", purtând placarde pe care se putea citi: "Trăiască revolutia comunistă!", "Trăiască Rusia Sovietică!".

Dacă ar fi învins acestia? Am fi avut cel putin o Românie condusă de un regim muncitoresc românesc? Ar fi devenit muncitorii români stăpânii tării? Nu! Ar fi devenit de a doua zi robii celei mai murdare tiranii: tirania talmudică, jidănească.

România Mare, după mai putin de o secundă de viată, s-ar fi prăbusit.

Noi, poporul român, am fi fost exterminati fără milă, ucisi sau deportati pe drumurile Siberiei: tărani, muncitori, intelectuali, cu totii de-a valma.

Pământul din Maramures până la Marea Neagră, rupt din mâna românilor, ar fi fost colonizat de mase jidănesti. Aici s-ar fi ridicat adevărata Palestină.

Aveam constiinta clară, că în acele ceasuri juca balanta vietii si a mortii poporului român.

Aceeasi constiintă o aveau toti jidanii, care împingeau de la spate pe muncitorii români la revolutie. N-aveau nimic comun cu îngrijorarea, care în acele clipe, tâsnea din ochii si din inimile noastre. Erau constienti. NUMAI INTELECTUALI ROMÂNI ERAU INCONSTIENtI. Intelectualii care au învătat carte si care aveau chemarea de a lumina calea poporului în clipe grele - căci pentru aceasta erau intelectuali - lipseau de la datoria lor. Acesti nevrednici în ceasurile ACELEA HOTĂRÂTOARE sustineau cu o inconstientă criminală, că "lumina vine de la Răsărit". Coloanelor revolutionare, care străbăteau amenintătoare
străzile tuturor oraselor, cine să li se opună? Studentimea? Nu! Politia? Siguranta? Acestia, când auzeau că se aproprie coloanele, intrau în panică si dispăreau. Nici armata nu le putea sta în cale. C ăci nu era vorba de 1.000 de oameni, ci de 15.000, de 20.000, organizati si înflămânziti
 

GARDA CONSTIINTEI NATIONALE



Într-o seară ploioasă din toamna lui 1919, în sala de mese a Scolii de Arte si Meserii, unde eram pedagog, un prieten îmi arată o notită dintr-un ziar.

" Garda Constiintei Nationale tine sedintă astă seară, Joi, ora 9 în Str. Alecsandri Nr. 3 ".

Am plecat imediat în goană cu o mare nerăbdare de-a cunoaste si a mă înrola în rândurile acestei organizatii ale cărei manifeste de luptă anticomunistă le citisem cu câteva luni înainte.

În camera din Str. Alecsandri Nr. 3, amenajată cu bănci de lemn de curând făcute, am găsit un singur om de vreo 40 de ani. Stătea la o masă, posomorât si aspru, asteptând să se adune lumea pentru consfătuire. Un cap mare, niste brate puternice, pumni grei, statură mijlocie. Era Constantin Pancu, presedintele Gărzii Constiintei Nationale.

M-am prezentat, spunându-i că sunt student si că doresc să fiu primit ca soldat în Gardă. M-a primit. Am asistat la consfătuire. Veniseră vreo 20 de persoane: un tipograf culegător, Voinescu, un student, vreo 4 mecanici de la R. M. S., vreo doi de la calea ferată, câtiva meseriasi si muncitori, avocatul Victor Climescu, un preot. S-au discutat câteva chestiuni în legătură cu dezvolta r ea si avântul luat de miscarea comunistă în diverse fabrici si cartiere si apoi probleme de organizare a Gărzii.

Din seara aceea drumul meu se bifurca: jumătate în lupta de la universitate si jumătate cu Constantin Pancu, în rândurile muncitorimii. Eu m-am legat sufleteste de acest om si am rămas cu el, sub conducerea lui, tot timpul până la desfiintarea organizatiei.


CONSTANTIN PANCU



Constantin Pancu, numele acesta flutura pe acea vreme pe buzele tuturor Iesenilor din ambele tabere, rostit cu nădejde de Români si cu groază de ceilalti, nu era un intelectual.

Era meserias. Instalator de apă si electricitate. Nu avea mai mult decât patru clase primare. Avea o minte clară, asezată, pe care si-o îmbogătise singur cu suficiente cunostinte. Douăzeci de ani se ocupase cu probleme muncitoresti. De mai multi ani era presedintele corporatiei metalurgice. Vorbitor de mâna întâia. La tribună, în fata multimii, impunea. Un suflet si o constiintă clar românească. Îsi iubea tara, armata, Regele. Un bun crestin. O musculatură de luptător de circ si o fortă în adevăr herculeană. Iesenii îl cunosteau încă demult.

Înainte de războiu venise la Iasi un circ cu atleti. Luptau toate natiile: Unguri, Turci, Români, Rusi etc. Într-una din seri, când unul singur bătuse pe toti ceilalti luptători, din mijlocul multimii spectatorilor se ridică in cetătean, care cere să lupte si el cu învingătorul. I se admite. Se dezbracă si lupta începe. În două minute Ungurul a fost trântit la pământ, învins. Românul care biruise în mijlocul sentimentelor de admiratie de admiratie ale multimii, era Constantin Pancu.

De aceea când a apărut pentru prima dată pe străzile Iasiului chemarea la luptă a lui Pancu, lumea, care are cultul fortei, a primit-o cu încredere.

Actiunea lui a durat un an. S-a mărit în măsura primejdiei bolsevice si apoi s-a micsorat în măsura scăderii ei.

La început consfătuiri, apoi întruniri care ajungeau până la 5-6 si chiar 10000 de oameni. Acestea erau, în perioada critică, săptămânale. Aveau loc în sala Principele Mircea si uneori chiar în Piata Unirii. Printre cei care luau cuvântul regulat eram si eu. Atunci am învătat să vorbesc în fata multimii. Este incontestabil că Garda Constiintei Nationale a înăltat într-un moment critic constiinta natională a Românilor într-un punct de importantă ca acela al Iasiului si a asezat-o ca o barieră în fata valului comunist.

Activitatea aceasta nu s-a mărginit numai la Iasi. Ne-am deplasat si în alte orase. Apoi foaia "Constiinta", care apărea regulat, pătrunsese cu strigătul ei de alarmă aproape în toate orasele din Moldova si Basarabia.

În domeniul actiunii, ciocnirile între cele două tabere, ciocniri inerente, sângeroase, erau aproape zilnice.

Din ele noi ieseam cu mai multi răniti. Situatia aceasta de încordare a durat până în primăvară. După două mari victorii ale noastre, puterea ofensivă a adversarilor a fost cu mult redusă.


OCUPAREA REGIEI MONOPOLURILOR STATULUI DE CĂTRE GARDA CONSTIINTEI NATIONALE



Era pe la 10 sau 11 Februarie 1920. De două săptămâni se vorbea de greva generală în toată tara. Se apropia bătălia decisivă. Pe la ora 12, se zvoneste în oras că la Regie, unde erau circa 1.000 de lucrători, s-a declarat greva, a fost arborat drapelul rosu, tablourile Regelui au fost date jos si sfărâmate în picioare, iar în locul lor asezate fotografiile lui Karl Marx, Trotzki si Racowski.

Oamenii nostri au fost bătuti, mecanicii de la masini, care erau din Gardă, răniti. La ora 1, suntem la sediu adunati cam o sută. Ce facem ? Pancu prezidează discutia. Două păreri. Unii sustineau să trimitem telegrame guvernului, cerând interventia armatei. Eu eram de părere să mergem toti cei prezenti la Regie si cu orice risc să dăm steagul jos. Se admite punctul meu de vedere. Am luat steagul nostru si la ora 1 am pornit cu Pancu în frunte pe Lăpusneanu si Păcurari, în mars fortat, cântând "Desteaptă-te Române". În apropierea fabricii, în stradă, câteva grupuri de comunisti sunt date peste cap.

Intrăm în curtea fabricii. Pătrundem în clădire. Mă urc cu steagul până la acoperis si îl înfig sus. De acolo încep să vorbesc. Apare armata si ocupă fabrica. Noi ne retragem cântând. Ne reîntoarcem la sediu. Ne gândim: Incursiunea noastră rapidă a fost bună. În oras vestea atitudinii pe care am avut-o se răspândeste ca fulgerul. Totusi greva continuă. Armata nu poate decât să păzească steagul, ea nu poate pune fabrica în miscare. Ce facem ? În mintea noastră încolteste o idee. Să căutăm în tot Iasiul mână de lucru si să deschidem fabrica. În trei zile, 400 de lucrători noi, adunati din toate colturile Iasiului, sunt introdusi în fabrică. Aceasta începe să functioneze. Greva a esuat. Peste două săptămâni, jumătate din grevisti cer să fie reprimiti la lucru. Victoria noastră e mare.

Cel dintâi pas către greva generală este respins. Planurile consortiului iudeo-comunist încep să fie dejucate. Actiunea aceasta a avut un răsunet puternic în rândurile românesti, ridicându-le moralul.


STEAGUL TRICOLOR DEASUPRA ATELIERELOR DE LA NICOLINA

Cel mai puternic centru comunist îl formau Atelierele C.F.R. de la Nicolina. Aici erau peste 4.000 de lucrători, aproape toti bolsevizati. Cartierele din jurul acestor ateliere, Podul Ros, Socola si Nicolina erau cotropite de un număr considerabil de jidani. De aceea conducătorul din Iasi al miscării comuniste, Doctorul Ghelerter si aghiotantul său, Gheler, îsi fixaseră aici punctul de rezistentă.

Nu trecuse o lună de la înfrângerea suferită la Regie si ca un semnal de începere a grevei generale si a luptei decisive, apare steagul rosu fluturând pe ateliere. Greva este declarată. Miile de lucrători părăsesc atelierele. Autoritătile sunt neputincioase.

Noi convocăm pentru a doua zi, prin manifeste, pe toti Românii la o întrunire în sala Principele Mircea. După discursuri, iesim deoarece sunt peste 5.000 de comunisti înarmati care ne asteaptă si vor fi mari vărsări de sânge.

Noi apucăm atunci din Piata Unirii spre gară.

Aici arborăm drapele pe depou si pe clădirea gării. Apoi ocupăm un tren care se afla la peron si pornim cu el spre Nicolina. În gara Nicolina cineva schimbă macazul si pătrundem cu tren cu tot în ateliere. Coborâm. În ateliere, nimeni. Pe una din clădiri, steagul rosu. Eu încep să mă catăr pe niste trepte de fier prinse în perete luând în gură un steag tricolor. Cu oarecare greutate, pentru că era o înăltime mare, ajung până la acoperis. Mă ridic deasupra si mă târăsc până la vârf. Smulg steagul rosu si în mijlocul uralelor în adevăr de nedescris, c are se prelungesc câteva minute, ridic si leg steagul tricolor. De acolo am vorbit. Dincolo de ziduri, comunistii se adună mereu în masă compactă si manifestează amenintător. O muzică infernală. Înăuntru urale, afară huiduieli si înjurături. Cobor încet până jos. Pancu dă ordin de plecare. La poartă însă comunistii masati barează iesirea si strigă: "Să vină Pancu si Codreanu !". Trecem 30 de metri înaintea multimii si pornim spre poartă. La mijloc, Pancu, în dreapta un meserias, Mărgărint si în stânga eu. T oti trei cu mâinile în buzunare pe revolvere înaintăm fără să vorbim nimic. Cei din poartă ne privesc tăcuti si nemiscati. Iată-ne la câtiva pasi. Mă astept la un tiuit de glont pe la ureche. Păsim înainte drepti si hotărâti. Totusi un moment sufletesc neobisnuit. Suntem la doi pasi. Comunistii se dau într-o parte si alta lăsându-ne loc liber. Pe o distantă de aproape zece metri, trecem într-o tăcere mormântală, prin mijlocul lor. Nu ne uităm nici la dreapta nici la stânga. Nu se aude nimic, nici măcar răsuflarea omenească.

Din urmă vin ai nostri. Trec si ei, dar nu se mai păstrează tăcerea. Încep înjurături, amenintări de ambele părti. Nici o încăierare. Ne îndreptăm compacti pe linia ferată spre gara Iasi. Pe deasupra atelierelor bate vântul în pânza tricolorului biruitor.

Efectul moral al acestei actiuni este incomparabil. Iasiul huieste. Pe stradă nu se vorbeste decât de Garda Constiintei Nationale. Un curent de redesteptare românească pluteste prin aer. Trenurile duc mai departe, spre cele patru părti ale tării, reînvierea.

Ne dăm seama, că bolsevismul va fi învins, pentru că în fata lui, la dreapta, la stânga s-a ridicat o barieră de constiintă care nu-i va mai permite să se extindă.

Toate drumurile de înaintare îi sunt închise. De acum va trebui să dea înapoi.

Nu mult după aceasta a intervenit si actiunea întreprinsă de guvernul Generalului Averescu care a tăiat orice perspectivă acestei miscări.

SOCIALISMUL NATIONAL-CRESTIN. SINDICATELE NATIONALE



Garda Constiintei Nationale a fost o organizatie de luptă, de dărâmare a adversarului.

De multe ori vorbeam cu Pancu în serile lui 1919, căci necontenit eram împreună si aproape regulat la masa sa. Si-i spuneam:

– Nu-i de-ajuns să învingem comunismul. Trebuie să si luptăm pentru dreptatea muncitorilor. Au dreptul la pâine si dreptul la onoare. Trebuie să luptăm în contra partidelor oligarhice, creând organizatii muncitoresti nationale care să-si poată câstiga dreptatea în cadrul statului, nu în contra statului.

Nu admitem nimănui ca să caute si să ridice pe pământul românesc alt steag decât acela al istoriei noastre nationale. Oricâtă dreptate ar putea avea clasa muncitoare, nu-i admitem ca să se ridice peste si împotriva hotarelor tării. Nu va admite nimeni ca pentru pâinea ta să pustiesti si să dai pe mâna u n ei natii străine de bancheri si cămătari, tot ce a agonisit truda de două ori milenară a unui neam de muncitori si de viteji. Dreptatea ta, în cadrul dreptătii neamului. Nu se admite ca pentru dreptatea ta să sfarmi în bucăti dreptatea istorică a natiei căreia aparitii.

Dar nici nu vom admite ca la adăpostul formulelor tricolore, sa se instaleze o clasă oligarhică si tiranică, pe spatele muncitorilor de toate categoriile si să-i jupoaie literalmente de piele, fluturând prin văzduh necontenit: Patrie - pe care n-o iubesc - Dumnezeu - în care nu cred, - Biserică - în care nu intră niciodată, - si Armată - pe care o trimit la război cu bratele goale.

Acestea sunt realităti, care nu pot fi embleme pentru escrocherie politică în mâna unor scamatori imorali.

Am început apoi organizarea muncitorilor în sindicate nationale si chiar a unui partid politic: "Socialismul national-crestin" (1. Nu auzisem pe acea vreme de Adolf Hitler si de National-Socialismul german.). Pancu a scris atunci:


CREZUL SOCIALISMULUI NATIONAL-CRESTIN

"Cred într-unul si nedespărtit Stat Român de la Nistru la Tisa, cuprinzătorul tuturor Românilor si numai al Românilor, iubitor de muncă, cinste si în frica lui Dumnezeu cu durere de tară si neam. Dătătorul de drepturi egale, civile si politice la bărbati si femei. Protector al familiei, salariind functionarii si muncitorii pe baza numărului de copii si pe baza muncii depuse, întelegând cantitatea si calitatea, si într-unul Stat sprijinitor al armoniei sociale prin restrângerea numărului de grade; iar pe deasupra salariului socializând fabricile, proprietatea tuturor muncitorilor, si pământul distribuit tuturor plugarilor.

Repartizarea beneficiilor între patron (stat sau particular) si muncitori. Patronul (particular) pe lângă salarierea muncii sale va primi un procent descrescând proportional cu mărimea capitalului. Si într-unul Stat asigurător al muncitorilor prin "fondul riscurilor". Întemeietor de depozite de hrană si îmbrăcăminte pentru muncitori si functionari care organizati în sindicate nationale vor avea reprezentanti în comitetele administrative de pe lângă diferite institutii industriale, agricole si comerciale.

Si într-unul mare si puternic "părinte al muncitorilor" si Rege al tăranilor, "Ferdinand I-iu", care pentru fericirea României totul a jertfit si care pentru mântuirea noastră una cu poporul s-a făcut. Care în fruntea ostilor de la Mărăsti si Mărăsesti a biruit, si care din nou cu dragoste si încredere se uită către ostasii ce-i datorează credintă, si care vor găsi în cazărmi o adevărată scoală a natiunii, pe care să o treacă în termenul de un an.

Într-un tricolor înconjurat cu razele Socialismului National-Crestin, simbol de armonie între fratii si surorile României Mari.

Într-una Sfântă Biserică Crestină cu Preoti trăind din Evanghelie si care să se jertfească apostoleste pentru luminarea celor multi.

Mărturisesc alegerea ministrilor de către Cameră, suprimarea Senatului, organizarea politiei rurale, impozitul progresiv pe venit, scoli de agricultură si meserii la sate, "cercusoare" pentru gospodine si adulti, aziluri pentru invalizi si bătrâni, case nationale, cercetarea paternitătii, aducerea legilor efectiv la cunostinta tuturor, încurajarea initiativei particulare în interesul Neamului si dezvoltarea industriei casnice tărănesti.

Astept învierea constiintei nationale la cel din urmă păstor si coborârea celor luminati în mijlocul celor truditi spre a-i întări si ajuta în adevărata frătie, temelia României de mâine. Amin!

"Garda Constiintei Nationale"

Ziarul "Constiinta", Luni 9 Februarie 1920.

Ne-am apucat apoi de organizarea sindicatelor nationale.

Iată un proces-verbal de constituire a unui sindicat. Îl public pentru a scoate în relief constiinta muncitorimii iesene în acele ceasuri:

"Proces-verbal

Subsemnatii meseriasi, muncitori si functionari ai Fabricii de tutun R.M.S., întruniti aseară, Luni 2 Februarie 1920 în localul "Gărzii Constiintei Nationale" Str. V. Alecsandri No. 3, sub presedintia D-lui C. Pancu, presedinte activ al Gărzii, fată cu tendintele criminale ale unor indivizi care servesc alte interese decât acelea ale Neamului lor si fată cu propaganda pe care o fac, pentru a lovi si în bunul mers al acestei institutii ti în existenta noastră a acelor care muncim de o viată întreagă pentru bucătica de pâine, care e si singura hrană a noastră si a copiilor nostri, noi muncitori români cinstiti si legali care întelegem să mergem sub steagul tării noastre, si care întelegem să mergem pe drumul pe care îl dictează interesele supreme ale neamului acestuia, pentru bunul mers al acestei institutii, pentru a face să se înceteze odată propaganda dusmanului printre rândurile noastre, am hotărât să ne constituim într-un sindicat national profesional, pentru care am ales următorul comitet si un delegat al "Gărzii Constiintei Nationale".

Urmează 183 de semnături.

"Constiinta"9 Februarie 1920. Nr.17 si 18.


UN TABLOU FIDEL AL SITUATIEI LA 1919


Încerc să redau momentul de la 1919-20, luând din ziare si manifeste ceea ce cred a fi semnificativ.

Primul manifest lansat de Constantin Pancu în Iasi în August 1919, lipit pe toate zidurile Iasiului, într-un moment de dezorientare generală, este semnalul de luptă al Iasiului muncitoresc românesc:

"APEL CĂTRE MESERIASI, MUNCITORI, SOLDATI SI TĂRANI ROMÂNI

Fratilor,

După ani de groaznice lupte lumea sărbătoreste pacea între oameni, conducătorii luminati din toate tările civilizate se silesc să înlăture războiul prin întemeierea unei legi pentru unei vietuiri pasnice în viitor.

Dar iată că din răsărit se aud glasuri de ură care vădesc năzuinta dusmanilor nostri de a ne sfâsia, prin învrăjbire si neîntelegerile dintre noi. Din Rusia, stăpânită de întunericul învătăturilor gresite, pornesc îndemnuri de luptă la foc si la uciderea fratilor de acelasi sânge.

Din Ungaria, care-si plânge mărirea de altădată, se aud aceleasi îndemnuri. Dusmanii din răsărit s-au unit cu cei din apus ca să tulbure linistea noastră pentru ca apoi să ne poată cotropi.

Străinii de peste hotare încearcă să împartă paharul cu otravă între noi, prin înstrăinatii care trăiesc la sânul tării noastre. Ei au cutezanta să spună că îndemnurile lor le fac în numele păcii, în numele dreptătii si al libertătii, în numele muncitorilor. Cuvântul lor e minciună, îndemnul lor e venin omorâtor, căci:

Ei zic că voiesc pacea, dar ei singuri o nimicesc omorând pe cei mai vrednici.

Cer libertatea, dar cu amenintări de moarte, silesc lumea să li se supună.

Doresc înfrătirea, dar ei seamănă ura, nedreptatea si desfrâul în mijlocul popoarelor.

Mai mult încă: ei zic că voiesc desfiintarea capitalului câstigat prin sudoarea fruntii.

Ne spun că nu voiesc războiul dar ei se războiesc.

Cer desfiintarea armatei, dar ei se înarmează. Ne îndeamnă să aruncăm steagul tricolor, dar voiesc să ridice în locul lui steagul rosu al urii. Să nu dati crezare manifestelor si îndemnurilor lor precum n-ati dat crezare manifestelor dusmane când luptati la Oituz, Mărăsti si Mărăsesti.

Datoria oricărui bun Român este de a se îngriji ca si pe viitor sământa neîntelegerii, pe care o încearcă să o arunce între noi, să nu prindă rădăcini.

Desăvârsiti lucrul început prin munca si cinstea voastră. Dusmanii vostri sunt: lenea, ura si necinstea care domnesc peste hotare si care ne amenintă si pe noi.

Fiti cu luare aminte! Păstrati-vă sufletul curat, nu uitati că mântuirea noastră este munca, unirea si cinstea.

Frati soldati,

Cu credintă în Dumnezeu ati înfrânt puterea vrăjmasului. Cu armele voastre ati tras pentru vesnicie hotarele tării.

Cu sângele vostru ati desăvârsit si pecetluit jertfele voastre.

De aceea nu îngăduiti ca mâini străine si nelegiuite să strice ceea ce voi ati săvârsit. Păstrati mai departe iubirea de tară si credinta către Rege. Ati jurat că veti apăra cu ultima picătură de sânge hotarele Patriei. Păziti-le în luare aminte, contra relelor porniri ale vrăjmasilor, căci asa au făcut părintii si străbunii nostri.

Frati tărani,

Dumnezeul părintilor nostri s-a înduiosat de suferintele noastre si ne-a dat un an îmbelsugat cum rar s-a văzut. Fiti recunoscători fată de bunul Dumnezeu prin munca si credinta voastră. Înnoiti-vă puterile de muncă, strângeti cu sârguintă roadele pământului. Fiti linistiti căci pământul din Tisa, Dunăre si Marea Neagră, l-ati câstigat în întregime.

Păstrati-l cu sfintenie, apărati bogătia lui prin munca si iubirea voastră.

Frati români,

În voi stă nădejdea si puterea acestei tări. Voi sunteti si fericirea zilei de mâine. Iar voi să nu vă agonisiti blesteme, ci binecuvântări.

Dusmanii ne atacă la Nistru si la Tisa. Ei încearcă să tulbure si pacea înăuntru tării.

Mântuirea noastră e munca, cinstea, iubirea de neam si credinta în Dumnezeu.

Fiti cu luare aminte, chemati la calea adevărată si pe cei care s-au rătăcit si au trecut în rândurile celor fără neam si credintă. Strânsi în jurul tronului si uniti sub umbra steagului tricolor vegheati la linistea tării.

Spuneti străinilor si înstrăinatilor care încearcă să ne tulbure, că în jurul nostru s-a format o gardă natională care veghează si va lupta contra celor ce voiesc să semene neîntelegeri între noi.

Români de pretutindeni, muncitori, meseriasi, soldati si tărani, fiti vrednici de strămosii nostri si de înăltimea vremurilor pe care le trăim.

(ss) Cercul român al meseriasilor, Sindicatul tractiunii C.F.R., Sindicatul profesional C.F.R., Societatea invalizilor de război, Breasla fierarilor etc."

"Constiinta" Anul I. Nr. 1, 30 August 1919.



CONDUCĂTORII MUNCITORILOR ROMÂNI


Conducătorii muncitorilor români comunisti, nu erau nici români si nici muncitori.

La Iasi: Dr. Ghelerter, jidan; Gheler, jidan; Spiegler, jidan; Schreiber, jidan etc.

La Bucuresti: Ilie Moscovici, jidan; Pauker, jidan etc.

În jurul lor o serie de muncitori români rătăciti.

În caz de reusită a revolutiei, presedinte de republică, ce ar fi uzurpat locul măritului Rege Ferdinand, trebuia să fie Ilie Moscovici.

În parlamentul României Mari la 1919, în timp ce toti deputatii si senatorii tuturor tinuturilor românesti unite, înfiorati de marele act al Unirii, se ridicaseră în picioare si aplaudau pe Marele Rege întregitor, acest domn Ilie Moscovici a refuzat să se ridice, stând jos ostentativ.

ATITUDINEA PRESEI JIDĂNESTI

Este necesar de subliniat atitudinea presei jidănesti în acele momente de mare primejdie pentru neamul românesc. Ori de câte ori natia românească a fost amenintată în existenta ei, această presă a sustinut tezele care conveneau mai bine dusmanilor nostri. După cum, urmărind evenimentele, usor se poate vedea că aceleasi teze au fost combătute cu înversunare ori de câte ori ele erau în favoarea unei miscări de renastere românească.

Îngrijorările noastre au fost pentru ei zile de bucurie, iar bucuriile noastre au fost pentru ei zile de doliu.



LIBERTATEA


Libertatea asa de mult contestată azi miscării nationale, era atunci ridicată la rangul de dogmă, întrucât ea trebuia să servească cauza nimicirii noastre. Iată de pildă ce scria "Adevărul" din 28 Decembrie 1919 sub semnătura lui Emil D. Fagure (Honigmann):

"...Acordându-se dreptul de liberă manifestare partidului socialist, nu se poate sustine că se acordă un privilegiu acestui partid. Oricare ar fi partidul care ar voi să manifesteze, va trebui să se respecte acest drept...".



U R A


În aceeasi foaie putem citi:

"Ura trebuie să fie vesnic călăuza contra partidului de ucigasi care a domnit în cap cu Ion Brătianu".

Ura iudaică împotriva Românilor e binecuvântată. E sustinută; se face apel la ea. Nu e o crimă. Nu e o rusine medievală.

Când e vorba însă ca Românii să-si apere drepturile lor încălcate, actiunea lor este etichetată drept ură si ura devine un semn al barbariei, un sentiment înjositor pe care nimic nu se poate clădi.


ORDINEA LEGALĂ

( "ADEVĂRUL" 5 OCT. 1919)



"S-a isprăvit! Prin <<înaltul>> decret lege, pe timpul perioadei electorale se instituie un nou regim mult mai aspru ca înainte, al stării de asediu si al cenzurii, opozitia si tara întreagă este scoasă în afară de lege.

Este pur si simplu regimul dictaturii militare în care singură coroana este atot-puternică. Coroana si partidul liberal, iar ca executor al acestor două vointe este guvernul de generali........ astfel decretul lege ne interzice atacurile contra coroanei. Dacă va filuat ca un atac spunerea adevărului că coroana si-a asumat greaua sarcină de a conduce singură si cu partidul liberal tara, acest atac va trebui totusi să-l dăm.

Decretul ne interzice atacul contra formei actuale de guvernământ, dacă prin aceasta se întelege că nu avem dreptul să protestăm cu toată vehementa contra guvernului actual care este rezultatul vointei neconstitutionale a două persoane, noi vom protesta...

Dacă altă cale nu este deschisă împotriva acestei stări de lucruri, dacă am sti că incitarea la revoltă sau contra ordinii asa zise legale, ar avea un efect, ceea ce din nenorocire nu este n-am ezita un singur moment să o facem, căci contra unui regim dictatorial si de teroare nu există alt mijloc de luptă.

...Ne socotim în fata unei bande înarmate care se pune în afară de legi si uzează de forte brutale...

Cu toate acestea vom flutura acest steag si căzând vom striga totusi: jos tirania; trăiască libertatea".

Iată presa jidănească de la 1919.

Deci: incitarea la revoltă contra Coroanei, contra formei de guvernământ si ordinii legale.


INCITAREA LA REVOLTĂ

("ADEVĂRUL" din 11 OCT. 1919)


"Nebunii! Unde sunt nebunii?"

"Cum am zis, avem prea multi oameni cuminti si nici un nebun. Ori nebuni ne trebuie. Cei de la 1848 erau nebuni si au dezrădăcinat regimul boieresc de atunci...

Ne trebuie si nouă nebuni. Cu oameni cuminti care despică un păr în 14 si tot nu se hotărăsc, nu este nimic de făcut. Ne trebuie cel putin un nebun, dacă nu mai multi nebuni. Ce va face nebunul ăsta, de unde vreti să stiu eu?...

.. .Se cere dar un nebun. Să vină dar nebunii.

Până si socialistii s-au cumintit. Ei au realmente un partid în dosul lor si oameni care n-ar trebui să aibă frică de nimeni. Frică văd că n-au. Dar sunt si cuminti. Ca si altădată, I. Nădejde, se tin grăpis de starea legală. Cei de la putere civili si militari vor să-i scoată. Inutilă încercare. Tactica lor e starea legală. Chiar când sunt împuscati ca la 13 Decembrie 1918, când sunt snopiti în bătăi, când Frimu este coborât în mormânt de zbirii săi, socialistii protestează, ce-i drept, cu multă demnitate, dar nu se abat de la calea legilor.

În orice caz, ne trebuie nebuni.

Să iasă nebunii care să înceapă actiunea ilegală sau în contra legii, împotriva stării de lucruri de astăzi.



COROANA


Coroana a constituit în totdeauna pentru Români un patrimoniu scump. Ea fiind garantia unitătii si a rezistentei noastre în fata oricăror primejdii, jidanii n-au pregetat de a o ataca, de a o insulta si de a o compromite prin orice mijloace.

Iată, de pildă, cum tratează „Dimineata” din 16 Noiembrie 1919, pe Regele Ferdinand:


„Din cauza unei greseli”



„Un animal are nevoie de preocupări mărginite, însă mintea lui ajunge ca să le satisfacă. Rareori, foarte rareori, animalul se înseală. Si astfel, tot inteligenta lui, oricât de mică, îl împiedică de a cădea în greseli grosolane.

Nu tot astfel se întâmplă cu Regele.

Voiesc să vorbesc de regele creatiunii.

Regele creatiunii este mult mai inteligent decât un câne, un cal, un măgar. E cert. Dar pe când nici unul din aceste trei animale n-ar călca pe marginea unei prăpastii, nu s-ar arunca pe valurile apei spre a se îneca ori n-ar încerca o miscare vătămătoare, regele creatiunii săvârseste în fiecare zi greseli de neiertat.

………..

Întelepciunea cere ca Regele să nu se lase prizonier în mâna unui singur om si a unui singur partid.

Cu tot respectul sunt dator să spun Majestătii Sale că a gresit. Situatia atât de neclară este opera Majestătii Sale. Fiindcă Majestatea Sa cedând unor obsesiuni vinovate si interesate, a fugit de solutiunile firesti pe care le poruncea situatia internă.

Dacă nici astăzi coroana nu se va hotărî să intre pe căile firesti care sunt despărtite de interesele viitoare, natura îsi va lua drepturile ei cu încă si mai mare hotărîre.

Regele creatiunii este avizat”.



BISERICA CRESTINĂ

(„OPINIA” DIN 10 AUGUST 1919)


„Nationalistii din Iasi încep să se agite: sunt însă prea putini si prea bicisnici, de aceea agitatia lor care altădată revolta, astăzi este pur si simplu ridicolă.

Nationalistii au format o Gardă a Constiintei Nationale . S-au lansat manifeste. Se tin întruniri… Au fost chemati si studentii sovini. Au venit si preoti de rigoare… Când pretutindeni, din legiuirile cele mai despotice se sterg deosebirile între nationalităti, la noi nationalistii vor să accentueze aceste deosebiri… si mai ales în momentul când conferinta păcii vrea să ne impună în tratat controlul minoritarilor…

Când pretutindeni Biserica se desparte de stat, rămânând o afacere particulară a fiecăruia, la noi nationalistii fac apel la cler pentru propaganda religioasă organizată si cu caracter de principii…

Atunci intervine preotul: cu duhul blândetii, el îsi împlântă mâna în chica poporului pe care îl bate cu fruntea de lespezile Bisericii până când îl ameteste. Poporul în Biserică învată umilinta si resemnarea. Asa a dat Dumnezeu.

Minciunile acum nu mai amăgesc pe nimeni. În zadar nationalistii îsi anină benzi tricolore la mânecă, în zadar asmută vulgul intelectual împotriva evreilor, în zadar pun preotii în biserici să ne afurisească. Nu se mai teme nimeni astăzi de afuriseala Dumnealor.

…propovăduim dragostea între oameni. Si dăm cu piciorul în usa templelor care adăpostesc ura si răzbunarea”.


Iscălit: M. Sevastos



PROCESIUNEA

(„OPINIA” DIN 26 OCTOMBRIE 1919)



„La apelul „Gărzii Constiintei Nationale”, onoratul cler si-a pus la dispozitia manifestantilor bărbile, odăjdiile si praporii…

Luxul însă de avea la dispozitie un Dumnezeu cu un întreg stat major ar trebui plătit. Noi preferăm ca în birul nostru să se tocmească un profesor, nu un preot. Dorim deci separatia Bisericii de stat. Căci nu admitem să se încurajeze - prin contributia noastră fortată - obscurantismul, renuntarea si spiritul de resemnare care mentin regimurile politiste…

Îndărăt spre Evul mediu? Spre inchizitie? Suntem exasperati de teroarea în sacou si în tunică, nu mai putem suporta si teroarea în rasă… Cu durere privim manifestatiile de pe străzi cu sfori si cu epolete - si nu vrem să mai asistăm la defilarea mitrelor si a basmalelor rosii…

De ajuns.

Boltile Bisericilor apasă pe umeri neamul omenesc - metaniile îl atrag la pământ.

Va fi o procesiune fadă. Vor trece pe străzi odăjdii de muzeu, sceptre cu briliante, mitre… Vor trece cruci si patrafire.

Vor trece bărbi. Oratori cu gesturi crâncene îsi vor desface pieptul arătând multimii coasta lor însângerată - vor suge între dinti bureti cu otet…”

Iscălit: M. Sevastos



***

Este clar. De aici si până la atacarea ofiterilor pentru ruperea epoletilor nu mai este decât un pas. Si tot numai un pas până la dărâmarea bisericilor cu târnăcoapele sau până la transformarea lor în grajduri sau localuri de petrecere sadică pentru jidănasii de la „Opinia”, „Adevărul”, „Dimineata” si neamul lor.

Am văzut în coloanele acestor ziare, într-un ceas de grea cumpănă românească, toată ura si vicleana uneltire a unei natii vrăjmase, asezată si tolerată aici din mila si numai din mila Românilor. Lipsă de respect pentru gloria armatei române si pentru sutele de mii de morti în uniforma ei sfintită; lipsă de respect pentru credinta crestină a unui popor întreg.

Nuera zi să nu se arunce pe fiecare pagină venin în inimile noastre.

Din lectura acelor ziare care mi-au crispat sufletul, am cunoscut adevăratele sentimente ale acestor venetici pe care s le-au dezvăluit, fără nici un fel de retinere, în momente în care ne-au crezut doborâti la pământ.

Într-un an de zile am învătat atâta antisemitism ca să-mi ajungă pe trei vieti de om. Căci nu poti să izbesti în credintele sfinte ale unui popor, în ceea ce inima lui iubeste si respectă, fără ca să nu rănesti în adâncuri si fără ca din rana făcută să nu picure sânge. Sunt 17 ani de atunci si rana sângerează mereu.

***

Să-mi fie îngăduit încă odată a-mi îndeplini o datorie sacră, amintind aici de acest erou, atlet al muncitorimii crestine, meseriasul Constantin Pancu, sub a cărui comandă am fost si alături de care am stat până când „Bestia rosie”, asa cum îi spunea el, a fost înfrântă.

Acestui om - curajului si pieptului lui - se datorează salvarea Iasiului de la nimicire. Sapte ani mai târziu, acest urias slăbit de suferintă si de sărăcie, umbla ca o umbră pe străzile Iasiului, cerând ajutor pentru a merge să se caute de o boală de inimă.

A murit bolnav si sărac, uitat si neajutat, în mijlocul unei tări nepăsătoare si a unui oras pe care l-a apărat cu pieptul său, în ceasurile cele mai grele.


PRIMUL CONGRES STUDENtESC DUPĂ RĂZBOI

CLUJ, 4, 5, 6 SEPTEMBRIE 1920


Congresul acesta a avut loc în sala Teatrului National din Cluj, într-o atmosferă de mare entuziasm, datorită unirii neamului românesc prin forta armelor si jertfelor lui. Era cea dintâi întâlnire a tinerilor intelectuali ai unui popor răzletit în cele patru vânturi de soartă si de nenoroc. Două mii de ani si de nedreptăti si suferinte se încheiau acum.

Cât entuziasm, câte emotii sfinte, câte lacrimi n-am vărsat cu totii!

Dar pe cât era de mare entuziasmul care ne coplesea inimile prim măretia lui, pe atât era de mare dezorientarea fată de linia viitorului. De această dezorientare a căutat să profite puterea iudaică. Ea a sugerat si până la sfârsit a făcut presiuni la minister, prin masonerie si oameni politici, ca la ordinea de zi a congresului să se pună intrarea studentilor evrei în centrele studentesti.

Cu alte cuvinte se încerca transformarea unor centre românesti în centre mixte româno-jidănesti.. Primejdia era mare: cu bolsevismul bătând la usă si cu perspectiva de a fi coplesiti ca număr de elemente iudeo-comuniste în propriile noastre centre. Cel putin în două dintre ele, Iasi si Cernăuti, situatia era tragică.

Cu toate acestea, conducătorii congresului, Lăbuscă, presedintele Iasiului, cu întreg comitetul, Nazarie, presedintele Bucurestiului, cu întreg comitetul si cu toate societătile, Puscasu, presedintele Clujului, erau câstigati de aceste idei. Tinerii studenti sunt foarte influentabili, mai ales când le lipseste o credintă. Ei se lasă amăgiti nu atât prin avantajele materiale imediate care li s-ar oferi, cât mai ales prin măgulirile ce li se aduc si prin perspectivele de mare viitor ce li se oferă.

Tânărul însă va trebui să stie că în orice post va fi, este o santinelă în slujba neamului si că a se lăsa cumpărat, flatat, ademenit, înseamnă o părăsire de post, poate însemna o dezertare sau chiar o trădare.

Micul nostru grup de la Iasi, invincibil prin hotărârea sa, unit cu grupul bucovinenilor, s-a luptat cu îndârjire timp de două zile. Până la sfârsit a învins. Congresul a admis motiunea propusă de mine, prin vot nominal, împotriva motiunii sustinută de întreaga conducere studentească. Votul acesta cred că nu l-a dat congresul din convingere, ci mai mult impresionat de hotărârea si disperarea cu care a fost dusă lupta.

Studentimea cernăuteană, care nu trecea de 60 la număr, s-a purtat admirabil. Micul nostru grup al iesenilor, nu trecea de 20, de asemenea. Dacă mai adăugăm încă 20, grupul Ciochină, tot de la Iasi, lupta de 2 zile a fost de 100 contra 5.000.

Victoria noastră de atunci a fost hotărâtoare. Centrele studentesti, dacă punctul nostru de vedere ar fi căzut, si-ar fi pierdut caracterul lor românesc si, în contact cu jidanii, ar fi apucat pe calea bolsevismului. Studentimea română a fost la o mare răspântie.

Iar cel mai târziu, la 1922, n-am mai fi avut o izbucnire a unei miscări studentesti românesti, ci poate o izbucnire a revolutiei comuniste.



DESCHIDEREA UNIVERSITĂTII DIN IASI ÎN TOAMNA ANULUI 1920


La celelalte centre universitare, liniste. Noi eram însă condamnati la războire.

Pentru prima oară în istoria Universitătii iesene, senatul universitar anuntă deschiderea cursurilor fără preoti si fără serviciul religios. Pentru a întelege cineva durerea noastră, trebuie să stie că această solemnitate era, neîntrerupt, de o jumătate de veac, cea mai frumoasă sărbătoare a universitătii. Veneau: tot senatul universitar, toti profesorii, toti studentii si cei nou înscrisi; era prezentă elita intelectuală a Iasiul ui. Mitropolitul Moldovei sau Vicarul oficia slujba în aulă, binecuvântând începutul muncii pentru cultura poporului român. Dar acum universitatea noastră se dezbrăca, printr-un gest al senatului universitar, de podoaba traditiei ei semiseculare.

Mai grav: universitatea Iasiului crestin, cea mai înaltă scoală românească, proclama în ceasurile grele de atunci, lupta contra lui Dumnezeu, alungarea lui Dumnezeu din scoală, din institutii, din tară.

Profesorii Universitătii din Iasi, afară de cei 4-5 cunoscuti, au primit cu mare satisfactie hotărârea păgână a senatului, acest pas înainte, care va scoate „stiinta românească” din „barbarie” si din „prejudecătile medievale”. Studentii comunisti jubilau, jidănimea triumfa, iar noi, câtiva, ne întrebam cu durere: oar e cât mai este până când vor fi dărâmate bisericile iar preotii în odăjdii răstigniti în altare?

Un număr de vreo opt studenti nationalisti, care ne aflam în Iasi, am umblat zadarnic pe la usile multor profesori, încercând să-i convingem a reveni asupra măsurilor luate. Repetatele noastre interventii n-au dus la nici un rezultat.

Si atunci, în ajun, am hotărât un lucru grav: să ne opunem cu forta la deschiderea universitătii.

Ne-am culcat cu totii în str. Suhupan nr.4, sediul actiunii noastre, pentru a rămâne grupati. La 6 dimineata eu am plecat înainte cu Vladimir Frimu, urmând ca ceilalti să vină după noi. Am închis si baricadat usa din dos a universitătii, lăsându-l pe Frimu acolo.

Eu am făcut un afis scris cu creionul rosu, pe care l-am lipit pe usa cea mare de la intrare: „Aduc la cunostinta domnilor studenti precum si a domnilor profesori, că această universitate nu se deschide decât în urma slujbei religioase traditionale”.

Restul camarazilor n-a venit decât târziu, prea târziu.

De la ora 8 au începutsă vină studentii. Eu am rezistat singur la usă până la ora 9 si jumătate, când în fata universitătii se adunaseră peste 300 de studenti.

În momentul când profesorul Müller de la matematici voia să intre cu forta, i-am spus: „Când ati intrat profesor la universitate ati jurat pe cruce. Pentru ce vă ridicati cum împotriva crucii? Sunteti un sperjur, pentru că ati jurat într-un lucru în care nu ati crezut, iar acum vă călcati jurământul.

Atunci studentii, peste 300, în frunte cu Marin, seful comunistilor, cu Hritcu, cu Ionescu de la Botosani, s-au repezit asupra mea, m-au ridicat pe sus, au deschis usa de la universitate, m-au introdus în sala pasilor pierduti, unde m-au purtat ca într-un vârtej de la un capăt la celălalt al sălii timp de aproape o jumătate deoră, dându-mi cu bastoanele si cu pumnii în cap. Nici o apărare si nici o ripostă nu mai era posibilă, deoarece eram prins la mijloc si împins din toate părtile primind lovituri de pretutindeni.

În sfârsit am fost lăsat.Pe când stăteam într-un colt si mă gândeam la nenorocul înfrângerii mele, au sosit si cei sase. Biruinta adversarilor n-a durat însă mult pentru că peste putin timp secretarul universitătii s-a coborât de la rectorat si a afisat următoarele: „Se aduce la cunostinta tuturora că rectoratula hotărât ca universitatea să rămână închisă până Miercuri, când se va deschide cu serviciul religios”. Era un mare triumf pe care l-am primit cu o bucurie nespusă.

Miercuri dimineata, peste două zile, în sala arhiplină de lume din întreg orasul s-a oficiat serviciul religios. Pe mine m-au felicitat toti. A vorbit neîntrecut de frumos profesorul A. C. Cuza.

De atunci mi s-a înrădăcinat credinta care nu mă va părăsi, că cel care luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu si neamul său, nu va fi învins niciodată.

***

În opinia publică a Iasiului, aceste lupte, în special cele de la Regie si Ateliere si acum în urmă cea de la Universitate au avut un puternic răsunet. Adversarii au început să-si dea seama că bolsevismul nu poate înainta fără obstacole serioase, chiar atunci când de partea lui sunt aproape toti profesorii universitătii, toată presa, toată jidănimea, marea majoritate a muncitorilor, iar de cealaltă parte numai un minim grup de tinericare nu opun altceva acestor valuri uriase decât uriasa lor credintă î n viitorul tării. Tinerii acestia prezentau rezistenta unor vointe înfipte în pământ ca niste stânci peste care lumea usor putea vedea, nu numai că nu se poate păsi fără pericol, dar că nu se poate păsi niciodată.

Adversarilor le era teamă, nu de noi, ci de hotărârea noastră.

Lumea cealaltă, Iasiul crestin si românesc, ne încuraja si ne urmărea cu simpatie.



ANUL UNIVERSITAR 1920-1921


Început în conditiunile arătate mai sus, anul acesta a fost un sir neîntrerupt de lupte si ciocniri. Noi, studentii luptători, ne-am organizat în jurul cercului studentesc „Stefan Vodă” al cărui presedinte eram. De aici ne-am atacat adversarii, biruindu-i rând pe rând.

Dispretuitori fată de cultura românească, acestia ne priveau de sus universitatea si tot ce aveam noi în tara aceasta, cu pretentii de savanti si îndrumători, ca niste oameni sositi dintr-o mare tară pe un păcătos si înapoiat pământ românesc.

Or fi avut ei dreptate în unele privinte, dar în curând aveau să se izbească în mica noastră tară de un mare bun simt românesc secular, pe care acolo, în marea lor împărătie de peste Nistru, s-a dovedit a nu-l fi avut de loc.

La universitate întrunirile deveniseră imposibile. Nici o hotărâre nu se mai putea lua. Marea majoritate a studentilor era formată din comunisti si simpatizanti de-ai lor. Dar nu putea face nici un pas înainte deoarece grupul nostru, care nu trecea de 40, era totdeauna prezent. El atacă si nu mai permite vânturarea ideilor si practicilor comuniste.

Greva generală încercată în Universitatea ieseană, cu ocazia arestării studentului comunist Spiegler, esuează după o zi, deoarece grupul nostru ocupă cantina si interzice intrarea la masă a grevistilor, bazându-se pe principiul: „Cine nu munceste, nu mănâncă”. Toate interventiile rectorului si ale profesorilorde a ne convinge ca acesti studenti să fie lăsati la masă, rămân zadarnice.

***

Peste putin timp, grupul nostru va câstiga o altă victorie: schimbarea uniformei.

Studentii comunisti purtau sepci rusesti. Nu pentru că nu aveau altceva, ci ostentativ, ca să afirme bolsevismul. Cu ocazia unei încăierări la universitate, aceste sepci au fost luate si arse în Piata Unirii. Apoi, în fiecare zi, la universitate, pe străzi, prin localuri, începe vânătoarea. Toate sepcile sunt arse. După o săptămână au dispărut com plet si pentru totdeauna.

***

Grupul nostru trece mai departe. Se ia la luptă cu presa iudeo-comunistă. El însă n-are presă ca să se lupte pe calea scrisului. În urma unor articole necuviincioase la adresa Regelui, Armatei si Bisericii, grupul nostru scos din răbdări pătrunde la redactiile si tipografiile ziarului „Lumea”, condus de jidanul Hefter, si „Opinia” si sfarmă tiparnitele care împrăstiau otravă si insultă.

Provocam dezordini, fără îndoială, dar acele dezordini vor opri marea dezordine, ireparabila dezordine pe care o pregăteau în tara aceasta simbriasii revolutiei comuniste.

***

Toate acestea însă mă vor fixa în obiectivul răzbunărilor.

Presa jidănească ne atacă. Eu voi riposta violent.

Întâlnind pe stradă redactorii „Opiniei”, în urma unui schimb de cuvinte, după ce le cer socoteală pentru ofensele aduse, ne încăierăm. Adversarii mei sunt bătuti bine.

A doua zi însă toate ziarele din Iasi fac front contra mea: „Opinia”, „Lumea”, „Miscarea”.



ELIMINAT PENTRU TOTDEAUNA DIN UNIVERSITATEA IESEANĂ


Lucrurile nu se opresc aici. Imediat intervine senatul universitar, se întruneste si, fără a mă audia, mă elimină pentru totdeauna din Universitatea ieseană.

În sfârsit Universitatea si Iasiul vor scăpa de tulburătorul ordinii publice, care timp de doi ani a stricat pacea iudeo-comunistilor si s-a opus la toate încercările acestora de a dezlăntui revolutia pentru detronarea regelui, arderea bisericilor, împuscarea ofiterilor si masacrarea a sute de mii de români.

Oamenii ordinii si legalitătii sunt, pentru senatul universitar, comunistii. Eu, sunt tulburătorul acestei ordini.


CONSILIUL FACULTĂTII DE DREPT


Dar planul lor se sfarmă. Pentru că intervine un fapt într-adevăr unic, în manifestările obisnuite ale vietii noastre universitare. Consiliul Facultătii de Drept se sesizează de eliminarea pronuntată de senat si, având în frunte pe profesorii Cuza, decan, Matei Cantacuzino si Dimitrie Alexandrescu se opune acestei eliminări.

Încercările consiliului de a tempera furia senatului universitar dau gres. Senatul nu renuntă la pedeapsa dată.

Atunci Facultatea de Drept îsi retrage reprezentantul din senat, nu se supune hotărârii acesteia si se declară independentă.

Pe mine facultatea mă anuntă că mă pot prezenta la cursuri, deoarece consiliul profesoral refuză să recunoască hotărârea senatului universitar.

A rămas astfel pe mai departe, student al Universitătii din Iasi.

În urma acestui fapt, timp de trei ani, consiliul Facultătii de Drept nu si-a mai trimis reprezentant în senat. Conflictul a durat ani de zile, chiar după plecare mea din universitate.

Mai târziu, când mi-am luat licenta, rectoratul a refuzat să-mi elibereze diploma. Nu mi-a eliberat-o nici până în ziua de azi. Pentru înscrierea în barou si pentru continuarea cursurilor în străinătate m-am servit numai de certificatul eliberat de facultate.

 

ANUL UNIVERSITAR 1921-1922


Noul an universitar s-a deschis în conditii normale. Cu serviciu religios. Din nou universitatea si Iasiul sunt în sărbătoare.

În Bucuresti, acest mare eveniment trece aproape neobservat.

Acolo, multimea studentilor, masa studentească se pierde în multimea sutelor de mii de oameni, azgomotului, a luminilor, a intereselor care se ciocnesc brutal. La Iasi, când pleacă studentii, e melancolie generală, ca la plecare cocorilor si a păsărilor,toamna; când vin studentii, vine tineretea, vine viata. E zi de sărbătoare. La Bucuresti studentul se simte singur în mijloculunei lumi imense care nu-l vede, nu-l apreciază, nu-l mustră, nu se interesează de el, nu-l iubeste.

Educatia studentului la Iasieste incomparabilă, pentru că el se dezvoltă ca si un copil sub iubirea mamei sale, la adăpostul dragostei românilor. Aici neamul îsi creste studentii. Eu însumi datorez acestui Iasi o parte însemnată de recunostintă pentru tot ce am putut să fac. Am si mtit totdeauna grija pe care mi-a purtat-o acest suflet al Iasiului, am simtit raza iubirii lui, i-am simtit mustrarea, încurajarea, îndemnul, chemarea la luptă.

Pe noi, studentii de la Iasi, ne urmăresc acestea si acum si ne vor urmări până la sfârsitul vietii, ca amintirea îndemnurilor si dragostei mereu prezentă a mamei.

Din toate generatiile studentesti care s-au perindat prin Iasi, pe câti nu i-a urmărit toată viata îndemnul, chemarea la luptă a Iasiului! Pe câti nu i-a urmărit, până în mormânt, pe câti nu-i urmăreste si astăzi, mustrarea lui!…

***

De la începutul anului se observă că iudeo-comunismul dădea înapoi dezorientat si cu moralul aproape pierdut. Nici o încercare de rezistentă.

Noul val de studenti, acum înscrisi, auziseră cu totii de luptele noastre si de mult asteptau să vină alături de noi. Ajunsi aici, au intrat în rânduri.


PRESEDINTE LA SOCIETATEA STUDENTILOR ÎN DREPT



În toamna aceea am fost ales presedinte as Societătii Studentilor în Drept. Senatul universitar n-a voit să mă valideze sub pretext că sunt eliminat din universitate. M-am validat singur.

Societatea Studentilor în Drept, ca si toate celelalte societăti pe facultăti, avea ca scop activitatea stiintifică de completare si aprofundare a studiilor în domeniul respectiv.

Asa bunăoară, sub presedintia lui Nelu Ionescu, cu doi ani înainte de mine, Societatea Studentilor în Drept tinea sedinte aproape săptămânal. Un student citea o carte de drept sau în legătură cu dreptul, o rezuma în sedintă, o critica si apoi urmau discutii contradictorii.

Eu am păstrat norma generală, dar am venit cu ceva nou. Toate aceste lucrări si referate nu se puteau face decât având ca obiect problema jidănească în lumina stiintei.

Se citeau lucrări asupra acestei probleme în România si în străinătate, asupra puterii iudaice internationale, asupra istoricului acestei probleme la noi si aiurea. Studiam mijloacele de luptă întrebuintate în contra noastră, spiritul si mentalitatea iudaică si preconizam mijloace de luptă si de apărare.

Urmau, după fiecare expunere, discutii, completări si la urmă formularea adevărului stabilit pentru ca fiecare să poată pleca lămurit. Apoi, în continuare, căutam în aceleasi sedinte, să realizăm:

a.identificarea la fiecare pas a acestui spirit si mentalităti iudaice infiltrate pe nesimtite în felul de a cugeta si a simti al unei însemnate părti dintre români;
b.dezintoxicarea noastră, eliminarea iudaismului introdus în cugetarea noastră, prin cărti de scoală, de literatură, prin profesori, prin conferinte, prin teatru, prin cinematografie;
c.întelegerea si demascarea planurilor jidănesti mascate sub atâtea forme. Căci avem partide politice, conduse de români, prin care vorbeste iudaismul; ziare românesti, scrise de români, prin care vorbeste jidanul cu interesele lui; conferentiari români, autori români, gândind, scriind si vorbind jidăneste în limba română.

Am început să ne dăm seama, studiind toate acestea, că pentru prima dată în istorie, poporul român a venit în contact cu un neam care întrebuintează ca arme de luptă si distrugere, ca armă natională, viclenia si perfidia.

Românul n-a cunoscut decât lupta dreaptă. În fata noilor mijloace jidănesti, el s-a găsit dezarmat. Ne-am dat seama că totul se reduce la cunoasterea inamicilor si că în momentul în care noi, românii, îi vom cunoaste, îi vom învinge.

***

Sedintele noastre au urmat regulat timp de un an de zile.

Ele atrăgeau studenti de la toate facultătile în număr din ce în ce mai mare, încât centrul studentesc îsi pierduse aproape fiinta. Întreaga studentime gravita în jurul activitătii Societătii Studentilor în Drept.

Amfiteatrul devenise neîncăpător pentru multimea de studenti care venise să ia parte la aceste sedinte.

În număr din ce în ce mai mare participau studentii basarabeni. O jumătate de an de activitate ne aduce un adevărat miracol: trei sferturi dintre studentii basarabeni crestini se trezesc, se simt chemati la o viată nouă, se luminează la fată.

În scurt timp, ei vor deveni cei mai credinciosi soldati ai luptei noastre, ajungând prin credintă, devotament, curătenie sufletească si spirit de jertfă în fruntea miscării care începuse a se înfiripa. Momentul acesta de înfrătire între noi, în aceeasi lumină si de legământ de luptă pentru tara crestină în contra hoardelor iudaice înselătoare, nu-l vom uita niciodată. Cei ce ne războisem până ieri, acum ne îmbrătisam.

***

Îndreptarele de orientare la aceste sedinte erau scrierile geniilor noastre nationale, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Vasile Conta, Mihail Eminescu, Vasile Alecsandri etc., si mai cu seamă, scrierile si prelegerile profesorului Cuza, scrierile profesorului Paulescu, lectiile de educatie natională ale profesorului Găvănescul.

Toate scrierile profesorului Cuza erau, nu o dată citite, ci de trei-patru ori citite si studiate. În special cursurile sale de economie-politică ce tratau, de la înăltimea catedrei, în chip strălucit, chestiunea jidănească, chemând pe români la întelegerea celei mai grave probleme prezente a lor, ne-au fost călăuză în fiecare moment în sfortările pentru cunoasterea ei. Cel mai mare noroc al nostru sideci al românilor a fost profesorul Cuza, unul dintre cei mai străluciti cunoscători ai problemei jidănesti din lume, căruia îi datorăm puterea noastră de a ne orienta fată de toate manoperele jidănesti.

Cursurile lui, de o mare înăltime academică, erau urmărite de toti studentii cu o nemaiîntâlnită atentie. Amfiteatrul Facultătii de Drept era totdeauna neîncăpător. Încă multă vreme de acum încolo, Universitatea ieseană nu va mai avea un profesor ale cărui predici de nationalism să trezească un interesasemănător.

***

În acest timp, viata multora dintre noi începe să-si găsească un rost unic pe deasupra tuturor intereselor: acela de a lupta pentru neamul nostru primejduit în existenta sa.



VIZITA LA UNIVERSITATEA DIN CERNĂUTI


La celelalte universităti, liniste. La Cernăuti, încă din primăvara anului 1921, au început miscări pe tema românizării teatrului. O luptă aprigă de câteva zile s-a sfârsit cu victoria studentilor. Acum, în primăvara anului 1922, am organizat cu Societatea Studentilor în Drept o vi zită a iesenilor la Cernăuti. Am fost bine primiti de profesori si studenti. Cei peste 100 de vizitatori, în timpul celor trei zile cât am stat acolo, n-am făcut alta, decât să împărtăsim si colegilor cernăuteni credinta cea nouă care se înfiripase în sufletul nostru.

N-a fost greu. Pentru că Cernăutii, ca si Iasiul si mai mult încă gemea, cu străzile lui întregi, cu comertul lui, cu bisericile lui părăginite, cu pământul si cu românii lui, sub cotropirea jidănească. În scurt, s-a făurit între noi o strânsă legătură sufletească, bazată pe dorul si visul comun de a ne vedea odată neamul trezit la constiinta demnitătii, puterii si drepturilor lui de stăpân pe soarta si pe tara sa. Această legătură s-a întărit apoi prin vizita pe care ne-au întors-o cernăuteniio lună mai târziu. Acum l-am cunoscut pe Tudose Popescu, acea figură frumoasă de tânăr luptător, cu chip de pandur, care a fost mai târziu unul dintre conducătorii miscării studentesti si care astăzi doarme într-un cimitir sărac, sub o biată cruce uitată.



REVISTA „APĂRAREA NATIONALĂ”


La 1 Aprilie 1922 apare revista bilunară „Apărarea Natională”, sub conducerea profesorilor Cuza si N. C. Paulescu. Oricine îsi poate da seama ce a însemnat pentru noi, în mijlocul gândurilor si frământărilor noastre, aparitia acestei reviste.

În ea găseam tot ce ne trebuia pentru o perfectă lămurire si înarmare a noastră. Articolele profesorilor Cuza si Paulescu erau citite cu religiozitate de tot tineretul si aveau pretutindeni în rândurile studentilor, si la Bucuresti si la Cluj, un mare răsunet.

La 1 si 15 ale lunii, pentru noi era un triumf. Numerele revistei erau adevărate transporturi demunitii prin care noi învingeam argumentările presei jidănesti.

Cred nimerit să dau aici câteva articole ale profesorilor Cuza si Paulescu apărute în acea vreme.

Spiritul divin al adevărului va apăra în veci omenirea

În rezumat, Talmudul - legislatia politico-religioasă a ovreilor - în loc să combată, ca Evangheliile, patimile de proprietate si de dominatie, el împinge din contră aceste vicii la o culme nemaipomenită, pentru ca să realizeze visul lui Iuda de a fi, în acelasi timp, si proprietarul întregului pământ si stăpânul întregii omeniri.

Dar, - pe când apostolii crestini predicară idealul lor în fata cerului, - Talmudul se ascunde: iată cele două apendice ale sale, Cahalul si Francmasoneria, sunt încă si mai vizibile ca dânsul.

Tus-trei întrebuintează, pentru a rămâne în întuneric, un mijloc scârbos si blestemat, adică minciuna.

Minciuna este deci baza sistemului jidovesc, căruia i se poate zice: „vorbesti, deci minti.

Dar minciuna are un dusman pe care-l urăste de moarte, anume adevărul.

Or, adevărul este trăsătura distinctivă a Crestinismului. Hristos a zis: „Eu sunt adevărul” si de aceea doctrina lui este în execratie înaintea lui Israel.

Minciuna, din contră, caracterizează ceea ce se numeste „Spiritul răului” sau Diavolului. Astfel Iisus, adresându-se ovreilor, le zise:

„Voi din tatăl vostru Diavolul sunteti si poftele tatălui vostru voiti să faceti. Acela ucigător de oameni a fost dintru început si întru adevăr n-a stătut, căci nu este adevăr întru dânsul”.

Când grăieste minciuna, dintre ale sale grăieste, căci mincinos este si tatăl ei.

Părăsind lumea, Hristos a trimis ucenicilor săi o armă invincibilă, adică Duhul Său. Spiritul divin al Adevărului, care va apăra în veci omenirea, în contra spiritului diavolesc al minciunii.

Înaintea acestui Spirit al Adevărului mă închin, strigând din adâncul sufletului: CRED ÎN DUHUL SFÂNT!

(Prof. Dr. N. C. Paulescu, din Fiziologia Filozofică. Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria, vol.II, Buc. 1913, pag. 300-301)

Stiinta antisemitismului

Încă o împerechere de vorbe, oribilă: stiinta antisemitismului. Cum poate fi antisemitismul, stiintă? Se vor întreba indignati savantii cu „rocele”, savantii cu „focele”, savantii cu „ixele”, savantii cu „sufixele”, savantii cu fixele lor pretinse „idei” de cultură?

Antisemitismul? Pentru savantii acestia e doar numai o sălbăticie: manifestatie oarbă de instincte brutale, rămăsite ale unor timpuri preistorice. O rusine în mijlocul civilizatiei noastre, pe care o condamnă deopotrivă stiinta si constiinta luminată a omului liber de prejudecăti si patimi.

Aceasta este „atmosfera” pe care au creat-o, mai cu deosebire jidanii - si pe care o întretin jidănitii - în jurul antisemitismului, prostind pe naivi sau exploatând naivitatea celor prosti, cu pretentii: de a fi si ei „la înăltimea civilizatiei moderne”. Si cine nu voieste să fie?

De pildă, e un caz interesant al unui jidănit, de origine el însusi jumătate jidan, vorbind cu câtiva ani mai înainte, cu aere de strasnic savant despre antisemitismul nostru, care era si pe vremea aceea ceea ce este acum, neschimbat.

Si iată ce ne spune acest autor, nomen-odiosum - trădător atunci al gândirii nationale, precum a fost mai pe urmă, trădător al actiunii nationale, în timpul războiului - în revista „Viata Românească”, anul II, nr.11, din Noiembrie 1907 (pag. 186, 204-207).

Vreau să vorbesc despre chestiunea evreiască… cu desăvârsire denaturată de iudofagia vulgară si feroce a antisemitilor nostri, care astfel… ne compromit în fata lumii civilizate…

Cu armele ruginite, scoase din arsenalul prigonirilor medievale cu propaganda de ură, cu pătimasa atâtare la excese, cu răscolirea în masele populare a instinctelor bestiale… se poate numai compromite o cauză dreaptă, - care nu este numai cauza antisemitismului…

A da, însă acestui conflict… un aer fals de prigonire a unei rase, de prigonire religioasă, de antisemitism într-un cuvânt, poate servi numai cauza adversarilor, bucurosi să exploateze divagările câtorva maniaci… scandalagii antisemiti, provoacă punerea la ordinea zilei a întregii chestiuni prematur…

Nici un popor, cu atât mai putin al nostru, nu se poate îngrădi până la infinit, fără pedeapsă, împotriva ideilor moderne si nici împotriva actiunii politice din afară…(Puncte. Punctele de la urmă sunt ale autorului). Asadar nu suspensive, ci amenintătoare, părând a cuprinde o strasnică prevedere politică, n.r.)

A pune, deci, chestiunea noastră pe terenul antisemitismului, pe al urii de rasă, înseamnă a ne duc e la o înfrângere rusinoasă si fatală pentru noi… Porniri asiatice… demagogie violentă, agitatiune nesănătoasă… încercare de a specula asupra patimilor întunecate… (Puncte. Punctele de la urmă sunt iar ale autorului, cuprinzând aceeasi amenintare: pentru asemenea oribile crime, ale antisemitismului nostru, n.r.)

Am reprodus această conceptie tipică a tuturor jidănitilor. Şi se vede la ce se reduce: clisee (lumea civilizată, ideile moderne), dar mai cu deosebire injurii (iudofagia vulgară si feroce, arme ruginite, instincte bestiale, divagările câtorva maniaci, scandalagii antisemiti, porniri asiatice, patimi întunecate).

Asemenea „aprecieri”, le găsim nu numai la jidănitii vulgari, ci uneori chiar la unii reprezentanti de altfel distinsi ai culturii, în alte domenii. Astfel, de pildă, eminentul jurisconsult, profesor universitar, orator, om politic, fost ministrual instructiei publice, d. C. Arion, mi-a servit din cauza antisemitismului meu, în plină adunare a deputatilor, apostrofa - putem zice celebră, venind de la un bărbat ca acesta - numindu-mă: omul cavernelor.

Cât pentru jidani - explicatia pe care o dau ei antisemitismului este încă si mai caracteristică. Pe lângă obisnuitul cliseu, cu sălbăticie si ură - fireste, fără motiv, căci nu le convine să discute motivele - antisemitismul este după dânsii: o nebunie, o degenerare intelectuală, o boală a spiritului. În modul acesta consideră unul dintre „intelectualii” moderni cei mai distinsi ai jidanilor, Dr. K. Lippe, de ilustrăorigine, ca strănepot al vestitului comentator al Talmudului, Rasi, din veacul de mijloc - cel cu „tob sebegoim harog”, pe cel mai bun dintre goimi, omoară-l.

Med. Dr. K. Lippe, pripăsit la noi din Galitia si stabilit la Iasi - unde a fost închis, omorând prin avort o crestină - a publicat chiar o scriere specială cu titlul: „Simptome ale boalei mintale antisemite” („Simptome der Antisemitischen Geistes Krankheit”, Iassy 1887).

Si ca o dovadă că argumentele de care se servesc jidanii paraziti, împotriva antisemitismului, sunt de o extremă sărăcie - ca si ale jidănitilor si pururea aceleasi - iată ce spune, chiar acum în urmă, Curierul Israelit, oficialul organ el Uniunii Evreilor pământeni, în articolul de fond al numărului său de Vineri, 15 Septembrie 1922,sub titlul injurios pentru noi, care scriem la APĂRAREA NAtIONALĂ, numindu-ne o bandă de misei:

„Este la antisemiti o stare de degenerare intelectuală ajunsă la perversitatea simturilor, un fel de sadism mental, de care cei loviti sunt împinsi la minciună si calomnie”.

Cum vedeti, este o explicatie foarte simplă dar si extrem de naivă: tot ce se spune contra jidanilor este minciună si calomnie, datorită unor degenerări intelectuale specifice.

Definitia antisemitismului - de către jidăniti si jidani - se rezumă, dar, în aceste două cuvinte: sălbăticie si nebunie: se întelege: ale antisemitilor. Cât pentru jidani - ca fenomen social - ei nici nu intră în explicatia aceasta. Ca si cum nu ar fi.

„Sălbăticia” si „nebunia” au făcut ca toate popoarele, în toate timpurile, egiptenii, persii, grecii, romanii, arabii precum si natiile moderne până în ultimul timp, să considere pe jidani ca un pericol national si să ia măsuri împotriva lor.

„Sălbăticia” si „nebunia” au întunecat întelegerea celor mai străluciti reprezentanti ai culturii tuturor natiilor, ca Cicero, Seneca, Tacit, Mohamed, Martin Luther, Giordano Bruno, Friederich cel Mare, Voltaire, Napoleon I, Goethe, Herder, Immanuel Kant, Fichte, Schopenhauer, Cherles Fournier, Ludwig Feuerbach, Richard Wagner, Bisma rck, Rudolf Virchow, Theodor Billroth, Eugen Duhring, si altii nenumărati, în toate domeniile, ca să se pronunte contra jidanilor.

„Sălbăticia” si „nebunia”, în sfârsit, explică antisemitismul celor mai alesi reprezentanti ai culturii noastre, ca Simeon Bărnut, B. P. Hasdeu, Vasile Alecsandri, Vasile Conta, Mihail Eminescu.

Sălbatici si nebuni: toti acestia. Civilizati si cuminti: jidănitii. Iar jidanii: inexistenti.

Asemenea aberatii se sfarmă de la sine. Cu toate acestea, pentru a confuziona spiritul maselor, ele se produc necontenit. De aceea tocmai si pentru că asemenea „teorie” - vrednică de capul jidanilor si de imbecilitatea si venalitatea jidănitilor - nu este capabilă să înteleagă antisemitismul, ca fenomen social, noi îi vom spune „teoria
antisemită”.

După această teorie, a noastră, în alcătuirea antisemitismului trebuie să deosebim trei momente: instinctul, constiinta, stiinta.

Instinctul a făcut ca întotdeauna multimea, care se preocupă în primul rând de interesele sale materiale imediate, să se împotrivească parazitismului jidanilor, prin miscări populare, adeseori sângeroase, si generale, precum a fost între altele multe, pretutindeni, teribila miscare a cazacilor, din Ucraina, condusă de Bogdan Hmelnischy si în care au pierit peste 250.000 de jidani în 1649.

Constiinta pericolului jidovesc se trezeste treptat, mai întâi în clasele culte, si apoi se întinde la tot mai multi, care se unesc cu multimea, sprijinind revendicările ei, ele însele devenind constiente.

Stiinta începe cu cercetări partiale, până când ajunge - abia în zilele noastre - la determinarea obiectului ei, cercetând iudaismul ca fenomen social, despărtit de mediul în care caută să se confunde si constatând că el este o problemă umană, si cea mai mare, a cărei solutie trebuie găsită.

Cercetările partiale, prin rezultatele la care ajung, am putut zice că formează antisemitismul stiintei. Aceasta este baza, care nu se confundă însă, cu stiinta antisemitismului. Ceea ce le deosebeste este obiectul lor diferit. Si iată definitia - prin determinarea obiectului - a acestei stiinte, care se vede că este o adevărată stiintă cu domeniul ei propriu: „Stiinta antisemitismului are ca obiect iudaismul ca problemă socială, fiind astfel, în mod necesar, sinteza tuturor stiintelor care pot contribui l a solutia ei”.

Care sunt aceste stiinte, care prin cercetările lor partiale contribuie la cunoasterea iudaismului, am văzut. Si iată în ce fel stiinta antisemitismului se foloseste de rezultatele lor, pentru a îndruma solutia ei.

Istoria: constată că de la început jidanii sunt un popor rătăcitor printre celelalte popoare, nomad, fără patrie. Stiinta antisemitismului stabileste că acest nomadism este contrar existentei popoarelor sedentare agricole si nu poate fi tolerat.

Antropologia: constată că jidanii sunt un amestec de rase diferite între dânsele, neînrudite, ca semitii, arianii. negrii, mongolii. Ştiinta antisemitismului explică sterilitatea natiei jidănesti în domeniul culturii, ca un efect al acestei corciri si arată că această corcitură nu poate ser vi cu nimic cultura celorlalte natii, pe care numai o falsifică, denaturând caracterele ei.

Teologia: constată că religia jidănească este o religie particularistă, bazată pe legământul special încheiat de Dumnezeul lor, Iahve, cu jidanii, considerati ca popor ales, ca popor sfânt (am codes), despărtit de celelalte popoare.

Stiinta antisemitismului deduce cu rigurozitate că o asemenea conceptie exclude posibilitatea oricărei conlucrări pasnice si a oricărei asimilări cu jidanii.

Politica: constată că pretutindeni, în mijlocul celorlalte natii, jidanii au organizatia lor socială deosebită, constituind stat în stat. Stiinta antisemitismului conchide că jidanii sunt un element anarhic, periculos existentei tuturor statelor.

Economia politică: constată că jidanii au trăit în toate timpurile, chiar în Palestina, ca popor suprapus celorlalte natii, exploatând munca lor, fără ca ei să fie direct producători. Stiinta antisemitismului zice că orice natie are dreptul să-si apere munca sa productivă de exploatarea jidani lor, care nu pot fi tolerati a trăi ca paraziti, compromitând existenta popoarelor.

Filosofia: constată că conceptia iudaismului despre viată este un anacronism contrar propăsirii umane. Stiinta antisemitismului impune , ca o datorie către civilizatie, ca această monstruozitate culturală să fie înlăturată prin silintele unite ale tuturor natiilor.

Pe constatările obiective ale diferitelor stiinte speciale - deosebite de dânsa, stiinta antisemitismului - îsi bazează concluziile ei, care toate duc, cu necesitate, la aceeasi solutie: eliminare jidanilor din mijlocul celorlalte popoare, punând capăt existentei lor nefiresti, parazitare, datorate unor conceptii anacronice, contrară civilizatiei si linistii tuturor natiilor si pe care ele nu o mai pot tolera.

Acea stă teorie antisemită diferă, cum se vede, de teoria jidănească si a jidănitilor, care reduce explicatia antisemitismului la cele două manifestatii sufletesti, individuale, si care de îndată ce se manifestă în masă, sunt ele însăsi o problemă socială: sălb ăticie si ură. Si o explică numai pe aceasta.

Instinctul antisemitismului: poate fi însotit uneori de sălbăticie si ură. Pentru că instinctul e orb - cum se zice - desi e asa de sigur în apărarea vietii.

Constiinta antisemitismului se adaugă, însă, instinctului, întărind pornirile lui, oricât ar fi de „sălbatice”. Căci pentru a fi „civilizat”, trebuie mai întâi să existi.

Stiinta antisemitismului: vine, în sfârsit, si explică fenomenul, luminând tot mai multe constiinta multimii si dând satisfactie deplină instinctului ei, cu izbucnirile lui violente, pe care le legitimează, dezvăluind cauza lor, în parazitismul jidanilor. Astfel, ea ne dă formula solutiei stiintifice, a problemei iudaismului - pe care nu ne mai rămâne decât s-o punem în functie, pentru a o realiza.

Antisemitismul modern întruneste dar toate energiile: energia instinctului, energia constiintei, energia stiintei, a adevărului deplin dovedit, formând o formidabilă putere socială, capabilă desigur să rezolve cea mai mare problemă a civilizatiei timpului nostru care este problema jidănească. Si cu ce se apără jidanii si jidănitii împotriva acestei puteri uriase, căutând să prelungească existenta condamnată a parazitismului lor? Am văzut: clisee, injurii si mofturi.

Iudeofagia vulgară si feroce a antisemitilor nostri… ne compromit în fata lumii civilizate… arme ruginite scoase din arsenalul prigonirilor medievale… Răscolirea în masele populare a instinctelor bestiale… porniri asiatice… Nebunie… Sadism mental…

Acestea sunt toate argumentele - căci altele nu au - pe care le opun antisemitismului nostru, crezând a-l înlătura cu prostii.

Pe când în sânul tuturor natiilor, revoltate împotriva parazitismului Iudei nomade, clocotesc energiile răzbunătoare…

A.C. Cuza, Apărarea Natională, nr.16, 15 Nov. 1922, an I)

ÎNFIINTAREA ASOCIATIEI STUDENTILOR CRESTINI


La 20 Mai 1922, într-o adunare restrânsă am declarat desfiintat Centrul Studentesc Iasi, care se afla încă în mâinile unei rămăsite de adversari sustinuti de rectorat si am înfiintat „Asociatia Studentilor Crestini”, care trăieste si astăzi. Pornisem un grup restrâns, înfiintasem un cerc studentesc, trecusem la Societatea Studentilor în Drept, iar spre sfârsit, se năstea din truda noastră adevăratul Centru Studentesc sub denumirea de ASOCIATIA STUDENTILOR CRESTINI, către care băteau acum toate inimile studentimii iesene. Alta însă, decât cea de la 1919.

***

De acum mă apropiam, cu putină melancolie în suflet, după trei ani de lupte si de scumpe legături călite în focul atâtor încercări, de ziua despărtirii mele de universitate, de viata de student, de camarazii mei de luptă. Mai aveam o lună până la examenul de licentă si nu mă puteam de prinde cu ideea că va trebui să plec, că noi, seria de la 1919, asa strâns închegati sufleteste, vom pleca si ne vom răspân di fiecare, cine stie în ce colt de tară.

De aceea, după ce am aranjat succesori în locul meu la Drept pe Sava Mărgineanu, iar la Asociatia Studentilor Crestini pe Ilie Gârneată, am făcut un jurământ cu 26 de camarazi, care ne simteam mai legati, în scopul de a lupta pe oriunde vom fi pentru crezul ce ne-a legat pe băncile universitătii. Legământul acesta l-am iscălit cu totii, l-am pus într-o sticlă si l-am îngropat în pământ.

După ce mi-am trecut examenele de licentă, am făcut un alt legământ cu un al doilea grup mai nou în luptă, în număr de 46.

Acestia au fost invitatii mei la Husi, unde timp de patru zile am tinut sedinte, lămurindu-ne în cele mai mici amănunte asupra activitătii noastre viitoare. Aici, tatăl meu a vorbit camarazilor în mai multe rânduri, îndemnându-i la luptă.

După aceasta ne-am despărtit purtând fiecare în suflet dorul unor zile mai bune si mai drepte pentru neamul nostru.



ANGAJAMENT DE ONOARE


Subsemnatii studenti ai Universitătii din Iasi, văzând situatia grea în care se găseste poporul român, amenintat în existenta sa de către un neam străin, care ne-a acaparat mosia si tinde să pună mâna pe conducerea tării; pentru ca urmasii nostri să nu pribegească prin tări străine, alungati de sărăcie si mizerie din tara lor si pentru ca neamul nostru să nu sângereze sub tirania unui neam străin, ne ridicăm hotărâti împrejurul unui nou si sfânt ideal, acela al apărării patriei noastre în contra cotropirii jidovesti.

În jurul acestui ideal am format Asociatia Studentilor Români Crestini de la Universitatea din Iasi.

Cu acest ideal plecăm în suflet cei care părăsim astăzi băncile scolii.

A lupta, pe oriunde vom fi, pentru dreptatea noastră, pentru viata amenintată a neamului, socotim a fi cea dintâi a noastră datorie de onoare.

De aceea, întruniti astăzi Sâmbătă 27 Mai 1922, ne luăm un angajament comun ca, împrăstiindu-ne în toate colturile tării, să ducem cu noi pretutindeni din focul care ne-a însufletit în vremurile tineretii si să aprindem în sufletele necăjite făclia adevărului, a dreptului deviată liberă a neamului nostru pe aceste meleaguri.

Vom păstra cea mai strânsă legătură cu asociati pe care azi o părăsim si în care rămânem ca membrii sprijinitori, ea fiind punctul central care ne va uni mereu în lupta noastră. Ne vom întâlni peste 8 ani, adică în anul 1930, 1/14 Mai la Universitatea din Iasi. Comitetul asociatiei va avea grijă să anunte pe toti membrii cu două luni înainte de această zi si să pregătească primirea lor.

Lăsăm cuvântul nostru tuturor generatiilor de studenti care vor trece prin această asociatie si care vor întelege să-si închine munca lor pe altarul patriei să se întrunească în acelasi an si în aceeasi zi cu noi la Universitatea din Iasi.

27 Mai 1922

Corneliu Zelea Codreanu - Husi

N. Nădejde, str. Universitătii 21 - Iasi

Gr ig. Ghica, str. Carol 23 - Iasi

I..Sârbu, Oficiul Attachi, com. Rudi, jud. Soroca

Grigoriev Eusevie, Oficiul Ivanovca-Rusă, jud. Cetatea Albă, com. Caragiani

Ilie Gârneată, str. Muzelor 40 - Iasi

Alexandru P. Hagiu, Chetresti - Vaslui

Ioan Blănaru, str. Tăbăcari 35 - Husi

Constantin C. Zotta, Maior Teleman 13 - Husi

A..Ibrăileanu, str. Ghica Vodă 3 - Galati

M. Berthet, com. Purcari, jud. Cetatea Albă

Iacob I. Filipescu, Tg, Fălciu, jud. Fălciu

Leonid Bondac, Soroca - str. I. Heliade Rădulescu 5

C. Mădărjac, str. Apostol 71 - Galati

I.. Miclescu, Portului 165 - Galati

Ionel I. Teodorescu, Muzelor - Galati

Lascu Nicolae, Chisinău - str. Sinadino 22

Bobov Mihail, Chisinău, str. Podolskaia 85

Mihail V. Sârbul, com, Măscăuti, jud, Orhei

Nicolae B. Ionescu - R. Sărat, str. Costantin Brâncoveanu 59

Pavel Epure - Cetatea Albă, Catedrală

Gh. Boca, Bălăceanca, jud. Suceava - Bucovina

Vasile Nicolau, str. Lascăr Catargiu 61 - Husi

Andronic Zaharia, Partestii de Sus p.u. Cacica - Bucovina

Vasile N. Popa, com. Păunesti, Putna

Vasile Corniciuc, Putrăuti, Suceava - Bucovina

Nicolae N. Aurite, Tereblecea, Sirete - Bucovina

Gr. Mihută, Scheia, Suceava - Bucovina

Ciobanu Ştefan - Suceava,str. Sturza 9, Bucovina

Eugen Cârdeiu, com. Bîlca, jud. Rădăuti, Bucovina

Eug. N. Manoilesc u, Epureni, Fălciu

Vladimir Frimu, com, Călmătui, jud. Cahul

Gh. Zarojeanu - Iasi, str. Muzelor 40

Prelipceanu Tit. Vasile, Horodnicul de Jos, jud. Rădăuti

Prelipceanu Gr. Vasile, Horodnicul de Jos, jud. Rădăuti

Constantin Darie, Horodnicul de Sus, jud. Rădăuti

Pascaru Ioan a Ştefan. Tereblecea, jud. Siret

Mihail I. Babor, Bălăceana, Suceava - Bucovina

Sava Mărgineanu, Stroesti, Suceava - Bucovina

tăranu Traian, Stroesti, Suceava - Bucovina

Al. Pistuga, com. Tărnauca, jud, Dorohoi

Dragomir Lăzărescu, Tărnauca, jud. Dorohoi

Constantin C. Câmpeanu, Scheia, jud. Suceava - Bucovina

D. Porosnicu, Gurmezoaia, Fălciu

N. Gh. Ursu, Mălusteni, Covurlui

C. Ghica, str. Carol 23 - Iasi


LA SFÂRSITUL STUDIILOR UNIVERSITARE


Rămas acasă, îmi treceau pe dinaintea ochilor cei trei ani petrecuti în universitate si mă întrebam: cum am putut noi răzbi peste atâtea obstacole, cum am putut înfrânge mentalitatea, vointa a mii de oameni, cum am învins senate universitare si cum am muiat cutezanta unei întregi prese vrăjmase? Am avutnoi bani să plătim mercenari, să ne scoată foi, să facem deplasări, să întretinem acest adevărat război? N-am avut nimic.

Când m-am aruncat în cea dintâi luptă, n-am făcut-o în urma vreunui îndemn din partea cuiva. Nici în urma vreunei consfătuiri, a vreunei hotărâri prealabile cu executarea căreia as fi fost eu însărcinat. Nici măcar sub impulsul unei mari si îndelungi frământări interioare sau cugetări adânci, în care să-mi fi pus această problemă.

Nimic din toate acestea. N-as putea să definesc cum am intrat în luptă. Poate ca un om care, mergând pe stradă cu grijile, nevoile si gândurile lui, surprins de focul care mistuieste o casă, îsi aruncă haina si sare în ajutorul celor cuprinsi de flăcări.

Eu, cu mintea unui tânăr de 19-20 de ani, am înteles numai atât din toate cele ce vedeam: că ne pierdem tara, că n-o să mai avem tară; că prin concursul inconstient al bietilor muncitori români sărăciti si exploatati, va veni peste noi stăpânitoare si pustiitoare hoardă jidănească.

Am pornit din porunca inimii,dintr-un instinct de apărare pe care îl are cel din urmă vierme târâtor, nu din instinctul de conservare personală, ci din acela de apărare a neamului din care făceam parte.

De aceea, tot timpul, aveam senzatia că în spatele nostru stă neamul tot, cu viii, cu alaiul de morti pentru tară, cu tot viitorul lui. Că neamul luptă si vorbeste prin noi, că multimea vrăjmasă, oricât de mare, în fata acestei entităti istorice, nu-i decât un pumn de fărâmituri omenesti pe care le vom împrăstia si le vom învinge.

Pent ru aceasta au căzut cu totii, în frunte cu necugetatele senate universitare, care crezând că luptă cu noi, o mână de tineri nebuni, luptau în realitate cu propriul lor neam.

Există o lege a firii, care asează pe fiecare la locul său; răzvrătitii în contra firii, de la Lucifer si până azi, toti răzvrătitii acestia, de multe ori foarte inteligenti, dar totdeauna lipsiti de întelepciune, au căzut străfulgerati.

În cadrul acestei legi a firii, acestei întelepte asezări, oricine poate lupta, are dreptul, are datoria să lupte pentru mai bine. În afară, în contra, peste această asezare nimeni nu poate activa nepedepsit si neînfrânt.

Globula de sânge trebuie să rămână în cadrul si în slujba organismului omenesc.

O răzvrătire ar fi când nu s-ar ridica în contra organismului, ci mai putin: când ar sta în propria ei slujbă, când nu s-ar satisface decât pe ea însăsi, când n-ar avea altă menire si alt ideal în afară de ea, când ar deveni propriul ei Dumnezeu.

Individul în cadrul si în slujba neamului său.

Neamul în cadrulsi în slujba lui Dumnezeu si a legilor Dumnezeirii.

Cine va întelege aceste lucruri va învinge, chiar de va fi si singur. Cine nu va întelege, va cădea învins. Sub imperiul acestor gânduri îmi terminam cel de-al treilea an universitar.

***

Din punctul devedere al organizării ne statornicisem pe ideea de sef si de disciplină. Democratia era înlăturată, nu din calcule si nici din convingerea născută pe cale de teorie.

Antidemocratia noi o trăisem din primul moment. Eu am condus mereu. O singură dată în trei ani am fost ales: presedinte la Societatea Studentilor în Drept. Tot restul timpului nu ma-u ales pe mine sef luptătorii, ci eu mi i-am ales.

Niciodată n-am avut comitete si n-am pus la vot propuneri. Totdeauna însă, când am simtit nevoia, m-am sfătuit cu toti, dar pe a mea răspundere, am luat singur hotărârea. De aceea, grupul nostru mic era întotdeauna o unitate nezdruncinată. Tabere cu păreri împărtite, majorităti si minorităti, ciocnindu-se între ele pe chestiuni de actiune sau de teorie, n-au existat.

Le toti ceilalti era exact contrariu. De aceea au si căzut învinsi.

O mare credintă, ca o flacără care ardea necontenit în inimile noastre, luminându-ne calea, o mare si neuitată iubire între noi, o mare disciplină, o deciziune în timpul luptei si o cumpănită pregătire a plenului de luptă; acestea, binecuvântarea Patriei si a lui Dumnezeu, ne-au asigurat biruintele în cei trei ani.



VARA ANULUI 1922


Vara anului 1922 n-a trecut în liniste. Pe scena teatrelor nationale românesti sau comunale din orasele moldovene încep să se joace în idis piese jidănesti de către trupa Kanapof . Tineretul nostru a considerat aceasta ca o primejdie, pentru că a văzut un început de înstrăinare a acestei institutii menite să facă educatie natională si morală poporului român. Expropriati în comert, expropriati în industrie, expropriati în bogătiile solului si subsolului românesc, expropriati în presă, ne vom vedea într-o bună zi expropriati si de pe scena teatrelor nationale. Teatrul, alături si scoală si de biserică, poate înăltao natie decăzută, la constiinta drepturilor si misiunii ei istorice. El poate pregăti si înălta la luptă dezrobitoare o natie. De acum ni se va lua si această redută. Teatrele noastre ridicate din truda si banul românului vor sluji jidănimii pentru pregăt irea si întărirea fortelor ei în lupta contra noastră. Iar, pe de altă parte, de pe aceste scene românesti, ne vor servi ca hrană sufletească nouă, românilor, tot ce va contribui la demoralizarea, la decăderea si la nimicirea noastră natională si morală.

Era de datoria altora, a guvernului, a oricărei autorităti, a profesorilor, să ia atitudine în fata acestui nou atac antiromânesc. Absentă totală. Numai tineretul, riscând lovituri, acoperindu-se de nenumărate insulte si negăsind nicăieri nici un sprijin, areactionat asa cum a putut.

Această luptă a fost continuată în toate orasele: la Husi, Vaslui, Bârlad, Botosani, Pascani etc., de grupul studentilor ieseni ajutati pretutindeni de elevii de liceu. Ei pătrundeau în sălile pline de jidani, aruncând peste artistii satanei cu tot ce le cădea în mână si alungându-i astfel de pe scena românească.

Poate necivilizat, vor zice unii. Poate, zic si eu. Da întrucât este civilizat ca o natie străină să mă deposedeze rând pe rând de toate bunurile tării mele? Întrucât este civilizat ca aceeasi natie să-mi otrăvească cultura si să mi-o servească apoi pe scenă pentru a mă ucide?

Întrucât au fost civilizate mijloacele întrebuintate în Rusia de jidănime? Întrucât e civilizat să căsăpesti milioane de oameni fără judecată? Întrucât e civilizat să dai foc bisericilor sau să le transformi în cabarete?

Eu, în sărăcia si după slabele mele puteri, mă apăr în contra atacului cum pot. Cu presa, dacă am. Cu autoritătile, dacă mai sunt românesti. Cu cuvântul, dacă mă ascultă cineva. Cu forta, dacă nu mai am cu ce si dacă toti tac. E las si nedemn acela care din vânzare sau din lasitate nu-si apără tara. Si nu reactionează în nici un fel.

Oricum, era un protest această luptă, era singurul protest în mijlocul unei lase si îngrozitoare tăceri. A doua zi se întorceau camarazii, plini de lovituri si de răni, căci nu era putin lucru ca un grup de 15 tineri să intre într-un teatru cu 3-4000 de jidani. Si mai ales se întorceau plini de ocară si de batjocură din partea românilor nostri.

De multe ori mă întreb: ce ne-a mentinut pe noi, un grup asa de mic, în fata atâtor lovituri, a atâtor ocări venite de pretutindeni în jurul nostru? N-am găsit nici un sprijin nicăieri. În această luptă cu toată lumea, singurul sprijin l-am găsit în noi. În credin ta noastră că suntem pe marea linie a istoriei noastre nationale, alături de toti cei care au luptat, suferit si murit, ca martiri, pentru pământul si neamul nostru.


ÎN GERMANIA

În toamna anului 1922, m-am întors la Iasi. Acolo am împărtăsit camarazilor un vechi gând al meu, de a mă duce în Germania, pentru a-mi continua studiile de Economie Politică si în acelasi timp a încerca să realizez cât de putin gândul de a duce ideile si credintele noastre peste hotare. Noi ne dădeam bine seama, din studiile pe c are le făcusem, că problema jidovească are un caracter international si că reactiunea nu poate fi decât tot pe plan international; că o rezolvare totală a acestei probleme nu se poate obtine decât printr-o actiune a tuturor neamurilor crestine trezite la c onstiinte primejdiei jidănesti.

Nu aveam însă nici bani, nici haine. Camarazii mi-au procurat haine si au împrumutat suma de 8.000 lei de la inginerul Grigore Beian, pe care urmau s-o plătească lunar, contribuind fiecare după puteri. Cu această sumă am plecat la Berlin, condus la gară de toti acei de care mă despărteam si care rămâneau să lupte mai departe acasă.

Ajuns la Berlin, mi-au fost de mare ajutor doi prieteni, studenti si ei, Bălan si C. Zotta. M-am înscris la Universitate.

În ziua înscrierii m-amîmbrăcat în costum national si m-am prezentat la acea frumoasă solemnitate, când rectorul după un străvechi obicei, strânge mâna fiecărui nou înscris. Pe sălile Universitătii am fost obiectul curiozitătii generale din cauza costumului meu românesc.

***

Pe cititorul acestor rânduri l-ar interesa cu deosebire două chestiuni din Germania de la 1922. O privire asupra situatiei generale si stadiul miscărilor antisemite.

Rănile lăsate de războiul care se terminase de curând si de înfrângere, sângerau. Mizeria materială se întindea peste Berlin si peste restul tării, deopotrivă. În ultimul timp fusese ocupată si Valea Ruhrului, un însemnat centru de bogătie. Asistam la prăbusirea vertiginoasă si catastrofală a mărcii. Lipsă de pâine, lipsă de alimente, lipsă de luc ru prin cartierele muncitoresti. Sute de copii acostau lumea pe stradă, cerând ajutor. Căderea mărcii aruncă în aceeasi mizerie si aristocratia germană. Oameni care avuseseră bani, în câteva zile nu mai aveau nimic. Cei cu pământuri si imobile care si le v ânduseră atrasi de mirajul unui mare pret, numai în câteva săptămâni rămâneau săraci. Capitalurile jidănesti din tară si străinătate făceau afaceri colosale. Cu câteva sute de dolari, detinătorii de valută forte deveneau proprietari ai unor imobile uriasede câte 50 de apartamente.Samsarii misunau pe toate străzile, dând lovituri formidabile.

Părtasi ai acestei mari mizerii erau si câtiva străini, printre care mă număram si eu: fiindcă n-aveam nici un ban. Cei 8.000 de lei ai mei cu care venisem îi terminasem. Atunci a început foamea. Dar în mijlocul unei suferinte generale, viata ta e mai usoară. Fiind o fire care nu mă încovoi în fata greutătilor, nu m-am supus mizeriei, ci am încercat să lupt cu ea. Am studiat toate posibilitătile si m-am hotărât să măapuc de comert. Îmi trebuia un capital foarte mic, pentru ca să procur produse alimentare din provincie, pe care apoi să le aduc si să le revând la Berlin la restaurante. Acest fapt m-a determinat să mă mut în ajunul sărbătorilor la Jena, unde viata era ma i ieftină. M-a impresionat acolo, în mijlocul acestei mizerii în care se zbătea poporul german, spiritul de disciplină, puterea lui de muncă, simtul datoriei, corectitudinea, puterea de rezistentă si credinta în zile mai bune. Era un popor sănătos si vedea m că nu se va lăsa doborât la pământ si că va învia cu puteri nebănuite de sub piatra tuturor greutătilor care-l apăsau.

Miscarea antisemită. Existau în Germania mai multe organizatii politice si doctrinare antisemite, cu multe foi, cu manifeste, cu insigne, toate însă subrede. Studentimea de la Berlin si cea de le Jena era împărtită în societăti si număra foarte putini antisemiti. Masa studentească cunostea vag problema. De o actiune studentească antisemită sau măcar de o orientare doctrinară similară cele i de la Iasi nu putea fi vorba. Am avut multe discutii cu studentii de la Berlin, în 1922, care desigur astăzi sunt hitleristi si mă mândresc să le fi fost eu profesorul în antisemitism, ducându-le acolo din adevărurile învătate la Iasi.

De Adolf Hitler amauzit pentru prima dată pe la mijlocul lunii octombrie 1922. Mă dusesem în Nord-Berlin, la un muncitor care fabrica „zvastici” si cu care legasem bune relatiuni. Numele său era Strumpf si locuia în Salzwedeler Strasse 3. Acesta mi-a spus: „se aude de o mi scare antisemită pornită la München de un tânăr pictor de 36 de ani, Hitler. Mi se pare că acesta este acela pe care îl asteptăm noi, germanii”. Viziunea acestui muncitor s-a împlinit. Eu am rămas cu admiratie pentru puterea lui de intuitie datorită căreiael a putut desprinde cu antenele sufletului lui din zeci de oameni si fără să-l cunoască, cu zece ani înainte, pe acela care va birui în 1932, unind sub o singură mare comandă întreg poporul german.

***

Tot acolo la Berlin si cam în acelasi timp, am auzit vestea uriasei izbucniri fasciste: marsul asupra Romei si victoria lui Mussolini. M-am bucurat ca de victoria tării mele. Există o legătură de simpatie între toti aceia care, în diferite părti ale pământului, îsi servesc neamul, după cum există o legătură de simpatie între toti aceia care lucrează la nimicirea neamurilor.

Mussolini, viteazul care călca balaurul în picioare, era din lumea noastră, de aceea toate capetele de balaur se năpusteau asupra lui jurându-i moarte. Pentru noi ceilalti, el va fi un luceafăr luminos care ne va da sperante; ne va fi dovada vie că hâdra poate fi învinsă. O dovadă a posibilitătilor noastre de biruintă.

Dar Mussolini nu e antisemit. Degeaba vă bucurati, soptea presa jidovească la urechile noastre.

Nu e vorba de ce ne bucu răm noi; e vorba de ce vă supărati D-voastră de victoria lui, dacă nu e antisemit. Care e ratiunea atacurilor mondiale ale presei jidănesti în contra lui?

În Italia sunt atâti jidani câti ceangăi în România pe Valea Siretului. O miscare antisemită în Italiaar fi, ca si cum noi românii, am porni o miscare contra ceangăilor. Dar dacă Mussolini ar fi trăit în România, n-ar fi putut fi decât antisemit, pentru că fascism înseamnă, în primul rând, apărarea natiei tale împotriva primejdiilor care o pândesc. Înse amnă desfiintarea acelor primejdii si deschidere de drum liber către viată si mărire pentru natiunea ta.

În România, fascismul nu putea să însemne decât înlăturarea primejdiilor care amenintă poporul român, adică înlăturarea primejdiei jidănesti si deschidere de drum liber către viata si mărirea la care au dreptul să aspire românii.

Iudaismul a ajuns la stăpânire în lume prin masonerie si în Rusia prin comunism. Mussolini a distrus la el acasă aceste două capete iudaice, care amenintau Italia cu moartea: comunismul si masoneria. Acolo, iudaismul a fost desfiintat prin ce a avut el. La noi, va trebui desfiintat prin ce are: jidanii, comunistii si masonii. Aceste gânduri le opuneam noi, tinerii români, în general, încercărilor iudaice de a ne despărti de bucu ria biruintei lui Mussolini.

MISCAREA STUDENTEASCĂ

10 DECEMBRIE 1922

Eram încă la Jena când, într-o bună zi, am fost surprins de vestea că întreaga studentime română, de la toate universitătile, s-a ridicat la luptă. Această nebănuită de nimeni manifestare colectivă a tineretii românesti a fost o izbucnire vulcanică pornită din adâncurile natiei. Ea s-a manifestat mai întâi la Cluj, în inima acelui Ardeal care a luat pozitie ori de câte ori neamul s-a găsit în impas, pentru ca aproape concomitent să irumpă violent în toate celelalte centre universitare.

Într-adevăr, la 3-4 decembrie, la Bucuresti, Iasi, Cernăuti, sunt mari manifestatii de stradă. Întreaga studentime română este în picioare, ca într-un ceas de mare răspântie. Pentru a mia oară, rasa aceasta, a pământului, amenintată de atâtea ori în decursul veacurilor, îsi arunca tineretul în fata primejdiei pentru a-si salva fiinta. Un mare moment de electrizare colectivă, fără pregătire prealabilă, fără discutii pro si contra, fără decizii luate în comitete, fără ca cel putin cei din Cluj să se cunoască cu cei din Iasi, Cernăuti, Bucuresti. Un mare moment de iluminatie colectivă ca lumina unui fulger în mijlocul unei nopti întunecoase, în care o tinerime întreagă îsi vede linia de viată a ei si a neamului.

Această linie trece luminoasă de-a lungul întregii noastre istorii nationale si continuă virtual de-a lungul întregului nostru viitor românesc, indicând calea de viată si de onoare pe care va trebui să mergem si noi si strănepotii nostri, dacă voim viată si onoare pentru neamul nostru.

Generatiile se pot aseza pe această linie, se pot apropia sau îndepărta de ea. Având putinta deci, de a da pentru neam de la maximum de viată si onoare, până la maximum de dezonoare si rusine.

Câteodată pe această linie se ridică numai indivizi izolati părăsiti de generatiile lor. În momentul acela, ei sunt neamul. Ei vorbesc în numele lui. Cu ei sunt toate milioanele de morti si de martiri ai trecutului si viata de mâine a neamului.

Aici nu interesează majoritatea, fie ea de 99%, cu părerile ei.

Nu părerile majoritătii determină această linie de viată a neamului. Ele, majoritătile, se pot numai apropia sau îndepărta de ea, după starea lor de constiintă si virtute sau de inconstientă si decădere.

Neamul nostru n-a trăit prin milioanele de robi care si-au pus gâtul în jugul străinilor, ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toti haiducii, car în fata jugului străin nu s-au supus, ci si-au pus flinta în spate si s-au ridicat pe potecile muntilor, du când cu ei onoarea si scânteia libertătii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin „majoritătile" lase si „cuminti". Ei înving sau mor: indiferent. Pentru că atunci când mor, neamul trăieste întreg din moartea lor si se onorează din onoarea lor.Ei strălucesc în istorie ca niste chipuri de aur care, fiind pe înăltimi, sunt bătute în amurg de lumina soarelui, în timp ce peste întinderile cele de jos, fie ele cât de mari si cât de numeroase, se asterne întunericul uitării si al mortii. Apartine istoriei nationale nu acela care va trăi sau va învinge - cu sacrificarea liniei vietii neamului - ci acela care, indiferent dacă va învinge sau nu, se va mentine pe această linie.

Ea este predeterminată în întelepciunea lui Dumnezeu; ea a fost văzută în ziua de 10 decembrie, de studentii români. Si în aceasta stă valoarea zilei: o întreagă tinerime românească a văzut lumina.

La 10 decembrie, delegati din toate centrele se adună la Bucuresti, îsi fixează în zece puncte ceea ce au crezut că formează esenta miscării lor si se declară greva generală pentru toate universitătile, cerându-se realizarea acestor puncte. Nu este 10 decembrie mare prin valoarea formulării care s-a făcut atunci, după cât au putut delegatii formula din esenta adevărului care frământa sufle tul întreg al studentimii române. Este mare prin miracolul trezirii acestei tinerimi la lumina pe care a văzut-o sufletul ei. Este însemnată ca zi a hotărârii. A hotărârii la actiune, a declarării războiului sfânt, care va cere acestei tinerimi române atât a tărie de suflet, atâta eroism, atâta maturitate, atâtea jertfe cunoscute si necunoscute, atâtea morminte! 10 decembrie 1922 cheamă tineretul pământului acesta la un mare examen.

Nici cei din Bucuresti si nici eu care eram departe si nici altii, care poate erau copii prin liceu, dar care astăzi lâncezesc adânc în închisori sau dorm sub pământ, n-am crezut că ziua aceasta ne va purta prin atâtea primejdii si ne va aduce atâtea lovituri si atâtea răni în lupte pentru apărarea tării noastre.

La Bucuresti, Cluj, Iasi si Cernăuti, izbucniri formidabile ale maselor studentesti, care, conduse de puterea lor de intuitie, - accentuez: nu de conducători - se îndreaptă spre dusman. Ele vizează în primul rând presa jidănească: „Adevărul", „Dimineata", „Mântuirea", „Opi nia", „Lumea", focare de infectie morală, de otrăvire si zăpăcire a românilor.

Se îndreaptă pentru a le distruge, dar si pentru a arăta poporului român primejdia primei linii inamice, fată de care el va trebui să fie în gardă. Manifestatia contra presei înseamnă: declararea ei de dusmană a intereselor nationale si prin aceasta atragerea luării aminte a românilor de a nu se lăsa indusi în eroare., orbiti sau condusi de presa scrisă de jidani sau de românii jidăniti.

Presa aceasta atacăideea religioasă la români, slăbindu-le astfel rezistenta morală si rupându-le contactul cu Dumnezeu.

Presa aceasta împrăstie teorii antinationale, slăbindu-le credinta în natiune si rupându-i de pământul tării, de dragostea pentru el, pământ care în toate timpurile a fost îndemn la luptă si sacrificiu.

Presa aceasta prezintă fals interesele noastre românesti, dezorientând si îndreptând pe români pe linii opuse intereselor nationale.

Presa aceasta înaltă mediocritătile si oamenii capabili de coruptie pentru ca străinul să-si poată satisface interesele lui si coboară valorile morale care nu se vor preta a face servicii iudaismului si intereselor acestuia.

Presa aceasta otrăveste sufletul neamului, dând zilnic si sistematic publicitate crimelor senzationale, legăturilor imorale, avorturilor, aventurilor.

Presa aceasta omoară adevărul si slujeste minciuna cu perseverentă diabolică, întrebuintează calomnia ca armă de distrugere a luptătorilor români.

De aceea un român trebuie să fie atent când citeste o foaie jidănească, stând în gardă fată de fiecare cuvânt care nu e la întâmplare aruncat si căutând a descifra planul iudaic cu care el a fost scris. Asupra acestor chestiuni voieste miscarea studentească să atragă luarea aminte a tuturor românilor, atunci când ea se îndreaptă către red actiile jidănesti, declarându-le vrăjmase ale poporului român.

Am accentuat că izbucnirile formidabile ale maselor studentesti erau conduse de puterea lor de intuitie si nu de conducători. Pentru că e usor ca cineva să îndrepte câtiva indivizi către casa cuiva, pentru a-i face manifestatie ostilă. Când însă marile multimi se îndreaptă cu ostilitate, din porunca instinctului lor, către cineva, acela este condamnat fără apel ca vrăjmas national.



NUMERUS CLAUSUS


În timpul luptelor studentesti trece din gură în gură formula „numerus clausus". Dar nu ca o formulă salvatoare, căci masele nu dau formule, ci indică primejdii.

„Numerus clausus" însemnează că marea primejdie jidănească stă în număr, mai cu seamă în număr, pe care nu-l mai putem suporta nici în scoli, nici în comert, nici în industrie, nici în profesiunile libere. „Atentie la număr", voieste să spună „numerus clausus", căci el trece peste puterile noastre de rezistentă natională si dacă nu luăm măsuri, murim ca neam.

Atâta valoare are această formulă. Sau, dacă voiti, ca măsură salvatoare, are valoarea unei formule de urgentă, de primă îngrijire necesară, dar cu totul insuficientă pentru vindecarea boalei. „Numerus clausus", în sine, însemnează: limitarea numărului jidanilor în scoli, profesiuni libereetc. Până la ce număr limitare? Până la proportia dintre numărul tuturor jidanilor fată de acela al românilor în cuprinsul României. Adică, dacă în România sunt 15 milioane de români si 3 milioane de jidani, proportia este de 20%. După formula „numerus cl ausus" jidanii urmează să fie admisi în scoli, medicină, barou etc., în proportie de20%.

„Numerus clausus" însemnează limitarea numărului jidanilor până la proportia dintre numărul lor si numărul total al românilor.

„Numerus clausus" este numai o formulă de repartitie a jidanilor în sânul natiilor, dar nu o formulă de rezolvare a problemei.

Această formulă nu rezolvă aproape nimic, căci ea se ocupă de respectarea proportiilor, dar nu atacă proportia în sine. Dacă jidanii sunt 3 milioane, îi lasă 3 milioane. Mai ales nu se ocupă din cauza acestei proportii si nu arată mijloacele prin care s-ar putea micsora această proportie, adică nu cuprinde în sine mijloacele de rezolvare a problemei jidănesti.



PROBLEMA JIDĂNEASCĂ

NUMĂRUL JIDANILOR


Numărul mare al jidanilor ridică o serie de probleme:

1.Problema pământului românesc;
2.Problema oraselor;
3.Problema scolii românesti si a clasei conducătoare;
4.Problema culturii nationale.

Toate acestea sunt tratate impecabil de profesorul A. C. Cuza în scrierile sale: „Poporatia", „Nationalitatea în artă", „Articole", „Discursuri parlamentare", „Curs de economie politică". Cele ce sustin mai jos apartin în esentă gândirii profesorului Cuza.

Numărul jidanilor din România nu se cunoaste exact. Pentru că statisticile încercate au fost făcute cu cea mai mar lipsă de interes de către politicienii români, pentru a-si ascunde opera de trădare natională si pentru că jidanii de pretutindeni fug de adevărul statisticii. Un proverb spune: „Jidanul trăieste din minciună si moare în contact cuadevărul". De altfel, multă vreme, Directorul Statisticii Statului din Ministerul de Finanta era Leon Colescu = Leon Coler.

Si au dreptate din punctul lor de vedere, pentru că românii pusi în fata numărului exact al populatiei jidănesti, si-ar da seama că se află în fata unei adevărate primejdii nationale si s-ar ridica pentru a-si apăra patria. Deci, în fata adevărului statisticii, puterea iudaică se stinge, moare. Ea nu poate trăi decât din ascunderea adevărului, din falsificarea lui, din minciună.

Noi credem că sunt în România între 2-2 1/2milioane de jidani. Dar chiar dacă ar fi numai un milion - asa cum sustin ei - poporul român s-ar găsi în fata unui pericol de moarte. Pentru că nu interesează numai numărul în sine, cantitatea, ci si calitatea celor care îl reprezintă si mai ales interesează pozitiile pe care le ocupă jidanii în structura functională a unui stat în viată, sub toate formele, a unei natiuni.

Pământul nostru a fost pământul năvălitorilor. El însă n-a cunoscut niciodată în decursul istoriei ca vreo armată să fi ajuns la formidabilul număr al jidanilor de azi. Năvălirile treceau peste noi mai departe: năvălitorii de azi nu mai pleacă. Se stabilesc aici, pe pământul nostru, într-un număr neîntâlnit până astăzi si se prind ca râia de trupul p ământului si al natiei.

Când începe năvălirea jidanilor? În jurul anului 1800 găsimun număr de abia câteva mii în toată Moldova. La 1821, în Bucuresti, se aflau 120 de familii.

Această târzie asezare pe pământul nostru de datoreste faptului că jidanii s-au ocupat totdeauna cu comertul. Ori comertul, pentru a se putea dezvolta, cere: libertate si sigurantă la exercitarea lui.

Pe pământul românesc aceste două conditii lipseau, lipsea libertatea de exploatare a solului românesc, deci perspectivele unui comert mai mare, si lipsea mai cu seamă siguranta. Pământul românesc a fost cel mai nesigur pământ din lume. N-avea tăranul român siguranta casei lui, a vitelor, a muncii, a recoltei sale de un an. Loc de năvălire si de lupte, teatru de război de secole nesfâr site, iar după ele de multe ori dominatie străină cu biruri sângeroase.

Ce să caute jidănimea pe acest pământ? Să se bată cu hunii, cu tătarii, cu turcii?

Năvălirea jidănească începe abia acum 100 de ani. În urma păcii de la Adrianopol 1829, se capătă libertatea de comert si în acelasi timp încep să se arate zările unei vieti mai linistite.

De acum începe năvala care va creste an cu an peste capul nostru, al românilor si în special al moldovenilor, secătuindu-ne de averi, nimicindu-ne moraliceste si amenintându-ne cu pieirea.

La 1848 comerciantii si industriasii moldoveni încep să se plângă domnului Mihail Sturza, cerând măsuri împotriva comerciantilor jidani si a concurentei neloiale practicată de ei.

De atunci năvala creste mereu. Poate nu e bine zis năvală, căci aceasta presupune ideea de violentă, de curaj moral si fizic. Infiltratia iudaică este termenul cel mai potrivit, pentru că cuprinde mai mult ideea de strecurare pe nesimtite. strecurare lasă si perfidă. Căci nu e putin lucru ca să răpesti pămâ ntul si avutiile unui neam, fără ca măcar să-ti justifici prin luptă, prin înfruntarea riscului, printr-o mare jertfă, cucerirea făcută.

Ei au acaparat încetul cu încetul comertul mic si industria mică românească, apoi au atacat prin aceleasi manopere frauduloase comertul si industria mare si astfel au pus stăpânire pe orasele din jumătatea de nord a tării.

Atacul asupra clasei de mijloc românesti a fost dat cu precizia pe care o întâlnim numai la unele insecte de pradă care, pentru a-si paraliza adversarul, îl împung cu acul în sira spinării.

Nu se putea un loc mai bine ales.

Clasa de mijloc atacată cu succes, însemnează spargerea în două a neamului românesc.

E singura clasă care are un dublu contact: în jos cu cea tărănească pe care stă suprapusă, exercitând asupra ei o putere de autoritate si prin starea economică mai bună si prin aceea de cultură; în sus, cu ce conducătoare, pe care o sustine pe umerii ei.

Atacul reusit asupra clasei de mijloc, adică nimicirea ei, atrage după sine, ca o consecintă fatală, fără efort din partea atacatorului:

a.năruirea clasei conducătoare (această clasă conducătoare va termina prin a se prăbusi);
b.imposibilitatea refacerii ei;
c.zăpăcirea si îndobitocirea, înfrângerea si robirea clasei tărănesti.

În ultimă analiză, atacul iudaic asupra clasei de mijloc românesti aici tinde: moartea, pieirea poporului român nu însemnează moartea celui din urmă român, după cum îsi imaginează unii. Moartea aceasta însemnează viată în sclavie. Reducerea la stare de viată de rob a câtorva milioane detărani români, care să muncească pentru jidănime.

Iată constatările prof. Nicolae Iorga cu privire la numărul jidanilor si la data asezării lor la noi. Profesorul Iorga în „Istoria Evreilor în tările noastre", comunicare făcută la Academia Română în sedinta de la 13 septembrie 1913, expunând această chestiune, printre altele precizează:

„La Neamt, câtiva evrei se asează unul lângă altul pe pământurile Mânăstirii între 1764-1766" (pag. 18).

„La Botosani vreun act domnesc ca acel din 1757 nici nu pomeneste pe evrei între ceilalti locuitori ai orasului" (pag. 17).

„Câte un evreu apare la Suceava ca orândar pe locul Mitropoliei si altii ca mici negustori, la Ocna, la Hârlău, la Siretiu, la Galati, la Bârlad (era vreme când despre bârlădenii crestini se putea scrie că se îndeletnicesc cu negotul mai mult decât cu altă muncă) (pag.10), apoi la Roman unde la 1741 nu se stia decât de moldoveni si armeni, la Târgul Frumos unde în 1755 se pomenesc două cârciumi si orânda jidovească ce sunt acolo în târg" (pag. 17-18).

În Bucovina în jurul anexării de la 1775:

„În aceste tinuturi ale Cernăutiului si Câmpulungului la care se adăuseseră părti ale Hotinului si Sucevei (în toate aceste tinuturi) nu erau decât 206 familii jidovesti înaintea stăpânirii împărătesti.

La 17 75 ajunseseră a fi prin scurgere din Galitia 780-800 familii.

Cel dintâi guvernator al tării, generalul Enzenberg, constată că ei se îndeletnicesc în rândul întâi cu cârciumăritul, cu vin, holercă (rachiu) si bere…

Sunt, spune generalul, neamul cel mai de- a dreptul stricat, dedat trândăviei, se hrăneste fără a fi prea mult supărat, dinsudoarea crestinilor muncitori.

O comisiune care functiona la 1781 arată că:

Aici în tară, evreii obisnuiesc a cumpăra tăranului dinainte puiul în ou, mierea în floare si mielul în pântecele mamei la un pret mic si prin această camătă, a-i suge cu totul pe locuitori si a-i aduce la sărăcie, asa încât tăranii împovărati astfel de datorii si pentru viitor nu află alt mijloc de mântuire decât să fugă din tară.

Vedem pe divanul ac estei tări (Moldova) apoi pe domni, mai ales pe Constantin Moruzi apărându-se cu disperare împotriva lor.

…cum i se oferă lui Enzenberg de cahaluri, în scris, 5.000 de galbeni pe an pentru a tolera vechea stare de lucruri, se încearcă si coruperea Domnului, dar acesta respinse BANII mai bine decât să expuie tara pieirii totale" (pag. 20).

Si mai târziu, pe la 1840-48, iată ce constată profesorul Iorga:

„Cu zecile se numără aceste asezări de exploatare si depravatie, cârciumă lângă cârciumă, cu sticle de rachiu de cartofi si alte otrăvuri, în tot cuprinsul Moldovei, istovind o rasă pentru hrănirea viciilor civilizate ale clasei dominante" (pag. 34).

Si scrie mai departe profesorul Iorga:

„Totusi interventiile străine hrănite de elementele evreiesti din tară, nu se opriră. În 1878 ele puseră conditii recunoasterii independentei, câstigate cu jertfe de sânge a tării si grămădiră umilinteasupra României independente, care nu se putea sinucide dând politiceste jumătate din ea în puterea evreilor moldoveni… Si pr ecum Kogălniceanu apărase satele de alcoolul si camăta evreiască, dl. Maiorescu apără demnitatea României de insulta primirii străinilor, prin vointa străinilor" (pag. 39).

**

Am dat acestea aici pentru ca să stabilesc după o mare, recunoscută si necontestată autoritate stiintifică, începuturile asezării jidanilor pe pământul românesc.

PROBLEMA PĂMÂNTULUI ROMÂNESC


Nu se poate ca un neam din lume, fie el chiar numai un trib de sălbatici, să nu-si pună cu durere sfâsietoare problema pământului său, în fata unei năvăliri străine. Toate neamurile din lume, de la începutul istoriei până astăzi, si-au apărat pământul patriei. Istoria tuturor popoarelor, ca si istoria noastră românească, e plină de lupte pentru apărarea pământului. Să fie oare o anomalie, o starebolnăvicioasă a noastră, a tineretului românesc, faptul de a ne ridica să ne apărăm pământul amenintat? Sau anomalie, a nu ni-l apăra atunci când ni-l vedem primejduit? Anomalie este a nu ne apăra, adică a nu face ce toate neamurile au făcut si fac. Anoma lie si stare bolnăvicioasă este a ne pune în contradictie cu toată lumea si cu întreaga noastră istorie.

De ce oare toate neamurile s-au luptat, se luptă si se vor lupta necontenit pentru apărarea pământului lor?

Pământul este baza de existentă a natiei. Natiunea stă, ca un pom, cu rădăcinile ei înfipte în pământul tării, de unde îsi trage hrana si viata. Nu există neam care să poată trăi fără pământ, după cum nu există pom care să trăiască atârnat în aer. O natie care nu are pământul său nu poate trăi, dec ât dacă se asează sau pe pământul unei alte natii, sau pe trupul acesteia, sugându-i viata.

Sunt legi făcute de Dumnezeu, care orânduiesc viata popoarelor. Una din aceste legi este legea teritoriului . Dumnezeu a lăsat un teritoriu determinat fiecărui popor ca să trăiască, să crească, să se dezvolte si să-si creeze pe el cultura sa proprie.

Problema jidănească în România ca si aiurea constă în încălcare de către jidani a acestei legi naturale a teritoriului. Ei ne-au încălcat teritoriul nostru. Ei sunt infractorii, si nu eu, popor român, sunt chemat să suport consecintele infractiunii lor. Logica elementară ne spune: infractorul trebuie să suporte consecintele infractiunii săvârsite. Va suferi? Nare decât să sufere. Toti infractorii suferă. Nici o logică dinlume nu-mi va spune să mor eu pentru infractiunea săvârsită de altii.

Deci problema jidănească nu naste din „ură de rasă". Ea naste dintr-un delict săvârsit de jidani fată de legile si ordinea naturală în care trăiesc toate popoarele lumii.

Rezolvarea problemei jidănesti?

Iat-o: reîntoarcerea delincventilor în această ordine naturală universală si respectarea legalitătii naturale.

Dar si legile tării opresc invazia jidănească. Art. 3 din constitutie spune: „Teritoriul României nu se poate coloniza cu populatie de gintă străină".

Ce însemnează, dacă nu colonizare, faptul instalării a două milioane de jidani pe teritoriul românesc?

Dar acest teritoriu este proprietatea inalienabilă si imprescriptibilă a poporului român. Si după cum scria cineva, poporul român, nu după 50 de ani, nu după 100 de ani, ci chiar si după mii de ani, ne vom revendica dreptul asupra acestui pământ, după cum ne-am recucerit pământul Ardealului, după 100 de ani de stăpânire maghiară.



NOI SI PĂMÂNTUL NOSTRU


Toate popoarele din jurul nos tru au venit de undeva si s-au asezat pe pământul pe care trăiesc. Istoria ne dă date precise despre venirea bulgarilor, turcilor, maghiarilor etc. Un singur neam n-a venit de nicăieri. Acela suntem noi. Ne-am născut din negura vremii pe acest pământ odată cu stejarii si cu brazii. De el suntem legati nu numai prin pâinea si existenta care ne-o dă muncindu-l din greu, dar si prin toate oasele strămosilor care dorm în tărâna lui. Toti părintii nostri sunt aici. Toate amintirile noastre, toată gloria noastrărăzboinică, întreaga noastră istorie aici, în acest pământ stă îngropată.

Aici e Sarmisegetuza cu tărâna regelui Decebal, cel nemuritor, pentru că cine stie să moară ca Decebal, nu moare niciodată.

Aici odihnesc Musatinii si Basarabii, aici la Podul Înalt, la Războieni, la Suceava, la Baia, la Hotin., la Soroca, la Tighina, la Cetatea Albă, la Chilia, dorm românii căzuti în lupte, boieri si tărani, multi ca frunza si ca iarba.

La Posada, la Călugăreni, pe Olt, pe Jiu, pe Cerna, la Turda, în muntii nefericitilor si uitatilor moti din Vidra, până în Huedin si până la Alba Iulia, locul de tortură al lui Horia si fratilor lui de arme, sunt numai urme de lupte si morminte de viteji.

În Carpatii toti, din muntii oltenesti la Dragoslave si la Predeal, de la Oituz la Vatra Dornei, pe vârfuri si în fund de văi, pretutindeni a curs sângele românesc în valuri.

În miezuri de noapte, în ceasurile grele ale neamului, noi auzim glasul pământului românesc, care ne îndeamnă la lupte.

Întreb si astept răspuns: pe ce drept voiesc jidanii să ne ia acest pământ?

Pe ce urmă istorică îsi întemeiază pretentiile si mai ales îndrăzneala cu care ne înfruntă pe noi, românii, aici, acasă la noi? Suntem legati de acest pământ prin milioane de morminte si prin milioane de fire nevăzute pe care numai sufletul nostru le simte si rău de aceia ce vor încerca să ne smulgă de pe el.



PROBLEMA ORASELOR


În cadrul acestui pământ românesc jidanii însă, nu s-au asezat oriunde, la întâmplare. Ei s-au plasat în orase, formând în ele adevărate insule de populatie jidănească compactă.

La început au fost invadate si cucerite orasele si târgurile din nordul Moldovei: Cernăuti, Hotin, Suceava, Dorohoi, Botosani, Soroca, Burdujeni, Iscani, Briceni, Secureni etc.

În fata lor au dispărut negustorul si meseriasul român. Azi o stradă, mâine alta, poimâine un cartier, în mai putin de 100 de ani centrele românesti de un vechi renume si-au pierdut cu totul caracterul lor românesc, luând înfătisare de adevărate cetăti jidănesti. Repede au căzut si celelalte orase mold ovenesti: Roman, Piatra, Fălticeni, Bacău, Vaslui, Bârlad, Husi, Tecuci, Galati si Iasi, a doua capitală a Moldovei, după ce prima si străvechea noastră Suceavă a fost transformată pur si simplu într-un murdar cuib jidănesc, care înconjoară bietele ruine g lorioase ale cetătii lui Stefan cel Mare.

La Iasi, parcurgând străzi si cartiere întregi nu mai întâlnesti nici un român, nici o casă românească, nici un magazin românesc. Trece lume pe lângă mari biserici în ruină si sărăcie: biserica Talpalari, făcută de breasla talpalarilor români, biserica Curelari, făcută de aceea a curelarilor români. Tot se dărâmă. Nu mai este în Iasiul acela mare nici un talpalar român, nici un curelar român. Biserica Sfântul Nicolae cel Sărac, a vechii boierimi moldovenesti s-a dăr âmat până la temelie, iar peste mormintele din jurul ei, bodegile jidănesti aruncă si astăzi lăturile, gunoaiele si murdăriile.

Biserica din Piata Mare, unde este cea mai mare aglomeratie de oameni, închisă din lipsă de enoriasi. Aglomeratia de oameni o constituieste numai populatia jidănească.

Pe strada Lăpusneanu geme de durere palatul domnesc al lui Cuza-Vodă, transformat în bancă jidănească. În fosta lui grădină se ridică teatru jidănesc în stil palestinian. Străinul ne calcă în picioare tot ce avem mai sfânt.

Geme inima în noi de durere. Ne întrebăm, noi copii, sfâsiati sufleteste, cum de s-au găsit români care să se poarte cu atâta vrăjmăsie fată de neamul lor? Cum de s-au găsit asa de multi trădători? Cum de n-au fost pusi la zid cu totii sau arsi de vii în clipa trădării lor? Cum de stă toată lumea? Cum de stăm noi? Sunt probleme de constiintă care ne apasă, care nelinistesc sufletul nostru, care ne tulbură viata. Ştim că în nici un fel nu ne vom putea găsi linistea, decât în lupte, în suferintă sau în morminte. Tăcerea noastră ne acoperă de lasitate si orice minut de întârziere pare că ne omoară.

Nu mai vorbim de orasele si târgurile Basarabiei, care stau ca niste plăgi deschise pe trupul istovit si stors al tării.

Nu mai vorbim de Maramures, unde românii, ajunsi în stare de robie, mor în fiecare zi. Nu sunt cuvinte care să poată descrie marea tragedie a Maramuresului.

Dar boala s-a întins ca un cancer; ea a atins Râmnicul-Sărat, a atins Buzăul, a atins Ploiestii si a pătruns în capitala tării.

În 15ani de zile au căzut Văcărestii, vechi cartier românesc, au căzut în întregime Dudestii, au căzut negustorii români de pe Calea Grivitei. Mor înlocuiti de jidani vestitii comercianti din Obor, a căzut Calea Victoriei. Ea nu mai este astăzi decât o adevăra tă cale a „înfrângerii" românesti; căci 3/4 din proprietătile de pe Calea Victoriei sunt proprietăti jidănesti. De 10 ani au pătruns în Oltenia si au intrat în Craiova lui Mihai Viteazul, au intrat în Râmnicu Vâlcea, au intrat în Severin, sub protectia pol iticienilor români, care, bine plătiti, pretind că nu există problemă jidănească. Acestor politicieni, a căror trădare fată de neam este asa de îngrozitoare, dacă sunt vii, neamul va trebui să le scoată ochii; dacă sunt morti, va trebui să-i scoată din mor minte si să le dea foc ciolanelor, în pietele publice. Pe copiii si nepotii lor, neamul va trebui să-i urmărească în averi, confiscându-le si să-i stigmatizeze cu epitetul de „copii de trădători".

Pierderea oraselor noastre românesti are consecinte nimicitoare pentru noi, căci orasele sunt centrele economiceale unei natiuni. În ele se acumulează toată bogătia natiei. Încât cine este stăpân pe orase, acela este stăpân pe mijloacele de subzistentă, pe bogătia natiunii.

Să ne fie nouă, românilor, oare indiferent cine sunt stăpânii bogătiei nationale? Noi sau jidanii? Nici unui neam din lume nu-i poate fi indiferent acest lucru. Pentru că o poporatie se înmulteste si se dezvoltă în limita mijloacelor de subzistentă de care dispune. Cu cât aceste mijloace sunt m ai putine, cu atât mai putine vor fi posibilitătile de crestere si de dezvoltare ale populatiei respective si invers (aceste adevăruri asupra legii poporatiei au fost cercetate de toti economistii si formulate inegalabil de profesorul Cuza).

Trecerea bogătiilor din mâinile românilor în mâinile jidanilor nu însemnează numai aservirea economică a românilor si nu numai aservirea politică, - pentru că cine nu are libertate economică nu are libertate politică - ci însemnează mult mai mult: o primejdie natională care macină însăsi puterea noastră ca număr. În măsura în care ne dispar mijloacele de subzistentă, în aceeasi măsură, noi, românii, ne vom stinge de pe pământul nostru, lăsând locurile noastre în mâinile populatiei jidănesti, al cărei număr creste pe zi ce merge si din cauza năvălirii din afară si din aceea a acaparării mijloacelor noastre de subzistentă, a bogătiilor noastre.

Orasele sunt, în al doilea rând, centrele culturale ale unei natiuni (Vezi A. C. Cuza, „Apărarea Natională", no.3, 1 Mai 1922). Aici în orase sunt plasate scolile, bibliotecile, teatrele, sălile de conferinte, toate la îndemâna orăsenilor. O familie jidănească îsi poate usor întretine toti cei 5-6 copii la carte. O familie a unui tăran român, din cine stie ce fundătură de sat, departe de oras, rar îsi poate întretine un singur copil la scoli până la sfârsit. Si în acest caz este complet sleită de puteri si avere, încât periclitează existenta celorlalti 4 sau 5 copii rămasi acasă. Deci cine stăpâneste orasele, stăpâneste posibilitătil e de a se adăpa la cultură.

Dar nu numai atât, în orase si în scoli, o natie îsi împlineste misiunea ei culturală în lume. Cum este posibil ca românii să-si poată împlini misiunea lor culturală prin glasuri, prin condeie, prin inimi, prin minti jidănesti?

În sfârsit, orasele sunt centrele politice ale unei natii. Din orase se conduc natiile. Cine stăpâneste orasele, are direct sau indirect conducerea politică a tării.

Ce mai rămâne din tară - în afară de orase? O gloată de câteva milioane de tărani, fără mijloace de existentă omenească, supti si sărăciti; fără cultură, otrăviti de băutură si condusi de jidanii îmbogătiti, deveniti stăpânii oraselor românesti, sau de românii (prefecti, primari, politai, jandarmi, ministri) care numai de formă conduc, pentrucă nu sunt altceva decât executorii umili ai planurilor jidănesti. Pe acestia, puterea economică iudaică îi sustine, îi linguseste, le face cadouri, îi cooptează în consilii de administratie, îi plăteste cu luna (lui Iuda i s-a plătit o singură dată; aici se plăteste lunar), le excită poftele de bani îndemnându-i spre lux si viciu, iar când nu se supun directivelor si vederilor jidănesti, sunt dati pur si simplu afară, chiar dacă sunt ministri, li se taie subventiile si plătile, li se dau pe fată hotiile siafacerile necorecte făcute cu ei împreună, pentru a-i compromite. Iată ce a mai rămas din această patrie românească în momentul în care ne-am pierdut orasele; o clasă
conducătoare, fără onoare, un popor de tărani, fără libertate si toti copiii de români, fără tară si fără viitor
 

PROBLEMA SCOLII ROMÂNESTI


Cine stăpâneste orasele, stăpâneste scolile si cine stăpâneste scolile, mâine stăpâneste tara. Iată câteva statistici din anul 1920:

SITUATIA LA UNIVERSITATEA DIN CERNĂUTI
Facultatea de Filosofie: Semestrul de vară
Români
174 Evrei
574

La Drept în acelas oras: Semestrul de vară
După religie:
Ortodocsi
(Români si Ruteni)
237 Catolici
98 Luterani
26 Alte religii
31 Mozaici
506

(Din "Situatia demografică a României" de Em. Vasiliu-Cluj, pag. 84)
IN BASARABIA
Invătământul primar rural:
Băeti: 72.889 Români, 1974 streini crestini, 1281 Evrei
Fete: 27.555.................1302...............................2147........
Invătământul primar urban:
Băeti: 6.385 Români, 2435 streini crestini, 1351 Evrei
Fete: 5.501.................2435...............................2492........
Scoli secundare si profesionale:
1535 ortodocsi, 6302 mozaici
Scoli secundare mixte:
690 ortodocsi, 1341 mozaici
(Op. cit. pag. 84-85)

IN VECHIUL REGAT
Liceul din Bacău Români
363 Evrei
198
Liceul din Botosani 229 127
.... de fete Botosani 155 173
Liceul din Dorohoi 177 167
Liceul din Fălticeni 152 100
Liceul National, Iasi 292 201
Gimn. Alexandru cel Bun din Iasi 93 215
Gimn. Stefan cel Mare, Iasi 94 120
Liceul din Roman 256 157
Liceul din Piatra- Neamt 347 179

SCOLI PARTICULARE
Bucuresti Români
441 Evrei
781
Iasi 37 108
Galati 190 199

SITUATIA LA UNIVERSITATEA DIN IASI
Facultatea de Medicină Români 546 Evrei 831
........................Farmacie Români 97 Evrei 299
........................Litere Români 351 Evrei 100
........................Stiinte Români 722 Evrei 321
........................Drept Români 1743 Evrei 370
(Op. cit. pag. 87-88)


Scoala românească, distrusă în modul acesta prin numărul mare al jidanilor, naste două probleme grave:

I.- Problema păturii conducătoare românesti, pentru că scoala crează pe conducătorii de mâine a neamului, nu numai pe conducătorii politici, ci si pe toti conducătorii din toate domeniile de activitate.
II.- Problema culturii nationale, pentru că scoala este laboratorul în care se pregăteste cultura unui popor.

Pentru a sublinia tragedia acestei scoli românesti coplesită de jidani, găsesc că e deosebit de important să citez mai jos dureroasele constatări făcute de unul dintre cei mai străluciti pedagogi ai natiei noastre, prof. Ion Găvănescul de la Universitatea din Iasi:

„Nu vrem să mai vedem spectacolul ce-l oferă Liceul National din Iasi, unde majoritatea zdrobitoare a elevilor o alcătuieste elementul evreiesc. Putinii elevi români se simt străini: în pauzele dintre ore stau retrasi, stingheriti si jenati prin colturi. Sunt minoritatea tolerată.

Majoritarii trăiesc aparte, vorbesc între ei de preocupările lor, de jocurile lor, de societătile lor, Macaby, Hacoah, Macoah etc., de sezătorile si conferintele lor, de sporturile lor, de planurile lor de lucru si petrecere. Si când vor să se ferească de indiscretia românilor, minoritarii-majoritari soptesc între ei ori o dau de-a dr eptul prin idis…

Bietii profesori români, în fata unor astfel de suflete de elevi! Te gândesti involuntar la găina care a clocit ouă de rată. Uite-o cum stă ciocănind, speriată pe marginea lacului, cum îsi cheamă cu disperare bobocii, puii ei de altă spetă, care au sărit în apă si alunecă zburdând să treacă pe tărmul celălalt, unde ea nu-i poate urmări.

Ce scoală de nationalism să faci cu astfel de auditori? Poti să vorbesti, dacă simti în tine flacăra patriotismului, de aspiratiile si idealul românesc? Poti măcar să deschizi gura? ti se înclestează fălcile, îti îngheată cuvintele pe buze.

Marele Kogălniceanu, în fata unor astfel de bănci cu scolari străini… ar fi putut pronunta el celebrul discurs de introducere în istoria Românilor pe care l-a rostit tocmai pe acele locuri unde azi liceul „National" românesc a devenit un liceul „National" evreiesc?

I-ar fi pierit inspiratia care-si trage puterea din simpatia ochilor sclipitori de înselegere si credintă."

Ion Găvănescul, „Imperativul momentului istoric", pag. 67

Si mai departe:

„Unde s-a văzut vreodată în Anglia, în Franta, în Italia, vreo scoală de orice grad, ca să ne mărginim la o singură latură a vietii nationale, în care numărul preponderental scolarilor să apartină altui neam decât neamului ce alcătuieste populatia de bastină a tării si care a întemeiat Statul National respectiv?

Se poate închipui bunăoară, că la o Facultate de Drept a vreunei Universităti din Anglia să fie 547 evrei si 234 de englezi, proportia dintre evrei si români de la Facultatea de Drept din Cernăuti, în anul 1920?

Sau la o Facultate de Filosofie din Italia, să fie 574 evrei si 174 italieni, proportia dintre evrei si români la aceeasi Universitate din Cernăuti?

Sunt aceste raporturi normale? Nu sunt monstruozităti de biologie etnică, inadmisibile, inconceptibile? Nu sunt un semn de inconstientă criminală pentru pătura conducătoare responsabilă a neamului românesc?"

Ion Găvănescul, op. cit.



PROBELMA PĂTURII CONDUCĂTOARE ROMÂNESTI


Dar cine sunt elevii si studentii de astăzi? Elevii si studentii de azi sunt profesorii de mâine, medicii de mâine, inginerii de mâine, magistratii de mâine, avocatii de mâine, prefectii de mâine, deputatii de mâine, ministrii de mâine, cu un cuvânt, conducătorii de mâine ai neamului în toate domeniile de activitate.

Dacă elevii de astăzi sunt 50%, 60%, 70% jidani, mâine în mod logic vom avea 50%, 60%, 70% conducători jidani ai acestui neam românesc.

Se mai poate pune problema dacă un neam are dreptul să-si limiteze numărul străinilor la universitătile sale?

Iată ce răspunde acestei întrebări, în Buletinul Universitătii din Harvard, citat de profesorul Cuza în „Numerus clausus", pag.11, Morris Gray, fost student al acestei universităti (promotia 1906), studiind problema jidănească de acolo.

Morris Gray începe prin a formula problema în principiu, întrebându-se:

„Mai întâi, care este functia unei universităti? Care sunt datoriile ei?

Dacă datoria ei este o datorie către individ, admiterea trebuie să fie bazată în mod franc si manifest, pe principiul democratic : orice candidat trebuie să fie admis cu conditia să-si treacă examenele de intrare si de a plăti primul termen al redeventelor scolare. Si aceasta fără anchetă serioasă asupra personalitătii candidatului, nici asupra posibilitătilor latente de progres, deeminentă, de folos pentru el însusi sau pentru ceilalti.

Dacă însă, datoria Universitătii e datorie către o natie, atitudinea ei în ce priveste admiterea studentilor trebuie să fie bazată în chip firesc pe un principiu deosebit.

După părerea mea, datoria unei universităti este de a forma oameni în diferite domenii ale gândirii, în asa fel, încât o parte din ei cel putin, să poată deveni sefi în domeniile lor respective si să facă servicii natiunii."

Va să zică, iată un principiu bine stabilit, adaugă profesorul Cuza.

„Datoria universitătilor este către natia lor, pentru care trebuie să pregătească conducători în toate domeniile si care nu pot fi decât nationali.

Căci doar nu se va admite ca o natie să-si formeze conducători străini în universitătile sale."

Din cele expuse mai sus se poate desprinde grava problemă a clasei conducătoare românesti de mâine.

Rămâne un adevăr stabilit: România trebuie să fie condusă de români.

Este cineva care sustine că România trebuie condusă de jidani?

Dacă nu, atunci trebuie să admită că studentimea română are dreptate si că toate campaniile, toate injuriile, toate infamiile, toate atâtările, toate uneltirile, toate nedreptătile care se aruncă si se vor arunca asupra acestui tineret românesc, îsi găsesc justificareaîn războ iul pe care jidănimea îl duce pentru exterminare românilor si a celor mai buni luptători ai lor.



PROBLEMA CULTURII NATIONALE


Un neam, punându-si această problemă, cea mai gravă dintre toate, este ca si cu un pom si-ar pune problema fructelor sale.

Când s -ar vedea, că din cauza coplesirii omizilor, el nu-si mai poate împlini rostul său pe lume, nu mai poate rodi, atunci si-ar pune cea mai tristă problemă, mai mare decât problema însăsi a vietii, pentru că, văzându-si desfiintat scopul vietii, ar fi mai dureros pentru el decât dacă i s-ar desfiinta viata însăsi. Cele mai mari dureri sunt ale sfortărilor inutile, fiindcă sunt durerile care rezultă din constiinta îngrozitoare a inutilitătii vietii.

***

E îngrozitor! Noi, poporul român, să nu mai putem da roadele noastre? Să nu avem o cultură românească, a noastră, a neamului, a sângelui nostru, care să strălucească în lume alături de roadele altor neamuri? Să fim noi condamnati astăzi de a ne prezenta în fata lumii întregi cu produse de esentă jidănească?

Astăzi, în ultimul moment, când lumea asteaptă ca poporul român să apară cu rodul sângelui si geniului său national, noi să ne prezentăm cu o infectie de caricatură culturală iudaică?

Cu inima strânsă de durere, privim această problemă si nu va fi român, care văzându-si periclitată o întreagă istorie, să nu pună mâna pe armele sale, pentru a se apăra.

Extrag din „Imperativul momentului istoric", al profesorului Găvănescul, aceste nemuritoare rânduri:

„Grija de căpetenie a neamului românesc tot asa de hotărâtoare pentru fiinta lui ca si conservarea fizică este afirmarea lui în sfera vietii ideale a omenirii. Crearea unei culturi cu caracter propriu românesc. Nu se poate ca o cultură românească să crească dintr-o scoală, organizatie politică sau economică de caracter străin. O institutie ca functiune a vietii nationale poartă caracter românesc atunci când factorul uman ce-i dă fiintă este românesc."

În fata situatiei nenorocite, în fata numărului invadatorilor care ne coplesesc, profesorul Găvănescul se întreabă plin de îngrijorare, punând problema scolii si a culturii nationale:

„Unde să se refugieze sufletele românesti? Unde să scape de penibila impresie obsedantă a stării de exil în propria lor patrie? Afară de biserică, unde intră să se reculeagă în tihnă, sub ocrotirea crucii mântuitoare, singurul lor azil rămâne scoala. Scoala este cuibul ideal în care geniul national îsi adună progenitura, ca să o hrănească, să o crească, să o învete a zbura, să-i arate drumul înăltimilor, pe care numai el le cunoaste, ca să ajungă acolo unde numai lui îi este dat să ajungă. Scoala este locul de refugiu unde se acordează, se pregătesc strunele si organele sufletesti ale neamului, ca să intoneze o nouă simfonie, nemaiauzită în lume, prima simfonie a darurilor lui naturale, prescrise fiintei lui si numai fiintei lui. Scoala este sanctuarul unde se săvârseste marea taină a vietii unui popor, unde sufletul etnic îsi distilează, în picături de lumină, esenta lui nemuritoare, ca să fie turnată în forma ideală predestinată lui si numai lui, de gândul creator al lumilor Nu pot instrumentele melodice ale altor suflete etnice ca să participe armonic la simfonia culturii noastre. Ele nu cunosc din felul constructiei lor, si nu stiu să sune decât nota neamului lor. Ce simfonie românească vei scoate din ele? Nu poate esenta geniului national al altor suflete etnice să cristalizeze în altă formă, decât cea hotărâtoare lor de zămislirea popoarelor. Să scoateti chip de neam românesc de esenta natională ebraică, maghiară, germană?"

Ion Găvănescul, „Imperativul momentului istoric", pag. 64-68


Dar nu numai că nu vor putea să creeze cultură românească, ci jidanii vor falsifica-o si pe aceea pe care o avem, pentru a ne-o servi otrăvită.

Scoala românească fiind masacrată în modul acesta, noi suntem pusi în situatia de a renunta la misiunea noastră de neam, de a renunta la crearea unui culturi românesti si de pieri otrăviti.


REÎNTOARCEREA ÎN TARĂ


Acestea toate, noi, studentii ieseni, spre deosebire de colegii nostri de la celelalte universităti, le cunosteam înainte de începerea miscării studentesti, de la catedra profesorului Cuza, din scrierile prof. Paulescu si Găvănescul, din studiile si cercetările făcute de noi la Societatea Studentilor în Drept si din ceea ce văzusem cu proprii nostri ochi si simtiserăm în sufletul nostru.

Era o problemă de mare constiintă care nu se punea. Fiecare zi ne aducea câte o dovadă în plus: vedeam perfidia presei jidănesti, vedeam reaua ei credintă în toate împrejurările, vedeam atâtările ei în tot ce era antiromânesc, vedeam opera de lingusire si de ridicare a oamenilor politici, a functionarilor, a autoritătilor, a scriitorilor, a preotilor crestini care se pretau a face jocul intereselor jidănesti; vedeam batjocura de care se învredniceau toti cei ce aveau o atitudine r omânească, corectă, demnă sau care îndrăzneau să demaste primejdia jidănească; vedeam necuviinta cu care eram tratati, noi, în propria noastră casă, ca si cum ei ar fi fost aici stăpâni de mii de ani; vedeam cu indignare crescândă amestecul îndrăznet al ac estor musafiri nepoftiti în cele mai intime probleme de viată românească: religie, cultură, artă, politică, căutând ei a trasa liniile pe care să se miste destinul neamului nostru.

Pe mine, cu mintea mea de tânăr, aproape copil, multă vreme m-au chinuit aceste gânduri, în căutarea unor solutii.

Elementele care mau impresionat mai mult, care m-au determinat apoi la luptă si care m-au mângâiat si întărit în ceasuri de suferintă au fost:

1.Constiinta primejdiei de moarte în care se află neamul nostru si viitorul lui.
2.Dragostea pentru pământ si mila pentru orice loc glorios si sfânt, batjocorit si pângărit astăzi de jidani.
3.Mila de oasele celor care au murit pentru tară.
4.Sentimentul de revoltă fată de ofensele, de batjocura si de călcarea în picioare de către străinul dusman, a demnitătii noastre de oameni si de români.

De aceea, când în decembrie 1922 am auzit vestea cea mare, vulcanica izbucnire a miscării studentesti, m-am hotărât să mă întorc în tară, pentru ca să lupt si eu alături de camarazii mei.

Peste putin timp trenul mă ducea spre casă. De la Cracovia am dat o telegramă studentilor din Cernăuti, care m-au asteptat la gară. Aici am stat două zile. Universitatea era închisă. Studentii care o străjuiau păreau niste soldati în slujba tării lor, cu sufletul lu minat de Dumnezeu, Nici un pic de interes personal nu adumbrea frumoasa si sfânta lor actiune. Cauza pentru care se înfrătiseră si luptau întru singur suflet era cu mult deasupra lor, cu mult deasupra nesfârsitelor lor lipsuri si nevoi.

Fruntasii luptători de la Cernăuti erau: Tudose Popescu, fiul bătrânului preot din Mircesti, Dâmbovita, student în al treilea an la Teologie, apoi Dănileanu, Pavelescu, Cârsteanu etc.

M-am informat asupra planului lor de luptă. Era grevă generală până la victorie, adică până la rezolvarea de către guvern a punctelor din motiunea de la 10 decembrie în frunte cu „numerus clausus".

Nu mi s-a părut bun.

În capul meu a încoltit planul următor:

a. Miscarea studentească trebuie să se extindă asupra întregului popor român. Miscarea studentească mărginită în cadrul Universitătii să se transforme în miscare natională a românilor, pentru că, pe de o parte, problema jidănească nu este o problemă numai a Universitătii, ci a natiei românesti, si, pe de altă parte, Universitatea singură nu o poate rezolva.
b. Această miscare natională trebuie încadrată într-o organizatie sub o singură comandă.
c. Scopul acestei organizatii trebuie să fie lupta pentru aducerea la guvernare a miscării nationale, care va rezolva si „numerus clausus" si toate celelalte probleme, deoarece nici un guvern al partidelor politice din afara acestei miscări nu va rezolva problema natională.
d. În vederea acestora, studentimea să pregătească o mare adunare natională a românilor din toate straturile sociale, care să însemneze si începutul noii organizatii.
e. Pentru executarea adunării, fiecare universitate să facă atâtea steaguri câte judete are provincia respectivă. Pânza acestor steaguri să fie dusă si predată de către o delegatie de studenti, unui cunoscut nationalist pe care delegatia îl va socoti ca cel mai apt pentru acest lucru. Acesta îsi va aduna în jurul lui un grup de fruntasi din oras si întreg judetul si la primirea telegramei, care urma să anunte cu o săptămână înainte data si locul adunării, să pornească cu pânza steaguluisi cu toti oamenii săi spre locul indicat.
f. Pentru ca adunarea să nu fie împiedicată de guvern, toate pregătirile se vor face în tăcere, păstrându-se discretia asupra datei.

Într-o sală a căminului, am expus acest plan în fata unui număr de 50 de luptători.

Ei l-au găsit bun. Atunci s-au strâns bani de la toti, s-a cumpărat pânza necesară si pe loc, în acea sală, studentele au făcut steaguri pentru judetele Bucovinei.

LA IASI

La Iasi m-am întâlnit cu toti fostii mei camarazi.

Le-am expus si lor planul. S-au făcut si aici steagurile, în prima zi, de către studente, pentru toate orasele din Moldova si Basarabia.

Pe profesorul Cuza nu l-am găsit. Era plecat la Bucuresti cu profesorul Sumuleanu si cu tatăl meu, în vederea unei adunări în capitală.



LA BUCURESTI


A doua zi am plecat la Bucuresti. Aici m-am prezentat profesorului Cuza, prof. Sumuleanu si tatălui meu, care de peste un sfert de veac luptau împreună în contra primejdiei jidănesti, fiind coplesiti de batjocuri, de lovituri si chiar de răni, si care astăzi trăiau marea satisfactie de a vedea tot tineretul cult al tării, în număr de peste 30.000, înăltând steaguri de luptă pentru credinta pe care ei o viată întreagă o slujiseră.

La Bucuresti însă, gândurile mele n-au fost primite cu acelasi entuziasm. Întâi, pentru că am găsit oarece rezistentă la profesorul Cuza. Expunându-i planul, după care urma să creăm o miscare natională si să-l proclamăm sef al acestei miscări, în adunarea ce urma să se tină, profesorul Cuza a găsit că planul nu era bun, deoarece, spunea el:

–Noi n-avem nevoie de organizare, miscarea noastră se bazează pe un formidabil curent de mase.

Eu am insistat, comparând o miscare de mase cu un put de petrol, care, nefiind captat într-un sistem organizat, chiar dacă izbucneste, nu e de nici un folos, deoarece petrolul se va împrăstia în toate părtile. Am plecat însă fără rezultat. A doua zi, profesorul Sumuleanu si cu tatăl meu l-au convins.

Dar mă izbeam de o greutate la care nu mă asteptam. Era pe la începutul lunii februarie. Masa mare a studentilor să găsea în plină vigoare sufletească. Desi i se închisese toate cantinele, desi i se închisese portile tuturor căminelor, studentimea rămânând pe drumuri fără masă si casă în miezul iernii, totusi se afla în plin avânt sub protectia admirabil ă a românilor din capitală, care, de a doua zi, si-au deschis larg portile caselor, găzduind si dând masă la peste 8.000 de studenti luptători. Era în aceasta o aprobare, un îndemn la luptă, o solidarizare, o mângâiere pentru cei ce primeau răni.

Eu însă, nu aveam nici o legătură cu această masă. Nu cunosteam pe nimeni. Prin studentul Fănică Anastasescu, care era administratorul revistei „Apărarea Natională", am început a cunoaste pe câte cineva. Conducătorii miscării studentesti din Bucuresti, aveam impres ia că nu erau suficient de orientati, pentru că, desi elemente de elită, cu distinse calităti intelectuale, fapt verificat prin locurile pe care le-au ocupat mai târziu în societate, s-au găsit pe neasteptate în fruntea unei miscări, la care nu se gândiser ă până atunci. De altfel, fiind multi, fiecare avea câte o părere deosebită. Printre elementele valoroase de la conducere figurau în prima linie: Cretu, Dănulescu, Simionescu, Râpeanu, Roventa si altii. Masa era războinică, o parte din conducători însă, cr edeau că-i mai cuminte să potolească spiritele.

Pe de altă parte si lipsa lor de pregătire în această directie, si contactul nepotrivit cu oamenii politici îi făcuseră să încerce într-o oarecare măsură, cel putin pe unii dintre ei, transpunerea miscării pe plan material, lucru neadmisibil, după părerea mea. Căci aceasta ar fi fost ca si cum cineva ar spune:

1. Luptăm pentru a cuceri tara din mâinile jidanilor;

2. Luptăm pentru ca să ni se dea o pâine albă la masă;

3. Luptăm pentru două feluri de mâncare;

4.Luptăm pentru un pat bun;

5. Lucrăm pentru aparate de laboratorii, pentru instrumente de disectii etc.;

6. Luptăm pentru cămine;

pentru ca la urmă să se spună, cu voce tare, de către autorităti:

– Cererile studentilor au fost satisfăcute, guvernul a recunoscut starea de plâns a studentimii si marea ei mizerie etc. Din cele sase puncte cerute de studenti, cinci au fost admise si anume: aparate pentru disectii, aparate pentru laboratorii, câte două pâini albe pe fiecare zi, câte două feluri de mâncare, treicămine studentesti cu paturi bune etc.

Iar despre punctul întâi: salvarea tării din mâinile jidănimii, să nu se spună numic, motivându-se, că au fost admise de guvern cinci puncte din sase.

De la începutul miscării studentesti, întreaga presă jidănească a căutat să transpună miscarea pe acest pan material.

Obiectivul miscării să fie „o pâine".

Pentru ca adevăratul obiectiv - jidanul- să scape neobservat. De altfel, cine va reciti foile, va putea observa că si politicienii români puneau problema la fel: - trebuie să li se dea studentilor cămine, hrană etc.

După cum am mai spus, o parte din conducerea de la Bucuresti, înclina pe această pantă, pe care dacă ar fi apucat studentimea, s-ar fi abătut de la adevărata ei misiune.

Părerea mea a fost totdeauna contrară acestui punct de vedere. Contrară oricărui amestec de ordin material în doleantele formulate de studentime.

Pentru că, ziceam eu, si zic si astăzi, nu nevoile, nu lipsurile îi împinseseră la marea miscare pe studenti, ci dimpotrivă, părăsirea grijii oricăror nevoi si oricăror lipsuri, oricăror interese, oricăror suferinte personale sau chiar familiale, uitarea acestora de către studentii români si integrarea lor cu toată fiinta în grijile, nevoile si aspiratiunile neamului lor. Aceasta si numai aceasta le dădea lumina sfântă din ochi.

Miscarea studentească n-a fost o miscare de revendicări materiale. Ea se ridica dincolo de nevoile unei generatii, împletindu-se cu liniile mari ale neamului.

Pe de altă parte, aici, la Bucuresti, predomina ideea: miscarea studentească trebuie să se mentină în cadrul universitătii, să rămână o miscare academică, să nu se transforme într-o miscare cu caracter politic. Această opiniune însă era complet gresită, căci coincidea cu interesele jidanilor si ale partidelor, care ave au tot interesul să localizeze chestiunea numai la universitate, si acolo, printr-un mijloc oarecare, s-o stingă.

Părerea noastră era că noi nu facem miscare pentru miscare, ci miscare pentru victorie. Or fortele studentesti nu sunt suficiente pentru victorie. Ne trebuie fortele studentilor, unite cu ale celorlalti români.

Conducătorii bucuresteni mai erau împotriva proclamării profesorului Cuza ca presedinte al unei eventuale organizatii. Ei sustineau că nu e profesorul Cuza bun pentru asemenea actiune. Eu sustineam că trebuie să-l ajutăm, asa cum este.

În sfârsit, cei de la Bucuresti aveau o foarte mare rezervă fată de mine. Mă durea, căci eu veneam cu tot ce poate avea un om mai curat si mai sfânt în inima lui, cu dorinta vie de a conlucra pe calea dea mai bună pentru tară. Poate că necunoscându-mă, erau îndreptătiti să fie rezervati.

Pentru aceste motive, la Bucuresti, am întâmpinat rezistentă. De aceea, am început să lucrez în afara comitetului si nu am făcut decât trei-patru steaguri.

LA CLUJ


La Cluj am plecat cu Alexandru Ghica, unul dintre cei trei copii ai doamnei Constanta Ghica din Iasi, strănepoti de domnitor si care, în tot timpul miscării studentesti, s-au purtat impecabil.

La presedintia centrului studentesc era Alexa, un element cumpătat si bun. M-a întâmpinat cu aceleasi argumentări si în privinta orientării studentimii si cu privire la proclamare profesorului Cuza ca presedinte al noii miscări. Masa studentească era dârză si plină de avânt. Atunci am cunoscut pe Mota: un tânăr ager si detalent. Avea aceleasi păreri ca Alexa. Am încercat să-l conving pe el, dar fără rezultat. Îmi era tare greu. Nu cunosteam pe nimeni. Totusi, am găsit câtiva studenti: Corneliu Georgescu, student în Farmacie, Isac Mocanu de la Litere, Crâsmaru de la Medici nă, Iustin Iliesu etc. Am făcut un steag si în casă la căpitanul Siancu, care din primul moment s-a alăturat cu dragoste actiunii noastre; am jurat cu totii pe acest steag.

ADUNAREA DE LA IASI DIN 4 MARTIE 1923
ÎNFIINTAREA LIGII APĂRĂRII NATIONALE CRESTINE

Reîntors de la Iasi, aveam în fată două drumuri pe care trebuia să activez paralel:

I.Pregătirea adunării pentru care se făcuseră steagurile în toate universitătile.
II.Continuarea miscării studentesti, mentinerea grevei generale.

La primul punct, cea mai ma re dificultate nu era nici lipsa de oameni, nici lipsa de organizare, nici măsurile guvernului. Cea mai mare dificultate o aveam de data aceasta, nu în dezaprobarea acestui plan, ci în lipsa de entuziasm pentru el a profesorului Cuza.

Profesorul Cuza nu er a suficient convins de necesitatea organizării, iar pe de altă parte nu credea în posibilitatea reusitei adunării care urma să aibă loc.

La punctul II aveam dificultăti serioase în conducerea centrelor studentesti din Bucuresti si Cluj, care dificultăti împiedicau existenta unui punct de vedere unitar, ca plan de luptă în jurul căruia să se poată realiza o unitate perfectă a acestei lumi noi, ridicată cu toate puterile ei ca să înfrunte si vrăjmasul si toate păcatele noastre trecute.

Nici conducătorii si nici masa acestor centre:

a.nu cunosteau problema jidănească si mai ales nu cunosteau pe jidani. Nu cunosteau puterea iudaică, modul ei de a gândi si de actiona. Pornisem la război si nu ne cunosteam adversarul;
b.credeau că guvernul de atunci, liberal sau eventual un altul, care ar veni după el si căruia noi i-am promite sprijinul nostru ne-ar satisface doleantele cerute.

De aceea, ei se asezau mai mult pe terenul diplomatiei. Credeau că până la sfârsit vor putea convinge pe oamenii politici de dreptatea cauzei studentesti. Cred că nimic nu e mai penibil decât să discuti o problemă cu oameni care nu cunosc nici cele mai elementare linii ale ei. Fată de această situatie de la punctul II am luat următoarele măsuri:

1.Câtiva delegati buni ai centrului Iasi să ia parte regulat la sedintele comitetului central de la Bucuresti (sedintele acestui comitet se tineau regulat de două si de trei ori pe săptămână. Începeau pe la nouă seara si continuau până la trei noaptea, patru, cinci si chiar sapte dimineata, discutându-se încontradictoriu. Pentru multi dintre participantii de atunci, singurele amintiri despre miscarea studentească au rămas aceste sedinte si luptele retorice din sânul comitetului).
2.Crearea la Bucuresti si Cluj a câte unui grup din cei mai buni luptători din masa studentească, care să lucreze în afară de directivele centrului respectiv.

La Cluj si la Bucuresti, aceste grupuri s-au constituit foarte repede. La Bucuresti existau chiar în comitet, unde conducerea se izbea la fiecare sedintă de o fermă opozitie. LA Bucuresti, Ibrăileanu, delegatul Iasiului, a fost de un real folos. De asemeni, atitudinea dârză a lui Simionescu, conducătorul medicinistilor, a mentinut studentimea în spiritul cel adevărat.

În chestiunea pregătirii adunării, situatia era aceasta, după vestile primite de la Iasi:

In două săptămâni se împărtiseră peste 40 de steaguri în 40 de judete, la oameni de încredere. Era si natural ca după două luni de miscare studentească, de grevă generală la toate universitătile, sufletul românilor să clocotească si ei să se ridice de pretutindeni, asteptând un cuvânt de ordine. Steagurile si vestea adunării sosieră la timp.

Profesorul Cuza vroia să fixeze data adunării prin luna mai, ca fiind primăvară să vină mai multă lume. Părerea mea însă era ca adunarea să se facă cât mai repede pentru următoarele ratiuni:

1.Toată lumea, ridicată în jurul miscării studentesti astepta un semnal de comandă, pentru a se putea închega, a se lămuri si pentru a putea actiona după un plan stabilit.
2.Îmi era teamă că jidănimea si masoneria, dându-si seama de situatie, să nu pornească initiativa unei organizatii pseudo-nationaliste, pentru a capta elementele si a îndruma astfel miscarea pe o linie moartă. În orice caz, aceasta ar fi născut o confuzie în mintile românilor, fapt care nu era deloc dorit.
3.Era necesară însăsi mentinerea frontului miscării studentesti, pentru că războiul nu era usor de purtat: lovituri din partea guvernului, lovituri din partea autoritătilor, lovituri din partea părintilor, lovituri din partea profesorilor, sărăcie, foame, frig. O ridicare de mase românesti, care să ia apărarea cauzei lor, care să le trimită un cuvânt de bine, de îndemn, de îmbărbătare, ar fi înviorat întreg frontul acestei miscări.
4.În sfârsit, pentru că mii de studenti stăteau si nu stiau ce să facă; făcuseră o manifestatie, două, trei; o întrunire, două, trei… Dar sunt două luni. Lumea aceasta trebuie să aibă ceva de făcut. Odată născută noua organizatie, pentru toată această multime, ajunsă la epuizarea mijloacelor ei de actiune, se va deschide larg câmp de activitate.

Ea va avea de a doua zi de lucru, îndreptându-se asupra satelor, spre a le organiza si spre a le insufla credinta cea nouă.

4 MARTIE 1923

Profesorul Cuza fixează ziua de duminică, 4 martie. Locul adunării, la Iasi.

Fuseseminvitat la masă de profesor. Acolo s-a pus problema numelui organizatiei care trebuia să ia fiintă. Căpitanul Lefter spune: Partidul Apărării Nationale, ca în Franta. Mie mi s-a părut frumos. Profesorul Cuza adăugat:

– Nu partid, ligă: „Liga Apărării Nationale Crestine".

Asa a rămas.

Eu am dat atunci telegrame la Cernăuti si Cluj, cu următorul continut: „Nunta la Iasi, 4 martie".

Apoi m-am ocupat până în cele mai mici amănunte cu pregătirea adunării. Planul a fost fixat de profesorul Cuza, de acord cu profesorul Sumuleanu si tatăl meu: la Mitropolie, rugăciune; la Universitate, omagiu pentru Simion Bărnutiu si Gh. Mârzescu; în sala Bejan, întrunire publică.

S-au făcut afise, anuntându-se marea adunare natională. Vestea unei mari adunări românesti la Iasi, în scopul înfiintării unei organizati de luptă a mers ca fulgerul printre studentii celor patru universităti si de acolo în mijlocul românilor.

Încă din seara de 3 martie au început să sosească vagoane întregi cu grupuri, având în frunte pe conducători care aduceau pânza steagurilor.

Până dimineata, sosiseră 42 de grupuri, cu 42 de stegari. Pânza acestor steaguri era neagră în semn de doliu; la mijloc o pată albă rotundă semnificând nădejdile noastre încercuite de întunericul pe care ele vor trebui să-l învingă; în mijlocul albului o zvastică, semnul luiptei antisemite din întreaga lume, iar de jur-împrejurul steagului, tricolorul românesc. Profesorul Cuza aprobase la Bucuresti si forma acestor steaguri. Acum le-am prins de prăjini, le-am învelit în jurnalesi am plecat cu totii la Mitropolie, unde s-a oficiat serviciu religios în fata a peste 10.000 de oameni.

În momentul în care urma să fie sfintite, s-au desfăsurat cele 42 de steaguri negre în fata altarului. Odată sfintite, ele vor pleca pe tot întinsul tării, în jurul fiecărui steag ridicându-se o adevărată cetate de suflete românesti. Aceste steaguri aruncate în fiecare judet vor fi cheaguri care vor aduna laolaltă pe toti cei de un gând si de o simtire. Cu sfintenia lor sărbătorească, înfătisarea lor im presionantă si cu fixarea lor în fiecare judet, o mare problemă de organizare si de orientare populară se rezolva.

De la Mitropolie, mii de oameni în cortegii cu steaguri desfăsurate s-au îndreptat prin Piata Unirii, Lăpusneanu si Carol, spre Universitate. Aici s-au pus coroane de omagiu si de veneratie pentru Mihail Kogălniceanu, Simion Bărnutiu si Gh. Mârzescu, acesta din urmă apărător al art. 7 din Constitutie din 1979, tatăl ministrului liberal, George Mârzescu, apărător al jidanilor.

Aici, în Aula Uni versitătii s-a iscălit actul de înfiintare al „Ligii Apărării Nationale Crestine".

După masă, a avut loc întrunirea în sala Bejan, prezidată de Generalul de Ion Tarnoschi. Multă lume care nu avusese loc în sală astepta în stradă. Cu mare însufletire, profesorul Cuza a fost proclamat presedinte al „Ligii Apărării Nationale Crestine". Au vorbit: profesorul Cuza, profesorul Sumuleanu, General Tarnoschi, tatăl meu, reprezentantii tuturor judetelor, ai centrelor studentesti: Tudose Popescu, Prelipceanu, Alex. Ventonic, Donca Manea, Novitchi, Sofron Robotă. Printre acestia si eu. La urmă, după citirea motiunii, profesorul Cuza, drept încheiere mi-a încredintat o misiune, spunând:

Însărcinez cu organizarea L.A.N.C. pe întreaga tară, sub directa mea conducere, pe tânărul avocat C.Z. Codreanu.

Apoi a fixat pe sefii de judete. Adunarea s-a terminat într-o ordine desăvârsită si într-un mare entuziasm.

ALTE ORGANIZATII ANTISEMITE SAU NATIONALISTE

Mici organizatii antisemite cu caracter politic si economic au mai fost si înainte de 1900 si după. Erau slabe încercări de-ale oamenilor cu prevedere si iubire de tară, de a se opune năvălirii iudaice, mereu crescânde. Cea mai serioasă organizatie antisemită a fost însă „Partidul nationalist-democrat", înfiintat la 23 aprilie 1910, sub conducerea profesorilor: N. Iorga si A. C. Cuza. Acest partid avea un întreg program de guvernământ. În art. 45 se dădea solutia problemei jidănesti:

„Solutia problemei jidănesti prin eliminare jidanilor, dezvoltând puterile productive ale românilor si proteguind întreprinderile lor".

La urma acestor puncte de program era următoarea declaratie solemnă:

„Acest program îl vom păstra, răspândi si apăra cu toată puterea si statornicia noastră, privind aceasta ca întâia noastră datorie de cinste".

A. C. Cuza N. Iorga

Această organizatie adunase în ea pe toti luptătorii care se formaseră în decursul timpului de la 1900 si apoi pe cei care i-a creat de la 1910 încoace. Printre fruntasi se numărau: prof. universitar Şumuleanu, prof. Ion Zelea Codreanu, Butureanu la Dorohoi, toni la Galati, C. N. Ifrim si apoi mai târziu Stefan Petrovici, C. C. Coroiu s.a.

Acestia toti, la 1914, se aflau în fruntea miscării care cerea intrare românilor în războiul pentru cucerirea si dezrobirea Ardealului; iar la 1916 majoritatea au fost pe linia întâia a frontului, făcându-si datoria în chip strălucit.

Încă de la 1910-1911 Dorohoiul sub conducerea avocatului Butureanu, Iasii sub aceea a prof. Cuza si Suceava sub conducerea tatălui meu, deveniseră cetăti de renastere românească.

La 1912, curentul era asa de puternic în aceste judete, încât în alegeri, regimul nu s-a putut feri de o mare înfrângere, decât întrebuintând teroarea. Cu această împrejurare, tatăl meu a fost grav rănit.

**

Imediat după război, când tărănimea se întorcea de pe front cu dor si hotărâre de viată nouă, în primele alegeri a intrat în Parlament prof. Cuza la Iasi si tatăl meu la Suceava. Aici au dat o aprigă luptă parlamentară, în aplauzele tării întregi. Lupta se dădea în special împotrivapăcii care încerca să ni se impună de către germani, ale căror armate dusmane ne încălcaseră tara.

Răsunetul acestor lupte, în adevăr frumoase, au strâns în jurul Partidului Nationalist Democrat nădejdile tării, încât la alegerile care au urmat s-au putut vedea biruinti în adevăr formidabile. La Suceava, biruinta a fost fără seamăn. Din sapte deputati, guvernul a luat unul, celelalte grupări nimic, iar lista tatălui meu sase. La Dorohoi, la Iasi, aproape în aceeasi măsură. Trenurile duceau spre Bucuresti u n număr de 34 deputati nationalisti.

Dar spre nenorocul neamului românesc, întreagă această oaste, care se ridica din toate părtile tării sfârseste printr-o mare înfrângere. Aceasta cade ca un trăsnet peste capetele românilor. Fortele iudeo-masonice reusesc să despartă pe cei doi sefi ai partidului, pe profesorul Nicolae Iorga de A. C. Cuza. Nicolae Iorga nu combate tratatul care ne impunea „clauza minoritătilor" si se declară pentru iscălirea lui. Profesorul Cuza, pe baricada cealaltă, arată că această cla uză a minoritătilor este o sfidare pentru tot sângele vărsat de români, un amestec nepermis în treburile noastre interne si un început de nenorocire pentru noi. Ni se impunea acordarea drepturilor politice în masă jidanilor.

De câtva timp N. Iorga nu mai este antisemit.

Se întelege, ruptura s-a făcut ireparabilă.

Si amărâtul acesta de neam si-a frânt din nou în inimi nădejdile lui de mântuire. Majoritatea membrilor si parlamentarilor au plecat cu profesorul Nicolae Iorga, crezând că atitudinea prof. Cuza îi depărtează de perspectivele puterii. Cu prof. Cuza n-a mai rămas decât prof. Sumuleanu si tatăl meu.

FASCIA NATIONALĂ ROMÂNĂ SI ACTIUNEA ROMÂNEASCĂ

La 1923, în timpul miscării studentesti, sub impulsul curentului nationalist, apar la Bucuresti „FasciaNatională Română" , sub conducerea d-lor Vifor, Lungulescu, Băgulescu iar la Cluj „Actiunea Românească"cu profesorii universitari: Cătuneanu, Ciortea, Iuliu Hatiegan, avocatul M. Vasiliu-Cluj si un grup de studenti în frunte cu Ion Mota.

Cei dintâi scot foaia săptămânală „Fascismul", bine scrisă, cu suflet. Sunt însă necunoscători ai problemei jidănesti. Cei din rândul al doilea scot revista bilunară „Actiunea Românească"si apoi „Înfrătirea Românească" , de asemeni foarte bine scrisă, dar se mărginesc numai la atât. Nu pot determina o actiune si nu pot crea o organizatie temeinică.

În acest timp, studentul Ion Mota traduce din limba franceză „Protocoalele", care sunt comentate de profesorul Cătuneanu si M- Vasiliu-Cluj si publicate în volum. Tot în acea vreme, M- Vasiliu-Cluj îsi publică lucrarea sa „Situatia Demografică a României", în care arată cu date statistice starea îngrozitoare a oraselor românesti.

Aceste două organizatii n-au nici puterea de actiune, nici cea de organizare si nici cea de doctrină a „Ligii Apărării Nationale", si vor sfârsi la 1925 în a se contopi cu aceasta.

***

După înfiintarea „Ligii Apărării Nationale Crestine", activitatea mea avea să meargă pe două linii: pe aceea a miscării studentesti, care rămânea o unitate aparte, cu organizarea ei pe centre, cu obiectivele imediate, problemele si luptele proprii, în care era angajată de trei luni; si pe aceea a L.A.N.C. în care, căpătasem functiunea de organizator sub conducerea prof. Cuza.

Pe latura studentească, aveam a lupta pentru:

a.Mentinerea pozitiei pe linia grevei generale, în care studentimea română era angajată cu onoarea ei, lucru destul de greu în fata atacurilor, loviturilor, presiunilor, ademenirilor, care curgeau peste capul studentilor de pretutindeni. Pe deasupra mai erau sigrupuri de studenti defetisti, partizani ai credintei în înfrângere, care trebuiau tinuti în respect.
b.Întrebuintarea sistematică a elementelor studentesti disponibile pentru lărgirea miscării în toate masele românesti si organizarea ei într-o singură armată: L.A.N.C.

Pe latura L.A.N.C. aveam sefi si steaguri în circa 40 judete. Ne trebuia:

1.Completarea lor în restul judetelor.
2.O cât mai strânsă legătură cu sefii respectivi.
3.Crearea neîntârziată a unor norme precise de orientare în materie de organizare, care nu existau si pe care toti sefii judeteni le cereau, nestiind cum să lucreze.

În rezumat: defensivă pe linia studentească, ofensivă pe linia L.A.N.C.

Marea masă studentească mergea călăuzită de instinctul sănătos al rasei si de umbrele mortilor. Mergea pe linia ei glorioasă, înfrângând nenumărate greutăti.

Cu „Liga", problemele se puneau ceva mai greu.

Sefii de judete creau lămuriri si norme de organizare. Oamenii ridicati de curent trebuiau întăriti în credinta lor, îndoctrinati, lămuriti deplin asupra organizării si obiectivelor pe care aveau să le atingă în lupta lor. Trebuia să li se facă scoala disciplinei si a încrederii în sef.

Noi nu dădeam nastere acum unei miscări, ci aveam gata o miscare pe care trebuia să o încadrăm, să o disciplinăm, s-o îndoctrinăm si s-o conducem în luptă.

Când mă duceam la profesorul Cuza cu scrisorile si cererile sosite, el se găsea dezarmat în fata acestor cereri, care-l introduceau într-o lume străină lui. Strălucitor ca un soare si de necombătut pe înăltimile din lumea teoriei, coborât pe teren, pe câmpul de luptă, devenea neputincios:

– N-avem nevoie de nici un regulament. Să se organizeze singuri.

Sau:

–N-avem nevoie de disciplină, căci nu suntem la cazarmă - ne spunea adeseori.

Atunci m-am apucat si am făcut singur un regulament până în cele mai mici amănuntimi. Dându-mi seama însă, că pentru vârsta mea era o problemă grea, m-am dus cu el la tatăl meu si în câteva zile de lucru i-am adus modificările de formă si fond necesare.

Sistemul de organizare era simplu, dar deo sebit de al partidelor politice de până acum. Deosebirea consta în aceea, că în afară de organizarea politică propriu-zisă, bazată pe comitete judetene, comunale si membri, formasem un corp al tineretului, aparte organizat în decurii si centurii. Aceasta n u existase până acum în organizatiile noastre politice. Mai târziu si l-au însusit si ele sub forma de tineret liberal, tărănist etc.

Când l-am prezentat profesorului Cuza, chestiunea a luat un caracter de adevărat război. El nici n-a vrut să audă de asa ceva. Atunci s-a încins o discutie de câteva ore, penibilă, între prof. Cuza si tatăl meu, discutie care m-a înlemnit si, bănuind că va duce iar la cine stie ce nenorocit de conflict, regretam că am provocat această discutie. Tatăl meu, un om violent si aspru, a luat regulamentul si a plecat la tipografie să-l tipărească, fără aprobarea profesorului Cuza.

Acesta însă, cu mai mult tact, mai calm i pe cât de îndărătnic în unele privinte, pe atât de maleabil în cazuri de acestea, a stiut să împace lucrurile. L-a chemat înapoi, spunându-i:

–Ei, să-l tipărim, dar să-l cercetez si eu.

L-a corectat, i-a refăcut forma, i-a adăugat partea doctrinară, chemări, manifeste si l-a dat la tipar. Acesta a constituit „Călăuza Bunului Român" si apoi a L.A.N.C., cartea de bază a „Ligii", tot timpul până la 1935.

Eu am rămas multumit că s-a putut face într-adevăr ceva bun si absolut necesar pentru organizatie, dar în sufletul meu îmi spuneam: „Greu vor merge lucrurile dacă pentru asemenea chestiuni elementare trebuie atâta discutie. Într-o organizatie nu sunt bune nici nelămuririle sefului, nici discutiile".

MODIFICAREA ART. 7 DIN CONSTITUTIE

MARTIE 1923

ACORDAREA DREPTURILOR POLITICE JIDANILOR

De multă vreme se zvonea că Parlamentul liberal, care era Adunare Constituantă, având deci misiunea de a modifica Constitutia, are intentia să modifice art. 7 din Constitutie, în sensul de a acorda „cetătenia si drepturi politice tuturor jidanilor aflători în România".

Până acum, acest articol din vechea Constitutie oprea încetătenirea străinilor si constituia astfel o adevărată pavăză de ocrotire a tării împotriva năvălirii si amestecului jidanilor în conducerea propriilor noastre destine românesti. Acordarea acestui drept de amestec în treburile publice ale României a unui număr de două m ilioane de jidani, acordarea unui drept de egalitate a jidanului pripăsit la noi de curând, cu românul înfipt de milenii în acest pământ, era totodată o nedreptate strigătoare la cer si o mare primejdie natională, care nu putea să nu îngrijoreze si să nu c utremure pe orice român cu iubire pentru tara lui.

Profesorul Cuza, în fata acestei situatii, a scris o serie de articole nemuritoare, arătând primejdia care amenintă viitorul acestei natii, iar „Liga" a răspândit în tară liste pentru a fi iscălite de români, prin care se cerea mentinerea art. 7 din Constitutie. Listele au fost acoperite de sute de mii de iscălituri si au fost înaintate Adunării Constituante.

Eu am cugetat că noi, studentii, în timpul dezbaterii acestei grave chestiuni, să plecăm din toate centrele la Bucuresti si acolo, împreună cu studentimea bucuresteană si cu populatia să manifestăm si să oprim atacul care avea să ne robească viitorul nostru. Am plecat la Cernăuti, Cluj si Bucuresti.

Studentii au primit propunerea si au început organizarea în vederea plecării. Pentru momentul acesta trebuia să trimit o telegramă conventională.

Planul însă a căzut. Pentru că noi ne asteptam ca dezbaterile în jurul acestei chestiuni să dureze cel putin trei zile, în care timp ne-am fi putut deplasa la Bucuresti.

Or, la 26 martie, dezbaterile n-au durat nici o jumătate de oră. Guvernul liberal, ca si Adunarea - pare-se constienti de actul de mare rusine pe care-l făceau - au căutat să-l ascundă, trecându-l cât mai neobservat.

A doua zi după acest mare act de trădare natională, presa asa-zisă românească, ca si cea jidănească, trecea sub tăcere actul infam. „Dimineata", „Lupta", „Adevărul", publicau în fiecare zi pagini întregi cu litere groase, conflictul dintre proprietari si chiriasi la Bucuresti si într-un colt câteva vorbe prin care anuntau simplu si perfid: art. 7 din vechea Constitutie a fost înlocuit prin art. 133.

Partidul liberal si ticăloasa adunare de la 1923 au pus si pecetluit astfel piatra de mormânt peste viitorul acestui neam.

Nici un blestem alcopiilor, al mamelor, al bătrânilor, al tuturor românilor în suferintă pe acest pământ, acum si în veacul ceacului, nu va fi suficient pentru a răsplăti pe acesti trădători de neam.

Astfel, în tăcere si într-o atmosferă de lasitate generală se consuma marele act de trădare natională.

Numai glasul profesorului Cuza, personalitatea care predomina cum peste toată natia românească, se auzea:

„Români,

Constitutia de la 28 martie 1923 trebuie desfiintată imediat. Protestati în contra votului ei. Cereti alegeri libere. Organizati-vă pentru a vă asigura biruinta. O nouă constitutie trebuie să garanteze drepturile de întâietate ale natiei românesti, ca natie dominantă în Stat."

Când am auzit la Iasi, m-a podidit plânsul. Si mi-am zis:

– Nu se poate! Cel putin trebuie să se stie că am protestat. Căci neamul căruia i se pune asemenea jug pe grumaji si nici măcar nu protestează, este un neam de imbecili.

Am făcut atunci un manifest către ieseni, chemând pe toti românii la o adunare de protestare în Universitate. Vestea acordării drepturilor la jidani s-a împrăstiat în toate casele ca fulgerul. Orasul clocotea.

Autoritătile, din ordinul guvernului, au scos armata, jandarmii, politia; au început provocările si interdictia de circulatie. Atunci planul s-a schimbat. Adunarea nu s-a mai făcut la Universitate, ci în 14 puncte ale orasului. Aici au început manifestatiile si ciocnirile care au durat toată noaptea.

Autoritătile, armata si fortele politienesti au fost complet derutate prin schimbarea bruscă a planului de luptă, a locului de adunare si prin purtarea lor în fugă de la un capăt al orasului la celălalt, după cum erau anuntati de agenti despre aparitia manifestantilor, care apărau din jumătate în jumătate de oră în puncte contrarii.

Grupul de sub comanda mea s-aîntrunit la punctul greu: Podul Rosu (Socola) si Tg. Cucului; acolo unde obrăznicia jidănească sustinea că niciodată nu va putea intra vreun manifestant antisemit nepedepsit cu moartea.

Pe acolo nu locuieste nici un român. Mii de jidani s-au trezit si forfoteau ca un cuib de viermi. Când am fost primiti cu focuri de armă, am răspuns cu focuri de armă.

Noi nea-m făcut datoria dând peste cap tot ce ne stătea în cale si arătând jidănimii că Iasiul, străvechea capitală a Moldovei, este încă românească si că acolo e bratul nostru care stăpâneste, care poate îngădui sau nu, care detine pacea sau războiul, care pedepseste sau iartă.

A doua zi a sosit la Iasi în ajutorul celor două regimente, al politiei, jandarmeriei si jidănimei, cavaleria din Bârlad, iar foile din capitală au apărut în editie specială: „Iasiul a trăit o noapte si o zi de revolutie".

Atât am putut face noi, niste copii. Atât ne-am priceput în momentul în care ni s-a pus jugul pe umeri. Nu l-am primit cu seninătate, cu resemnare de iobag, cu lasitate. Atât si jurământul sacru pentru toată viata de a sfărâma acest jug, oricâte lupte si jertfe ni s-ar cere.

A doua zi m-am dus la Prefectura de Politie să duc mâncare la cei arestati. Acolo, tocmai era interogat si retinut Iulian Sârbu, pentru motivul de a fi fost autorul manifestului. Văzând aceasta, m-am prezentat anchetatorului si i-am spus:

– Nu e Sârbu autorul manifestului; eu sunt.

PRIMA MEA ARESTARE

La politie mi s-a spus:

Domnule Codreanu, trebuie să mergi până la tribunal cu agentul.
De ce cu agentul? Am ripostat. Merg singur. Era prima dată când mi se punea cuvântul la îndoială.
Mă simteam ofensat.
Nu, eu cu agentul nu merg. N-are decât să meargă la 20 metri în urma mea. Eu mă duc singur.
Cuvântul meu face mai mult decât 20 de agenti de politie.

Ajung la Tribunal. Agentul intră si mă introduce si pe mine în fata domnului judecător de instructie Catichi. Domnul judecător îmi spune:

– Esti arestat si trebuie să te trimit la penitenciar.

Când am auzit mi s-a făcut negru înaintea ochilor. Pe acea vreme „arestat", era ceva infamant. Nimeni dintre ieseni nu mai fusese arestat si nu se auzise ca un student nationalist să fie arestat. Dar eu cu trecutul meu de luptător!

M-am apropiat de masa judecătorului de instructie si i-am spus:

– Domnule judecător, eu nu primesc să fiu arestat si nimeni nu va putea să mă ridice pentru a mă duce la penitenciar.

Bietul om, pentru a nu mai provoca discutie, a dat ordin agentului să mă ducă la penitenciar si m-a sfătuit să nu mă opun. Apoi a plecat. Agentul a încercat să mă ducă. I-am spus:

– Du-te acasă omule si lasă-mă în plata Domnului, că nu mă poti dumneata duce de aici. Au venit si altii. Eu am rămas acolo de la ora 11 ziua până seara la ora 8. Toate interventiile de a mă scoate au fost zadarnice.

Eu mă gândeam:

–Nu sunt vinovat cu nimic. Mi-am făcut datoria către neamul meu. Dacă e cineva vinovat care trebuie arestat, sunt aceia care au făcut rău neamului meu: Parlamentul carea acordat drepturi politice jidanilor.

În sfârsit, au plecat toti functionarii de la tribunal, rând pe rând, până la usieri. Eu am rămas cu agentii lângă mine.

Pe la ora 8 sosesc trei ofiteri.

– Domnule Codreanu, avem ordin să evacuăm acest tribunal.

Bine, domnilor ofiteri, voi iesi afară.

Am coborât scările si am iesit. Spre surprinderea mea, acolo văd o companie de jandarmi în semicerc, procurori, judecători si politie.

Atunci, eu merg drept înainte si mă asez jos, în mijlocul curtii. Vin autoritătile si îmi spun:

Trebuie să mergi la penitenciar.
Nu merg.

M-au ridicat pe sus, m-au pu s într-o trăsură si ma-u dus la penitenciar, la pas, cu compania de jandarmi după mine. În ultimul moment când intram pe poartă, băietii s-au repezit să mă scoată, dar revolverele agentilor i-au oprit.

Era protestare contra legilor? Nu. Era contra jugului nedreptătilor.

***

Pare că această protestare a mea de a intra pe linia arestărilor era un presentiment că multă suferintă va trebui să îndur, odată intrat pe această cale, între zidurile reci ale închisorilor.

Am rămas o săptămână acolo, până în ajunul Pastilor. Primele mele zile de închisoare! Le-am suportat foarte greu moraliceste, pentru că nu puteam întelege ca cineva să fie arestat atunci când luptă pentru neamul său si din ordinul acelora care luptă contra neamului.

La iesire am plecat acasă. Multi români mi-au iesit înainte prin gări, făcându-mi manifestatie de simpatie si îndemnându-mă să duc lupta mai departe, căci este a neamului si neamul până la sfârsit va învinge.

***

Neamul întreg, în tot ce avea el mai bun, de la tăran si până la intelectual, a primit cu nespusă durere trista veste a modificării art. 7; dar nu pute face nimic, căci s-a trezit vândut si trădat de conducătorii lui. Oare ce blestem pe capul nostru si ce păcate ne-au condamnat pe noi, românii, ca să avem parte de asemenea ca nalii de conducători?

***

Iată fată în fată: două momente istorice, în două Românii deosebite, cu două rânduri de oameni si cu aceeasi problemă.

Constituanta de la 1879, din România Mică, mică de tot, care avea curajul să suporte presiune Europei si Constituanta de la 1923, din România Mare, înăltată din jertfa sângelui nostru, care din slugărnicie interesată, sub presiunea aceleiasi Europe, nu pregetă să umilească si să pună în pericol viata unei natiuni întregi.

VASILE CONTA, VASILE ALECSANDRI, MIHAIL KOGĂLNICEANU, MIHAIL EMINESCU, ION HELIADE RĂDULESCU, BOGDAN PETRICEICU HASDEU, COSTACHE NEGRI, A. D. XENOPOL

În paginile care urmează, cititorii acestei cărti vor întâlni cu oarecare surprindere, o serie de extrase din opera câtorva din culmile de gândire, de simtire si de caracter ale neamului nostru, care la 1879 au luptat cu îndârjire pentru drepturile la viată ale poporului român, înfruntând cu bărbătie fulgerele amenintătoare ale unei întregi Europe.

Desi intercalarea acestor fragmente îngreunează si complică planul de dezvoltare normală al volumului de fată, călcând regulile impuse în această materie, am redat aceste extrase, nu atât din dorinta de a le întrebuinta ca argumente istorice, ci mai ales pentru considerentul de a scoate din nou la lumină a ceste perle de cugetare si de exprimare ale acelor străluciti înaintasi pe care conspiratia ocultei iudeo-masonice i-a prigonit, închizându-i cu peceti grele, sub lespezi de uitare, tocmai pentru că au scris, au cugetat si au luptat ca niste adevărati uria si ai românismului.

Generatia noastră, sărind peste 50 de abdicare practicată de politicieni în fata primejdiei jidănesti, se regăseste pe aceeasi linie de credintă, de simtire si de caracter, cu cei de la 1879 si în momentul acestei sfinte întâlniri se închină cu recunostintă si evlavie în fata marilor lor umbre.

VASILE CONTA

Iată atitudinea pe care a avut-o în Camera de la 1879 marele Vasile Conta.

Cu 50 de ani înainte, filosoful român demonstra cu argumente stiintifice de nezdruncinat, într-un sistem de logică impecabilă, temeinicia adevărurilor rasei care trebuie să stea la baza statului national. Teoria adaptată după 50 de ani de acelasi Berlin care la 1879 ne impunea acordarea drepturilor la jidani.

De aici se poate vedea subrezenia argumentelor acelora care atacă miscarea natională ca fiind inspirată de noua ideologie germană, când în realitate, după atâtia zeci de ani, Berlinul este acela care intră pe linia lui Vasile Conta, Mihail Eminescu si ceilalti.

„Noi, dacă nu vom lupta în contra elementului jidovesc, vom pieri ca natiune.

Este recunoscut, de către chiar aceia care ne atacă azi, că cea dintâi conditie pentru ca un Stat să poată exista si prospera este ca cetătenii acelui stat să fie din aceeasi rasă, din acelasi sânge si aceasta este usor de înteles. Mai întâi, indivizii de aceeasi rasă se căsătoresc obisnuit numai între dânsii; căci numai prin căsătorie între dânsii se mentine unitatea de rasă pentru toti acei indivizi; apoi căsătoria dă nastere la sentimentele de familie, care sunt legături le cele mai puternice si cele mai durabile din câte leagă vreodată pe indivizi între dânsii; si când tinea seama că aceste legături de familie se întind de la individ la individ până când cuprind întregul popor al unui Stat, vedem că toti cetătenii care co nstituiesc Statul sunt atrasi unul către altul printr-un sentiment general de iubire prin aceea ce se numeste simpatia de rasă. Mai mult de cât atât. Dacă tineam seama că acelasi sânge curge în vinele tuturor membrilor unui popor, întelegem că toti acestimembri vor avea, prin efectul ereditătii, cam aceleasi sentimente, cam aceleasi tendinte si chiar cam aceleasi idei; asa încât, la vreme de nevoie, la ocaziuni mari, inima tuturor va bate în acelasi fel, mintea tuturor va adopta aceeasi opinie, actiunea tu turor va urmări acelasi scop; cu alte cuvinte, natiune care va fi de o singură rasă, va avea un singur centru de gravitate; si Statul care va fi format dintr-o astfel de natiune, acela si numai acela va fi în cele mai bune conditii de tărie, de trăinicie si de progres. Prin urmare, după cerintele chiar ale fiintei, cea dintâi conditiune pentru existenta unui Stat este ca poporul să fie din aceeasi rasă. Ei bine, acest adevăr este acela pe care se bazează principiul nationalitătilor, de care se face atâta vorbă în lumea civilizată. Acest principiu al nationalitătilor, se întelege că nu se raportează decât la rasă si nicidecum la ceea ce se numeste supusii aceluiasi Stat, fără deosebire de rasă, căci atunci principiul n-ar mai avea nici o aplicare. Ei bine, acest principiu este atât de adânc înrădăcinat astăzi în constiinta tuturor oamenilor, fie oameni de Stat, fie simpli cetăteni, încât astăzi toate constituirile si toate reconstituirile de State nu se mai fac în lumea civilizată decât după principiul nationa litătilor. Apoi să nu se mai zică atunci de către publicistii evrei, sau evreofili că baza Statului ar fi numai simplul interes material comun al cetătenilor, fiindcă vedem din contră că tocmai veacul nostru este acela care a dat nastere principiului nationalitătilor, tocmai principiul acesta prevalează astăzi din ce în ce mai mult…

Este adevărat că aceasta nu împiedică admiterea străinilor la cetătenia unui Stat, dar cu oconditiune: ca acei străini să se contopească în natiunea dominantă; cu alte cuvinte, să se amestece cu totul, asa încât, la urma urmei, să rămână în stat tot unul si acelasi sânge.

Acestea sunt singurele principii stiintifice ale naturalizatiunii. Asadar, pentru ca naturalizarea să fie folositoare, ratională si conformă cu stiinta, ea nu trebuie acordată decât acelor străini care se contopesc, care se dispun a se contopi, prin căsătorie cu indigeni. Altminterea, întelegeti bine că dacă s-ar acorda cetătenia la indivizi care nu au aplicare si nici nu o pot avea. de a se contopi în sângelerasei dominante, atunci ar fi a expune acea tară la o luptă perpetuă între tendinte contrare.

"Nu zic că nu se poate ca diferite rase ce ar exista într-o tară să aibă câte o dată un interes comun, ca tendintele ereditare ale uneia să fie deopotrivă favorizate, ca si tendintele ereditare ale alteia de aceleasi împrejurări. Cât timp această stare de lucruri ar dura, împământeniti si pământeni ar trăi negresit în pace. Dar împrejurările se schimbă si cu ele se poate schimba si interesul diferitelor rase; sidacă nu astăzi, mâine; dacă nu mâine, poimâine, tendintele împământenitilor se vor găsi în conflict cu tendintele pământenilor si atunci interesul unora nu se va mai împăca cu interesul celorlalti, si atunci interesele unora nu vor putea fi satisfăcute fără sacrificiile intereselor celorlalti; si atunci va fi lupta de existentă între o rasă si alta, vor fi lupte înversunate, care nu vor putea fi terminate decât sau prin dizolvarea completă a Statului sau când una din rase va fi zdrobită cu totul pentru a rămâne iarăsi o singură rasă dominantă în Stat… Ei bine, istoria noastră natională si experientele de
toată ziua ne-au dovedit si ne dovedesc că dintre toti străinii care vin la noi, turcii si mai cu seamă jidanii sunt aceia care nu se amestecă niciodată cu noi prin căsătorie, pe când ceilalti străini: rusi, greci, italieni, germani, se amestecă cu noi prin căsătorie si se contopesc cu noi, dacă nu la întâia generatiune, la a doua sau la a treia, ar în fine vine un timp când nu mai este nici o deosebire întreacesti străini si noi, nici în privinta sângelui, nici a iubirii de patrie. Nu tot asa este si cu jidanii…

Oricum s-ar pune chestiunea, oricum s-ar interpreta, noi, dacă nu vom lupta contra elementului jidovesc, vom pieri ca natiune".

(Din discursul contra revizuirii art. 7 din Constitutie, tinut la Camera Deputatilor, sesiunea extraordinară, sedinta de la 4 septembrie 1879 si publicat în Monitorul Oficial cu nr. 201 cu data de miercuri 5 (17) septembrie 1879, paginile 5755 si 5756)

VASILE ALECSANDRI

În timp ce în Cameră, Vasile Conta tinea discursul de mai sus, la Senat, poetul Unirii, Vasile Alecsandri, exprima sentimentul românilor în felul următor:

„Astăzi România se prezintă nouă cu istoria sa în mână pentru ca noi să înscriem pe paginile sale sau u milirea si pierderea neamului nostru sau demnitatea si salvarea lui…

În prezenta acestei situatii, fără seamăn în analele istorice ale lumii, trebuie să stim a ne ridica cu inima si cu cugetul la înăltimea datoriei noastre, fără patimi, fără violente, dar cu spirit linistit, cu patriotism luminat si cu nobilul curaj ce se cere de la oameni chemati a decide soarta tării lor…

Ce este această nouă cumpănă? Ce este această nouă năvălire? Cine sunt năvălitorii, de unde vin, ce vreau? Si cine este noul Moise, care-i conduce la noul pământ al făgăduintei, asezat de astă dată pe malurile Dunării?

Ce sunt năvălitorii? Sunt un popor activ, inteligent, neobosit întru îndeplinirea misiunii sale; sunt adeptii celui mai orb fanatism religios; cei mai exclusivisti din toti locuitorii pământului, cei mai neasmilabili cu celelalte popoare ale lumii…

Ce vor ei de la noi?

Să devie proprietari ai pământului acestui popor, iar din vechii stăpâni ai tării să facă niste iloti, precum sunt astăzi tăranii din Galitia si din o parte a Bucovinei.

Tara e frumoasă, îmbelsugată; ea are orase mari, drumuri de fier, institutii dezvoltate si un popor cam neprevăzător, ca toate popoarele de vită latină… Ce este mai usor, decât să substitui locuitorii acestei tări si de a face din tara întreagă o proprietate israelită?

Dacă este acesta planul năvălitorilor de astăzi, precum totul ne induce a o crede, el probează încă o dată spiritul întreprinzător al neamului israelit si departe de a merita un blam, el e de natură a-i atrage lauda si admirarea oamenilor practici.

Blamul s-ar cuveni nouă, românilor,dacă prin nepăsarea noastră sau prin aplicarea unor fatale si absurde teorii umanitare, am da însine o mână de ajutor la realizarea acestui plan. Blamul ar cădea pe capul nostru, dacă înselati de aceleasi teorii, întelese pe dos, sau dominati de o spaimă imaginară sub influenta unor amenintări imaginate, am uita că patria românească este un depozit sacru încredintat nouă de părintii nostri, pentru ca să-l transmitem întreg si nepătat copiilor nostri…

Ce ar zice dar tara întreagă, dacă i-am crea o asemenea situatie în istorie? Ce ar zice românul care s-a luptat voios pentru independenta mosiei strămosesti?

Tara si-ar întoarce ochii cu durere de la noi.

Românul ar zice: nu-mi mai cereti de astăzi înainte sângele meu , dacă acel sânge vărsat nu slujeste decât la trunchierea tării si la înjosirea demnitătii nationale.

Pentru aceste considerente, când astăzi România vine cu istoria sa în mână pentru ca noi să înscriem pe paginile sale al nostru veto, eu unul rup pagina destinată pentru înscrierea umilirii tării, iar pe cealaltă pagină scriu cu inima mea: demnitatea si salvarea ei!"

(Din discursul contra revizuirii art. 7 din Constitutie, rostit în Senatul României, sesiunea extraordinară, sedinta de la 10 octombrie 1879 si publicat în Monitorul Oficial nr. 230 de joi 11/23 octombrie 1879, paginile 6552 până la 6558)


MIHAIL KOGĂLNICEANU

Iată pozitia de mândră tinută natională pe care întelegea să se aseze în raport cu problema jidănească si cu presiunile exercitate din afară, ministrul de interne Mihail Kogălniceanu, titular al aceluiasi departament, care astăzi a de venit locul de unde pornesc ordinele de tortură împotriva celor care mai luptăm ca să ne apărăm neamul:

„Toti cei ce poartă un interes viu pentru tara lor s-au preocupat a opri exploatarea poporului prin jidovi.

În România, chestiunea jidovilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune natională si totodată o chestiune economică.

În România jidovii nu constituiesc numai o comunitate relig ioasă deosebită; ei constituiesc în toată putere cuvântului o nationalitate, străină de români prin origine, prin limbă, prin port, prin moravuri si chiar prin sentimente.

Nu este, prin urmare, la mijloc persecutiune religioasă; căci, de ar fi asa, israelitii ar întâmpina interdictiunea sau restrictiunea în exercitiul cultului lor, ceea ce nu este. Sinagogile lor nu s-ar ridica libere alăturea cu bisericile crestine. Învătământul lor religios, publicarea lor de cult, asemenea nu ar fi învoite.

Toti acei care au vizitat principatele, si îndeosebi Moldova, s-au înspăimântat de aspectul trist, spre a nu zice mai mult, ce-l înfătisează israelitii polonezi care împoporează orasele noastre. Când ei au cercetate mai în fond comertul, industria si mediile de convietuire a acestei multimi, acesti călători s-au spăimântat si mai mult, căci au văzut că jidovii sunt consumatori fără a fi producători. Şi că marea, si pot zice, singura lor industrie, este debitul băuturilor…

Eu nu am scos pe nici un evreu din domiciliul său pe simplul cuvânt că după toate legile tării, israelitii din România nu au drept de domiciliu la sate, precum acesta este cazul si în Serbia.

Eu am mărginit închirierea pe viitor de cârciume si accisuri la israeliti, si mai în special, al cei ce se numesc galitiani si podoliani. Măsura aceasta este întemeiată pe regulamentul organic si pe legea votată de adunarea generală si sanctionată de Domnul Mihai Sturza si pe care nici o lege posterioară n-a desfiintat-o până astăzi, ba chiar toti ministrii de inter ne si înainte si în urma convietuirii, au ordonat si mentinut aplicarea ei. Dovadă sunt ordinele predecesorilor mei si anume: din 17 si 28 iunie 1861, din timpul ministrului Costa Foru, din 5 februarie 1866, subscris de generalul Florescu, din 11 martie si11 aprilie 1866 către Prefectura de Râmnicul-Sărat, subscris de PrincipeleDimitrie Ghica etc.

În această situatiune nu un ministru, ci zece ministri, succedându-se la putere, unul după altul, n-ar putea face altfel decât ceea ce am făcut eu si predecesorii mei.

Ministri ai României, ai unei tări cu un regim constitutional, noi nu putem guverna decât cu vointa natiunii.

Suntem datori a tine seamă de trebuintele, de păsurile, si până la un oarecare punct si chiar si de prejudiciile ei…

Aceasta dovedeste marea iritatiune din partea populatiunilor române, provenită din grele suferinte si de o legitimă îngrijire, căci este vocea unei natiuni ce se simte amenintată în nationalitatea sa si în interesele sale economice. Această voce străinii o pot înăbusi, dar nu este permis nici unui ministru român, de orice partid ar fi, de a nu o asculta.

De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul si sub toate regimele, toti domnii, toti bărbatii de stat ai României, toti acei ce poartă un interes viu pentru tara lor, s-au preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului românprintr-un alt popor străin lui, prin jidovi".

(Din comunicarea Ministrului de Interne, Mihail Kogălniceanu către Ministerul de Externe, în iunie 1869, privitor la chestiunea jidovească. Publicată în „Colectiunea de legiuirile României vechi si noi câte s-au promulgat până la finele anului 1870", de Ioan M. Bujoreanu, Bucuresti, 1873, Noua tipografie a laboratorilor români, partea F. Titlul, dispozitiuni si circulare, capitolul X, paginile 813-816).



MIHAIL EMINESCU

„Dacă astăzi, când n-au plenitudinea drepturilor civile si nici pe cele politice, au pus mâna pe tot negotul si pe toată industria mică din Moldova, dacă astăzi se lăfăiesc înspăimântător asupra sesului românesc, dacă astăzi se încuibă în vatra harnicilor olteni, ce va fi oare mâine, când vor avea drepturi egale, când vor avea putinta de a-si zice români, când vor avea înscris în legi dreptul formal că patria aceasta este a lor tot deopotrivă cu noi!"

(Opere complete, Chestiunea israelită, pag. 489, Iasi, librăria românească Ionescu-Georgescu, 1914. Citat de Alex. Naum)

**

„Prin ce muncă sau sacrificii si-au câstigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetătenii români! Ei au luptat cu turcii, tătarii, polonii si ungurii? lor le-au pus turcii, când au înfrânt tratatele vechi capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei tări, s-a dezgropat din învăluirile trecutului această limbă? Prin unul din ei si-a câstigat neamul românesc dreptul la soare?"

(Op. cit., pag. 481)

ION HELIADE RĂDULESCU

„Nu vedeti dumneavoastră că târtanii din Englitera si Franta nu cer drepturi de cetăteni în România, ci privilegii, suprematia; vor fonda o aristocratie a banilor, a vitelului de aur?

Cer aceea ce noi nu putem da până la ultimul român.

C red oare târtanii din Englitera si Franta, credeti oare si dumneavoastră dimpreună cu dânsii, că românii se vor uita cu sânge rece la a se stabili între dânsii cea mai sordidă si imundă, cea mai bădărană dintre aristocratii, dominatia de martafoi, de jidani, de rusiani ai lui Mamona?

Pe ce cuvânt însă, si pe ce drept se va putea stabili o asemenea abominabilă dominatie înaintea atriului, înaintea portilor secolului douăzeci, unde umanitatea întreagă, afară de fiii pieirii, se va prezenta ca o mireasă înaintea divinului său mire?

Vin târtanii din Englitera si Franta cu dreptul omului bazat de egalitate să pretindă numai ei privilegiile si suprematie?

Si fiindcă nu pot invoca dreptul acesta, cutează, după cum le-a plesnit în cap paradoxul de român de ritul israelit , să-si împingă cutezanta si mai jidănească de a ne ameninta cu numele suveranilor Europei!…

Cu ce oare ne vor cuceri jidanii? Cu cantitatea, cu numărul, cu forta?

Pentru binele ce le-am dorit si le dorim, în numele regenerării popoarelor si însusi a evreilor pe pământul Palestinei, îi plângem de pietate si le dăm tot sfatul ce le poate da un crestin, - gelos de mântuirea umanitătii întregi, prin rănile lui Christ ce din înăltimea crucii ierta pe însisi călăii săi, - să nu cumva să încerce la una ca ac easta si nici să cuteze nici a cugeta, necum a pretinde ceva în această epocă de agitatiune provocată de îngerii satanei ce i-a indus în tentatiune, să nu cerce la una ca aceasta că Dumnezeu stie unde vor ajunge românii în legitima lor si cea mai sacră dintoate urgiile, apărându-si drepturile lor ca orice natiune ce îsi are instinctul de conservare!"

(Din „Echilibrul între antithese sau spiritul si materia", de I. Heliade Rădulescu, Bucuresti, publicat de la 1859 până la 1869, partea III, titlul „Israelitii si Jidanii", capitolul X, pag. 380-383)



BOGDAN PETRICEICU HASDEU

„Asa dară, Talmudul prevede pentru jidani două căi de purtare în privinta noastră:

Dacă sunteti mai puternici decât crestinii, exterminati-i.

Dacă sunteti mai slabi decât crestinii, lingusiti-i…

Însă un om mai slab decât mine, pentru ca să poată ajunge odată a fi mai tare decât mine, trebuie mai întâi să treacă prin o treaptă de mijloc, în care să fie egal cu mine.

Acum întelegeti oare ce va să zică a acorda jidanilor drepturile asa numite politice?"

(Din „Studii asupra iudaismului". Talmudul ca profesiune de credintă a poporului israelit, de B. P. Hasdeu, Directorul „Arhivei Istorice a României", presedintele sectiunii stiintelor morale si politice a Atheneului Român, Bucuresti. Tipografia Theodor Vaidescu, Casa Bossel, nr.34, 1866; pag. 30, 31).

COSTACHE NEGRI

„Jidovimea, adică 1/7 parte din poporatiunea noastră totală, este cea mai tristă lepră cu care ne-au osândit slăbiciunea, neprevederea si venalitatea noastră".

(Din scrisoarea către Lupascu trimisă din Ocna, cu data de 12 Ianuarie 1869 si publicată în vol. C. Negri, „Versuri, proză, scrisori", cu un studiu asupra vietii si scrierilor sale de E. Gârleanu, Editura „Minerva". B-dul Academiei 3, Bucuresti, 1909, pag. 116)

A. D. XENOPOL

Ne permitem a introduce în aceeasi culegere de citate, părerea aceluia care a fost marele istoric A. D. Xenopol, profesor la Universitatea din Iasi, aceasta, având în vedere necontestata autoritate stiintifică a savantului care a trăit si a văzut cu proprii săi ochi dureroasele realităti pe care la constată.

„Dacă un român s-ar hotărî să deschidă o prăvălie, nici un jidan nu-i va trece pragul, fiind astfel ocolit de o clientelă numeroasă, în timp ce românii nu se opresc deloc de la a cumpăra de la jidani. Se întelegedar că chiar fără cartelarea preturilor, rezistenta negustorului si meseriasului român poate fi înfrântă.

Niciodată un jidan nu va primi în întreprinderea sa un român dacă acesta din urmă ar putea să învete de la el câte ceva; căci românii nu sunt primiti în casele jidovesti decât ca slugi sau hamali. Acest sistem de exclusivism persistă cu toată puterea. Nu se află, în nenumăratele ateliere sau prăvălii ale jidanilor care au întăsat Moldova de la un capăt la altul, nici un singur crestin sau românca ucenic, lucrător, contra-maistru, contabil, casier, vânzător.

Jidanii practică deci fată de români exclusivismul economic cel mai riguros si nu pot renunta la el căci le este prescris în însăsi religia lor".

(Din „La question israelite en Roumanie"par A. D. Xenopol, studiu apărut în „La renaissance latine", Rue Boissy-d'Anglas 25, Paris, 1902, pag. 17)


GREVA GENERALĂ A STUDENTIMII CONTINUĂ

După Pasti lupta reîncepe. Pe frontul L.A.N.C., profesorul Cuza continuă actiunea prin presă, iar noi ceilalti ne ocupăm de organizare.Începe seria întrunirilor prin orase si sate.

Pe frontul studentesc, modificarea art. 7 din Constitutie aduce schimbări. Conducătorii de la Bucuresti si Cluj, care crezuseră că până la capăt o miscare studentească va putea convinge guvernul să recunoască cererile drepte ale studentimii, văzând că acesta nu numai că nu recunoaste nimic, dar că acordă drepturi politice jidanilor, se descurajează amărâti si încep să fluture tot mai mult ideea capitulării.

La Cluj, chiar presedintele convoacă o adunare unde sustine teza intrării la cursuri. Masa studentească respinge propunerea si declară că ea luptă pentru onoare si că lupta va trebui dusă până la limita cea de pe urmă a rezistentei. Sustinătorii acestei teze sunt: Ion Mota, Corneliu Georgescu, Isac Mocanu, împreună cu tot grupul nostru. Alexa îsi dă demisia si este ales în locul lui presedinte al centrului studentesc „Petru Maior", Ion Mota cu un comitet nou. Asaltul guvernului pentru a determina pe studenti să intre la cursuri cade si de astă dată, dar cu sacrificarea conducătorilor. Ion Mota si încă sase sunt eliminati pentru totdeauna din toate universitătile pentru tinuta lor dârză.

La Bucuresti, un grup în frunte cu Simionescu si Dănulescu, începe să ia locul conducerii din ce în ce mai nehotărâte si mai slabe. Nici aici guvernul nu reuseste să deschidă cursurile după Pasti.

IUNIE 1923

Au trecut încă două luni de rezistentă eroică, de mizerie, de presiuni. Studentimea era epuizată. La Bucuresti se fixează deschiderea Universitătii în vederea examenelor, fie chiar numai pentru studentii jidani si pentru renegati. În ziua deschiderii, în Universitate se introduce armata. Slabele ciocniri din fata Universitătii nu mai pot determina închiderea acesteia. Planul guvernului era să le deschidă pe rând, lăsând Iasiul la urmă si punându-l în fata a trei universităti deschise. Peste o săptămână, la Cluj, si încă peste câteva zile la Cernăuti, universitătile se deschid cu armata, în aceleasi conditii ca la Bucuresti. Peste o altă săptămâ nă venea si ceasul greu al Iasiului, care, izolat prin măsurile guvernului, rămăsese singur cu puterile mult scăzute.

În ajunul deschiderii, stiind că a doua zi dimineata armata va intra în Universitate, am făcut planul de a o ocupa noi, în timpul noptii. De cu ziuă, am trimis un student de încredere care a intrat în sala pasilor pierduti si a desfăcut zăvoarele la două geamuri mari, fără ca să se observe, în asa fel încât numai împinse din stradă ele să se deschidă. Fără a comunica planul, am convocat, laora 9, o sută de studenti în sala Bejan. La ora 10, Universitatea a fost ocupată de noi. Pe frontispiciul ei se arborase steagul cu zvastică. Peste putin a sosit si rectorul Universitătii, profesorul Simionescu, căruia i-am deschis. El ne-a vorbit, îndemnându-ne să părăsim Universitatea. Noi i-am răspuns, explicându-i cauza noastră. Peste câteva ore a plecat. Ne-am organizat pentru pază si am rămas toată noaptea de veghe acolo. A doua zi dimineata, studentii au sosit la Universitate în număr mare. Înviorati, au hotărât în unanimitate continuarea luptei. Ziarele jidănesti ne-au atacat furibund.

Peste două zile, Clujul, într-o luptă, încearcă reluarea Universitătii din mâinile jandarmilor. Peste alte două zile, Bucurestii si Cernăutii. Aceste lupte duc din nou la ridicarea studentimii si la închiderea din nou a tuturor universitătilor. Anul scolar se terminase. Tineretul românesc dăduseun examen unic de rezistentă, de caracter si de solidaritate.

*

Onoare studentimii care pentru credinta ei, înfruntând atâtea lovituri, a dat un exemplu de vointă colectivă nemaiîntâlnit în istoria universitătilor din întreaga lume. În nici o tară nu s-a văzut ca studentimea, unită într-un singur suflet, asumându-si toate responsabilitătile si toate riscurile, să poată mentin e greva generală timp de un an de zile, pentru a-si impune credintele, urmărind prin demonstratia ei trezirea la constiintă a natiei întregi, fată de cea mai grea problemă a existentei sale.

Este o pagină frumoasă, o pagină eroică scrisă cu suferinta acestei tinerimi în cartea neamului românesc.

PLANURILE IUDAISMULUI

PLANURILE FATĂ DE PĂMÂNTUL SI NEAMUL ROMÂNESC.

PLANURILE FATĂ DE MISCAREA STUDENTEASCĂ

Cine îsi închipuie că jidanii sunt niste bieti nenorociti, veniti aici la întâmplare, mânati de vânt, adusi de soartă etc., se înseală. Toti jidanii de pe fata pământului formează o mare colectivitatelegată prin sânge si prin religia talmudică. Ei sunt încadrati într-un adevărat stat foarte sever, având legi, planuri si conducători care formează aceste planuri si-i conduc. La bază, au Cahalul . Asa că noi nu ne găsim în fata unor jidani izolati, ci în fata unei puteri constituite, comunitatea jidănească. În fiecare oras sau târg, unde se strânge un număr de jidani, se formează imediat Cahalul sau comunitate a jidănească. Acest Cahal îsi are conducătorii lui, justitie separată, impozite etc. si tine strâns unită în jurul lui întreaga populatie jidănească din localitate.

Aici în acest Cahal mărunt, de târg sau de oras, se fac toate planurile: cum să capteze pe oamenii politici locali; cum să capteze autoritătile; cum să se strecoare în diverse cercuri unde ar fi interesati, ca de pildă printre magistrati, ofiteri, functionari superiori; ce planuri să întrebuinteze pentru a cuceri cutare ramură a comertului din m âinile unui român; cum ar putea răpune pe un antisemit local; cum ar putea distruge pe un reprezentant corect al unei autorităti care s-ar opune intereselor iudaice; ce planuri să aplice când, stoarsă, populatia se revoltă si izbucneste în miscări antisemite.

Nu vom aprofunda aici aceste planuri. În general se întrebuintează următoarele sisteme:

I. Pentru captarea oamenilor politici locali;

1.Cadouri;
2.servicii personale;
3.finantarea organizatiei politice pentru propagandă, tipărire de manifeste, deplasări cu automobile, etc. Dacă în localitate sunt mai multi bancheri sau bogătasi jidani, ei se împart la toate partidele politice.

II. Pentru captarea autoritătilor:

1.coruptiunea, mituirea. Un politai din cel mai mic oras din Moldova, în afară de leafa lui de la stat, mai primeste lunar încă o leafă sau două. Odată ce a primit mita, devine robul jidanilor, pentru că altfel se întrebuintează a doua armă;
2.santajul; dacă nu se supune, îi dă pe fată mituirea;
3.a treia armă este distrugerea. Dacă văd că nu te pot îndupleca si supune, atunci vor încerca să te distrugă. Cercetându-ti bine slăbiciunile: dacă bei, vor căuta prilejul să te compromită prin aceasta; dacă esti afemeiat, îti vor trimite o femeie care te va compromite sau te la lovi în inimă, distrugându-ti familia; d acă esti violent, îti vor trimite în cale pe un alt violent, care te va omorî sau îl vei omorî si vei intra la închisoare. Dacă nu vei avea aceste defecte atunci vor întrebuinta: minciuna, calomnia la ureche sau prin presă, pâra fată de sefi.

În târgurile si orasele invadate de jidani, nu există autoritate decât în stare de mituire, în stare de santaj sau în stare de distrugere.

**

III. Pentru a se strecura în diferite cercuri sau în jurul unor oameni de frunte folosesc:

1.slugărnicia;
2.consilii de adminstratie;
3.servicii personale josnice;
4.lingusiri.

Astfel toti oamenii politici au secretari jidani, pentru că: aduc din piată, fac ghetele, leagănă copiii, tin geanta etc., lingusesc, se insinuează.

Românul nu va fi asa bun, pentru că este mai putin rafinat, nu e parfid, e venit de la plug si mai ales pentru că vrea să fie un soldat credincios, bucurându-se de onoare, dar nu slugă.

IV. Planuri pentru distrugerea unui comerciant român:

1.flancarea românului cu un comerciant jidan sau încadrarea lui între doi comercianti jidani;
2.vânzarea mărfurilor sub pretul de cost, pierderea acoperindu-se cu sume speciale date de Cahal.

Asa au căzut răpusi comerciantii români, unul după altul.

Dacă la acestea mai adăugăm:

a.superioritatea comercială a jidanului, rezultând dintr-o practică comercială cu mult mai îndelungată decât aceea a românului;
b.superioritatea jidanului luptând sub protectia Cahalului, românul neavând nici o protectie din partea statului românesc, ci numai mizerii din partea autoritătilor corupte de jidani. Românul nu luptă cu jidanul de alături, ci cu Cahalul si de aceea se întelege că individul va fi răpus în luptă cu coalitia. Românul n-are pe nimeni, n-are un stat părinte, care să-l crească, să-l îndrume, să-l ajute. El este lăsat singur, în voia sortii, în fata coalitiei jidănesti.

E usor de repetat formula tuturor politicienilor de categoria d-lui Mihalache: „Românul să se facă comerciant". Să ne arate însă acesti oameni politici români un singur comerciant român ajutat de statul român, o singură scoală făcută de el care să creeze cu adevărat comercianti, iar nu functionari de bancă sau de birouri. Să nu se arate o singură institutiune făcută de ei care să fi ajutat cu un mic capital si să fi îndrumat pe tânărul absolvent de scoală comercială pe calea comertului. Nu românul a dezertat de pe linia comertului, ci acesti oameni politici au dezertat de la datoria lor de conducători si îndrumători ai natiei. Românul, părăsit de conducătorii lui, a rămas singur în fata coalitiei organizate jidănesti, a manoperelor frauduloase si a concurentei neloiale si a căzut înfrânt. Va veni însă un ceas în care acesti conducători vor trebui să răspundă.


PLANURILE MARI ALE IUDAISMULUI FATĂ DE PĂMÂNTUL SI NEAMUL ROMÂNESC

Deci, încă odată: nu ne aflăm în fata unor bieti indivizi veniti la întâmplare, de capul lor, după adăpost aici la noi. Ne aflăm în fata unui stat iudaic, a unei armate care vine la noi cu planuri de cucerire. Miscările de populatie jidănesti sunt împinse spre România după un plan bine stabilit. Probabil, marele stat iudaic urmăreste crearea unei noi Palestine, pe o portiune de pământ care pleacă de la Marea Baltică, cuprinde o parte din Polonia si din Cehoslovacia, jumătate din România până la Marea Neagră, de unde usor ar putea avea legătură pe apă cu cealaltă Pale stină. Cine este naivul care să creadă că miscările de populatie ale maselor jidănesti se fac la voia întâmplării?

Ei vin cu un plan, dar nu au curajul armelor, al înfruntării riscului, al sângelui vărsat, ca măcar acestea să le creeze o bază de drept pe acest pământ.

*

De unde cunoastem aceste planuri? Le cunoastem sigur, trăgând concluzii din miscările adversarului. Orice comandant de trupă, urmărind cu atentie actiunea adversarului, îsi dă seama de planurile pe care acesta le urmăreste. Este un lucru elementar. În toate războaiele lumii a fost vreun conducător care a cunoscut planurileadversarului pentru că ar fi asistat la facerea lor? Nu! Le-a cunoscut perfect din miscările adversarului său.

***

Pentru ca poporul român să-si frângă orice putere de rezistentă, jidanii vor aplicaun plan unic si într-adevăr diabolic.

1.Vor căuta să rupă legăturile sufletesti ale neamului cu cerulsi cu pământul.

Pentru ruperea legăturilor cu cerul, vor întrebuinta împrăstierea, pe scară întinsă, a teoriilor ateiste, pentru a face din poporul român, sau măcar numai din conducătorii lui, un popor despărtit de Dumnezeu; despărtit de Dumnezeu si de mortii lui, pentru a-l omorî, nu cu sabia, ci tăindu-i rădăcinile de viată spirituală.

Pentru ruperea legăturilor cu pământul, izv orul material de existentă al unui neam, vor ataca nationalismul ca o idee învechită si tot ce se leagă de ideea de patrie si pământ, pentru ca să rupă firul iubirii care uneste poporul român de brazda lui.

2.Pentru ca acestea să reusească, vor căuta să pună mâna pe presă.
3.Vor întrebuinta orice prilej, pentru ca în tabăra poporului român să fie dezbinare, neîntelegeri si ceartă si, dacă e posibil, chiar îl vor împărti în mai multe tabere, care să se lupte între ele.
4.Vor căuta să acapareze cât mai mult din mijloacele de existentă ale românilor.
5.Îi vor îndemna sistematic pe calea desfrâului, nimicindu-le familia si puterea morală.
6.Îi vor otrăvi si ameti cu tot felul de băuturi si otrăvuri.

Oricine va voi să omoare si să cucerească un neam va putea să o facă întrebuintând acest sistem: ruperea legăturilor lui cucerul si cu pământul, introducerea certurilor si luptelor fratricide, introducerea imoralitătii si a desfrâului, constrângerea materială prin limitarea la maximum a mijloacelor de subzistentă, otrăvire fizică, betie. Toate acestea nimicesc o natie mai rău decât dacă ai bate-o cu mii de tunuri sau cu mii de aeroplane.

Să privească putin în urmă românii si să vadă dacă în contra lor nu s-au întrebuintat cu precizie si cu tenacitate acest sistem, în adevăr ucigător. Să deschidă românii ochii si să citească presa de 40 de ani încoace, de când stă sub conducere jidănească. Să recitească: „Adevărul", „Dimineata", „Lupta", „Opinia", „Lumea" etc. si să vadă dacă din fiecare pagină nu tâsneste fără întrerupere acest plan. Să deschidă românii ochii si să si-i arunce asupra vietii publice românesti dezbinate, să-i deschidă si să vadă bine.

Aceste planuri sunt însă ca si gazele de război. Să le întrebuintezi pentru adversar, dar să nu se atingă de tine. Propovăduiesc ateismul pentru români, dar ei nu sunt atei, ci tin cu habotnicie la respectarea celor mai mici precepte religioase. Vor să dezlege pe români de dragostea pământului lor, dar ei acaparează pământuri. Se ridică împotriva ideii nationale, dar ei rămân nationalisti sovini.

PLANURILE IUDAISMULUI FATĂ DE MISCAREA STUDENTEASCĂ

Cine crede că fortele puterii iudaice au rămas fără plan în fata miscării studentesti, se înseală.

Pentru un moment jidănimea, lovită în directivele ei de până acum, rămâne dezorientată. Încearcă să opună studentilor pe muncitorii din miscarea comunistă, adică tot pe români, dar fără rezultat, căci, pe de o parte, muncitorii erau sleiti de puteri, iar pe de alta, începuseră să vadă si ei că noi luptăm si suferim pentru drepturile lor si ale n eamului. Multi dintre dânsii erau alături de noi cu sufletul. Văzând că nu pot reusi să ne pună în fată pe muncitori, ridică în fata studentimii guvernul si întregul politicianism. Prin ce mijloace? Partidele au nevoie de bani, de împrumuturi în străinătate când sunt la guvern, de voturi si de presă bună în opozitie. Jidanii vor ameninta cu tăierea subventiilor necesare propagandei electorale a partidului respectiv. Cor ameninta cu finanta internatională-jidănească, nemaiacordând împrumuturi. Vor specula cu joucul unei mari mase de voturi prin care pot determina victoria sau înfrângerea, în sistemul democratic, având acum drepturi politice. Vor ameninta cu presa pe care o stăpânesc aproape în întregime si fără de care un partid sau un guvern poate cădea înfrânt.

Banii, presa si voturile hotărăsc viata sau moartea în democratie. Jidanii le au pe toate si prin acestea, partidele politice românesti devin simple unelte în mâinile puterii iudaice. Încât noi, care începusem lupta împotriva jidanilor, ne vedem la unmoment dat luptându-ne cu guvernul, partidele, autoritătile, armata, iar jidanii stând linistiti la o parte.

ARGUMENTE SI ATITUDINI JIDĂNESTI

Ce va zice străinătatea de miscarea antisemită din România care s-a întors la barbarie? Ce vor zice oamenii de stiintă, ce va zice civilizatia?

Oamenii nostri politici ne vor repeta nouă la fiecare pas argumentul jidănesc, tipărit în toate foile si în fiecare zi. Când în sfârsit, după 8 ani de zile, Germania, cu toată civilizatia si cultura ei, se ridică împotriva jidănimii si biruieste hidra prin Adolf Hitler, argumentul cade. Atunci apare altul: „Sunteti în slujba Germaniei, plătiti de germani ca să faceti antisemitism. De unde aveti fonduri?" Si iarăsi politicienii români fără suflet, fără caracter si fără onoare, repetă după presa jidănească: „De unde bani? Sunteti în solda Germaniei".

La 1919, 20, 21, întreaga presă jidănească dădea asalt statului român, dezlăntuind pretutindeni dezordinea si îndemnând la violentă în contra regimului, a formei de guvernământ, a bisericii, a ordinii românesti,a ideii nationale, a patriotismului". Acum, ca prin farmec, aceeasi presă, condusă exact de aceiasi oameni, s-a transformat în apărătoarea ordinii de stat, a legilor; se declară în contra violentei, iar noi am devenit: „dusmanii tării", „extremisti de dreapta", „în solda si serviciul dusmanilor românismului" etc. Si până la sfârsit vom auzi-o si pe aceasta: suntem subventionati chiar de jidani.

Oare când va veni ziua aceea în care tot românul să înteleagă argumentările mincinoase si perfide ale jidanilor si să le respingă ca pe ceva de origine satanică? Oare când va veni momentul ca să înteleagă murdara constructie sufletească a acestei natii?

Iată acum un exemplu de modul în care erau tratati trei profesori universitari români: A. C. Cuza, Paulescu si Sumuleanu.

„Curierul Israelit", organ al Uniunii evreilor pământeni, din 23 aprilie 1922, publică în articolul de fond sub titlul „Strigoii", următoarele:

„O tagmă de măscărici si de insultători publici s-au strâns să formeze o bandă de făcători de rele. Si spre rusinea tării în această tagmă se află trei profesori de la universitătile noastre. Si acesti ipochimeni, acesti strigoi întârziati vor să reînvie antisemitismul… si au să reusească să o facă niste caraghiosi întârziati, acum când antisemitismul oficial dispare si când votul universal va aduce fatal după sine si democratizarea vietii noastre publice si sociale. Nu! E muncă zadarnică, strigoii nu vor opri omenirea în mersul ei înainte, nici nu va fi nevoie să le bată câteun par în
piept, îi va sfârsi definitiv ridicolul ticălosiei lor… Ne-am ocupat de actiunea sălbatică, pornită de asa zisa Uniune Natională Crestină, compusă din vreo 5 caraghiosi si jumătate pentru ca să-i fixăm odată în infama lor postură si pentru a atrage atentia evreilor că mai sunt făcători de rele împotriva cărora vor trebui să se apere".

Asadar: tagmă de măscărici, insultători publici, bandă de făcători de rele, ipochimeni, strigoi întârziati, ticălosie, actiune sălbatică, infamă postură; iată ce sunt profesorii românismului: Cuza, Paulescu si Sumuleanu, si iată ce este actiunea lor mântuitoare de neam.

***

Primim peste obraz si peste sufletele noastre românesti batjocură peste batjocură, aplme peste palme, până la aceea de a ne vedea cu adevărat în grozava situatie: jidanii, apărătorii românismului, la adăpost de orice neajuns, trăind în liniste si belsug, iar noi, românii, dusmanii românismului, cu libertatea si viata în pericol, urmăriti ca niste câini turbati de toate autoritătile românesti.

Eu a m văzut cu ochii si am trăit aceste ceasuri, amărât până în adâncul sufletului. Să pornesti la luptă pentru tara ta, curat la suflet la lacrima ochilor si să lupti ani de-a rândul într-o sărăci e si foame ascunsă, dar sfâsietoare, pentru ca să te vezi la un moment dat declarat în rândul dusmanilor tării, urmărit de românisi spunându-ti-se că lupti pentru că esti plătit de străini, iar alături să vezi întreaga jidănime stăpână pe tara ta, erijată în purtătoare de grijă a românismului si a statului român amenintat de tine, tineret al tării. este ceva îngrozitor.

Nopti de-a rândul ne munceau aceste gânduri si în unele ceasuri, în care eram scârbiti si rusinati peste măsură, ne cuprindea jalea si ne gândeam, dacă nu ar fi mai bine să plecăm în lume, sau dacă nu ar fi mai nimerit să provocăm o răzbunare în care să ne găsim cu totii moartea; si noi si românii cei ticălosi si capetele hidrei iudaice.

CONGRESUL CONDUCĂTORILOR MISCĂRII STUDENTESTI

IASI, 22-25 AUGUST 1923

Într-un comitet restrâns la Bucuresti, se fixează tinerea celui dintâi congres al conducătorilor si delegatilor miscării studentesti după un an de luptă.

Acest congres urma să aibă loc la Cluj, în zilele de 22, 23, 24 si 25 august 1923. Mota, presedintele cercului „Petru Maior", ne comunică printr-o adresă că autoritătile i-au pus în vedere ordinul de interzicere a acestui congres. Noi, Iasiul, a, răspuns Clujului, precum si celorlalte centre, că ne luăm răspunderea ca acest congres să se tină la Iasi, chiar dacă guvernul va voi să-l interzică. Centrele au aprobat, iar noi ne-am făcut datoria de a îngriji de încartiruirea celor 40 de delegati anuntati.

În dimineata zilei de 22, am primit la gară pe rând delegatia Clujului, în frunte cu Ion Mota, a Cernăutilor, în frunte cu Tudose Popescu si Cârsteanu, a Bucurestilor, în frunte cu Napoleon Cretu, Simionescu si Râpeanu. La ora 10, am plecat in corpore la Mitropolie pentru a face o rugăciune si un parastas în amintirea studentilor căzuti în război, printre care era si căpitanul Stefan Petrovici, fost presedinte al Centrului Studentesc Iasi. Spre marea noastră mâhnire, am găsit însă portile Mitropoliei legate cu lanturi si păzite de jandarmi.

Între timp soseste si bătrânul profesor Găvănescul. Atunci ne asezăm cu totii în genunchi si descoperiti, ne facem rugăciunea în mijlocul străzii, în fata bisericii, pe care nici turcii n-au închis-o celor ce vroiau să se roage.Sosind din întâmplare, preotul Stiubei si văzându-ne îngenuncheati, a venit si ne-a citit rugăciuni. Apoi, descoperiti, tăcuti si plini de durere, am parcurs prin mijlocul străzii drumul până la Universitate sub privirile jidănimii, care ni se păreau ca niste săgeti aruncate din usile si ferestrele prăvăliilor.

Pe scările Universitătii se aflau autoritătile, flancate de numeroase forte politienesti, care ne-au anuntat că Ministerul de Interne a interzis congresul. Procurorul ne-a oprit, somându-ne să ne împrăstiem. Enervat, am spus:

Domnule procuror, eu stiu că suntem într-o tară condusă de legi. Constitutia ne garantează dreptul de întrunire si Dv. stiti mai bine decât mine că un ministru nu poate abroga drepturile garantate nouă de către Constitutie. De aceea, în numele legii pe care nu noi, ci D-voastră o călcati, vă somăm să vă dati la o parte.

Îndârjiti de sacrilegiul care fusese comis cu o oră înainte, când ni se închiseseră cu lanturi usile bisericii, răpindu-ne dreptul de a ne închina, văzându-ne acum în fata unei a doua încercări nedrepte, provocatoare si umilitoare, aceea de a ni se fereca intrarea în propria noastră casă, Universitateasi dându-ne seama că aceste măsuri constituiau o sfruntată călcare a legii, am răsturnat tot ce ni se opunea în cale si în urma unei lupte, am ocupat prin fortă Universitatea.

Regimentul 13, apărut un moment mai târziu, înconjoară Universitatea. Noi ne-am baricadat apărând intrările. În dreptul fiecărui geam sunt postati trei soldati cu baionetele la arme.

În această situatie, într-o atmosferă apăsătoare, adunarea se deschide în amfiteatrul Facultătii de Drept, al ora 12. Congresistii, palizi de enervare si muti de durerea celor petrecute la Mitropolie si aici, răspândesc în jurul sălii pustii un aer de adâncă tristete. Domneste în toti îngrijorarea atacului armatei, a intrării ei în Universitate, peste noi si a consecintelor care vor urma. Nu tinem discursuri, dar congresul întelege tragedia situatiei si presimte că se vor întâmpla lucruri grave.

Pentru prima zi sunt ales presedinte eu. Se începe cu înfierarea celor petrecute. Câtiva cer cuvântul si protestează. Apoi se încep discutii asupra miscării. Ce atitudine adoptăm la începutul anului care se deschide? Capitulăm? Greu! Un an de luptă fără nici un rezultat. Din contră, rusinati, umiliti, bătuti. Mergem înainte? Iarăsi greu! Studentii sunt sleiti de puteri.; ei nu mai pot începe un al doilea an de luptă. Totusi Mota, Tudose Popescu, Simionescu si eu sustinem teza luptei mai departe. Pentru jertfă. Din capitularea noastră nu va iesi nimic decât rusine si umilintă. Din jertfa noastră nu se poate să nu rodească ceva mai bun pentru neamul nostru.

Pe la ora 8, se înserase. Auzim larmă si zgomot în stradă. Constantin Pancu, vechiul luptător de la 1919, înconjurat de studentii rămasi afară, de un mare număr de cetăteni, se adunaseră la Tufli, cu făclii aprinse în mâini si încercau să înainteze în sus spre Universitate, pentru a ne aduce câtiva saci cu pâine. Noi sărim cu toti le geamuri si privim. Manifestantii rup cordonul de la Tufli si urcă în pas alergător la deal. Al doilea cordon
din dreptul străzii Coroiu este rupt într-o luptă grea. Auzim izbucniri de urale. Al treilea cordon este de asemenea rupt. Noi ne pregătim să asaltăm dinăuntru, să iesim, dar la al patrulea cordon, ai nostri nu mai pot răzbi. Se aude glasul lui Pancu, care stă cu sacul de pâine la picioare:

Sunt copiii nostri.

Nouă ce curg lacrimi de bucurie. Pentru neamul acesta luptăm noi si al nu ne lasă.

La ora 9, încep tratativele între noi si autorităti, prin Napoleon Cretu. Acestea promit imediata eliberare a tuturor studentilor încercuiti în Universitate, cu conditia ca ei să mă predea pe mine. Studentii refuză. Pe la ora 11, ne trimit vorbă că se admite eliberarea în grupuri de câte trei. Desigur, cu intentia de a mă prinde pe mine la iesire. Noi primim.

Din cinci în cinci minute, ies grupuri de câte trei. La usă sunt observati cu atentie de 4 comisari si agenti. Eu mă dezbrac la repezeală de hainele mele nationale, le dau unui camarad si mă îmbrac cu ale lui. Ies cu Simionescu si cu un altul. La deschiderea usii, scap din buzunar câtiva lei. La zgomotul lor, toti comisarii se uită în jos si întreabă:

Ce ati pierdut, d-lor?

Noi toti cu capetele aplecate, căutând împreună cu ei, răspundem:

Niste bani.

Simionescu mai rămâne de vorbă cu ei, căutând si aprinzând chibrituri, iar eu scap.

***

În cel mai mare secret fixăm continuarea congresului a doua zi, afară din oras, la Mânăstirea Cetătuia.

Mă strecor până acolo îmbrăcat în hainele unui fochist si a norocul să nu mă cunoască nici congresistii. Prezidează Ion Mota. Cu observatori plasati în locuri bune, lucrăm în liniste, pentru că din deal, orice apropiere de om se observ de la 2 km. Stăm acolo până seara târziu. Se fac propuneri si se iau hotărâri.

Tot în această sedintă se proclamă ziua de 10 Decembrie ca sărbătoare natională a studentimii române.

***

A treia zi, congresul continuă într-o pădurice din dealul Galatei. În majoritate, se decide continuarea luptei. Se alege nu comitet de actiune de cinci care să dea directive de actiune întregii miscări studentestide la toate universitătile. Comitetul e compus din: Ion Mota - Cluj, Tudose Popescu- Cernăuti, Ilie Gârneată - Iasi, Simionescu - Bucuresti si eu. Prin înfiintarea acestui comitet, vechea conducere studentească de la Bucuresti, insuficient lămurită si decisă, cade pentru totdeauna. Rămâne ca formă, dar nu mai conduce.

Acum se hotărăste oficial, pentru prima dată, o nouă orientare: lupta împotriva partidelor politice , socotite ca înstrăinate de neam si credinta într-o nouă miscare românească pe care studentimea trebuie s-o ajute oficial pentru a birui: „Liga Apărării Nationale Crestine".

A patra zi, congresul îsi încheie lucrările în casele d-nei Ghica din str. Carol.

Seara, studentii pleacă fiecare pe la centrele lor, iar eu plec la Câmpulung pentru a organiza congresul L.A.N.C. din Bucovina, la care va lua parte prof. Cuza cu toti fruntasii miscării. Mă strecor cu greu, deoarece mi se lansase mandat de arestare.

Pe drum, mă bucuram de toate hotărârile acestui congres care era în spiritul vederilor noastre, dar mai ales pentru că în grupul nostru câstigasem un om: pe Ion Mota, presedintele centrului „Pentru Maior" din Cluj.

CONGRESUL DE LA CÂMPULUNG AL L.A.N.C.

Congresul de la Câmpulung a avut loc în ziua de luni, 17 septembrie 1923.

S-a putut tine numai după o luptă grea, deoarece guvernul l-a interzis si a trimis pentru împiedicarea lui trupe din Cernăuti sub comanda unui colonel. La toate intrările au fost postate puternice cordoane.

Noi am concentrat toate fortele noastre la bariera dinspre apus a orasului, Sadova, Pojorâta. Acolo am rupt cordoanele datorită arcasilor din Vatra Dornei si Cândreni, asigurând timp de o oră trecerea întregului convoi, compus din mai multe sute de cărute.

Congresul s-a tinut în curtea bisericii din oras. Au vorbit: profesorul Cuza, tatăl meu, Dr. Cătălin - presedintele Bucovinei, Tudose Popescu, fratii Octav si Valerian Dănieleanu, care, cu sufletul prin de credintă au organizat, alături de Dr. Cătălin, acest impunător congres.

Tăranii aceia mândri din munte, cu plete mari, îmbrăcati în cămăsi albe si sumane, s-au adunat la sunetele buciumului din munti, în orasul lor, multi la număr si vijeliosi ca niciodată. Credeau că a sosit ceasul, de veacuri asteptat, ca românul să calce în picioare hidra care-i suge si să se înalte în drepturile de stăpân al tării, al muntilor, al apelor, al oraselor sale. Războiul l-au purtat din greu. Jertfa lor de sânge de pe toate fronturile a creat România mare. Dar spre marea lor durere si dezamăgire, România Mare nu le-a adus tot ceea ce asteptau.Pentru că România Mare a refuzatsă le rupă lanturile robii jidănesti, care-i chinuise atâta amar de vreme. România Mare i-a dat pe mai departe în exploatare la jidani si le-a adus pe cap politicianismul, care-i va bate cu biciul si-i va trimitem în temnite, când vor încerca să-si reclame istoricele drepturi furate. Toate pădurile din Bucovina, toti muntii aceia încărcati de brazi, apartinând Bisericii Ortodoxe , politicianizată si înstrăinată si ea, sunt dati în exploatare jidanului Anhauhcu pretul nemaipomenit de 10 lei m.c., în timp ce tăranul român îl plătea cu 350 lei. Cad pădurile de pe munti sub nemiloasa secure jidănească. Se întinde sărăcia si jale peste satele românesti, rămân muntii numai stâncă goală, si cară mereu, cară fără odihnă geamantane pline cu aur peste hotare, Anhauh si cu toate neamurile lui. Si din acest fabulos câstig se înfruptă politicianul român, tovarăs cu jidovul în exploatarea mizeriei miilor de tărani.

***

Adunarea deleagă un număr de 30 tărani fruntasi care să meargă la Bucuresti sub conducerea d-rului Cătălin si Valer Dănieleanu, pentru a se prezenta primului-ministru, spre a-l ruga să ia măsuri în contra pustiiri muntilor, reziliind contractul Anhauh - Fondul Bisericesc, iar pe de altă parte, spre a-i cere „numerus clausus" în scoli, pentru ca în modul acesta să-si arate dragostea si recunostinta fa tă de tineretul care i-a trezit la luptă.

Adunarea ne-a ales si pe noi, pe Tudose Popescu si pe mine, să mergem la Bucuresti alături de ceilalti 30 de tărani, ca reprezentanti ai lor.

Eu am plecat mai înainte, pentru a face ca acesti tărani, care veneau pentru prima oară în capitala tării lor, cu atâta curătenie în suflete, cu atâta durere si cu atâtea nădejdi, care veneau si pentru noi, studentii, făcând cheltuieli uriase fată de punga lor săracă, să fie bine primiti de studentimea română.

În ziua sosirii , pe peronul gării din Bucuresti, studentimea i-a primit regeste - pe acesti regi din toate timpurile ai pământului românesc - iar ei coborau din vagoane cu ochii plini de lacrimi în sfânta lor capitală.

În dosul gării astepta procurorul Răscanu, comisari de politie si cordoane de jandarmi, care opreau trecerea. Se dă ordin jandarmilor si comisarilor să lovească. Paturi de armă si cauciucuri se astern unul după altul peste pletele albe ale tăranilor si peste fetele lor blajine. Noi, studentimea, băgăm la mi jloc pe bătrâni si rupem primul cordon. La Politehnică sfărâmăm pe al doilea, apoi pe al treilea si scăpăm în Piata Matache Măcelaru. tăranii plâng. Unul cuprins de o indignare pe care nu si-o poate stăpâni, îsi rupe cămasa de pe el.

A doua zi, ne ducem cutotii să ne primească primul-minitru la Consiliul de Ministri din str. Gogu Cantacuzino. Ne amână pentru a doua zi; în sfârsit, suntem anuntati că vom fi primiti a trei zi. Venim. Intrăm într-o sală si asteptăm. Asteptăm vreo oră, tăcuti, vorbind în soaptă si umblând în vârful degetelor. Apare seful de cabinet:

-Domnilor, plecati, că dl. prim-ministru nu vă poate primi. Intră acum în Consiliul de Ministri.
-Dar suntem de departe - încercăm noi să spunem. Ni se închide usa. Mă gândesc: fiecare om a cheltuit câte 1.000 lei numai pentru tren. Să ne întoarcem înapoi fără rezultat? Ei nu mai pot sta.

Apuc usa cu amândouă mâinile si încep să o zgâltâiesc din toate puterile si strig cât pot de tare:

-Dati drumul că sparg usa si intru cu forta. Izbesc cu piciorul în usă. tăranii încep să vocifereze si pun umărul la usă.

Se deschide usa si apar vreo zece insi speriati cu părul vâlvoi si galbeni la fată. Cred că erau ziaristi.

-Ce vreti domnilor?, întreabă ei.
-Spuneti primului-ministru că dacă nu ne dă drumul înăuntru, spargem tot de aici si intrăm cu forta.

Peste câteva minute si se deschid usile larg si intrăm. Ne suim pe o scară, ajungem sus. Acolo, într-o sală, în picioare, înalt si drept ca o linie, Ion Brătianu; în spatele lui, ministrul Angelescu, Florescu, Constantinescu, Vintilă Brătianu si altii.

-Ce vreti, oameni buni?, întreabă el.

Noi eram încă stăpâniti de revoltă si am fi voit să apărem mai dârji, dând nota reală stării de spirit, dar tăranii, păsind cu opincile pe scările de marmură si covoarele fine, se muiaseră.

-Măria-Voastră, domnule prim-ministru, vă sărutăm mâinile si stăm plecati la picioarele Măriei-Voastre; ce să vrem? Vrem dreptate, că ne-au năpădit jidanii. Ei care lemnele cu sutele de vagoane, iar pe noi ne plouă în case, căci nu avem nici măcar dranită cu ce să le acoperim. Nu mai putem să ne tinem copiii la scoli. Ei ne-au umplut si scolile, iar copiii nostri vor ajunge slugi la ei.

Au mai vorbit apoi si alti tărani. Ionel Brătianu a ascultat, n-a făcut nici o aluzie la răzmerita noastră anterioară audientei si la urmă, după ce tăranii au adăugat:

-Cerem si pentru studenti, copiii nostri, să si se facă asa cum au cerut ei: „numerus clausus".

Ionel Brătianu, a răspuns:

– Duceti-vă acasă si aveti răbdare, căci am să pun să se cerceteze chestiunea pădurilor: cât priveste „numerus clausus", nu se poate. Arătati-mi un singur stat din Europa care a introdus măsura aceasta si o voi introduce si eu.

***

Dar Europa se va trezi abia peste 10 ani si va introduce „numerus clausus", dând dreptate credintei noastre, însă Ionel Brătianu nu va mai fi, ca să se poată tine de cuvânt, iar urmasii lui se vor fi transformat în niste slugi ordinareale iudaismului, care-si vor ridica pumnul să ne lovească si ne vor omorî din ordinul stăpânilor străini.

*

Am plecat cu totii fără nici o nădejde. Nu se va face nimic. Ca rezultat imediat al audientei, peste câteva ore au fost arestati Dr. Cătălin, seful delegatiei si Valer Dănieleanu. Un grup de studenti am făcut seara o manifestatie ostilă în fata casei ministrului de interne. A fost prins studentul Vladimir Frimu si încarcerat la Văcăresti.

Am plecat apoi la Câmpulung.

COMPLOTUL STUDENTESC DIN OCTOMBRIE 1923

O ÎNCERCARE DE RĂZBUNARE CARE SĂ SERVEASCĂ DREPT PILDĂ VEACURILOR VIITOARE

La Câmpulung a venit Mota ca să mergem la schitul de pe Rarău al lui Petru Rares, muntele pe care îl iubesc eu cu deosebire. Urcând Rarăul, Mota începe să-mi spună frământările lui sufletesti:

– Studenti nu mai pot rezista până la toamnă si decât o capitulare rusinoasă, a noastră a tuturora, după un an de luptă, mai bine să-i îndemnăm să intre la cursuri, iar noi, care i-am condus, să terminăm frumos miscarea sacrificându-ne, dar făcând să cadă alături de noi toti acei pe care îi vom găsi mai vinovati de trădarea intereselor românesti. Să ne proc urăm revolvere si să tragem în ei, dând un exemplu groaznic care să rămână de-a lungul istoriei noastre românesti. Ce se va alege după aceasta de noi, vom muri sau vom rămâne toată viata în închisoare, nu mai interesează.

Eu am fost de acord, că actul final al luptei noastre să fie, cu însusi pretul prăbusirii noastre, un act de pedepsire a pigmeilor care, dezertând de la posturile de mare răspundere pe care le detineau, au umilit si au expus tuturor primejdiilor natia românească.

Si am simtit în momentul acela clocotind în noi sângele care cerea răzbunarea nedreptătilor si a lungului lant de umiliri suportate de neamul nostru.

În scurt timp după aceea, ne găseam adunati la Iasi, în casele d-lui Butnaru din str. Săvescu 12, următorii: Ion Mota, Corneliu Georgescu si Vernichescu de la Cluj, Ilie Gârneată, Radu Mironovici, Leonida Bandac si eu de la Iasi, Tudose Popescu de la Cernăuti.

Cea dintâi problemă care ni se punea era aceasta: cine trebuie să răspundă mai întâi? Cine sunt mai vinovati pentru starea de nenorocire în care se zbate tara: românii sau jidanii? Am căzut unanim de acord, că cei dintâi si mai mari vinovati sunt românii ticălosi, care pentru argintii iudei si-au trădat neamul. Jidanii ne sunt dusmani si în această calitate ne urăsc, ne otrăvesc,ne extermină. Conducătorii români care se asează pe aceeasi linie cu ei, sunt mai mult decât dusmani: sunt trădători. Pedeapsa cea dintâi si cea mai cruntă se cuvine în primul rând trădătorului si în al doilea rând dusmanului. Dacă as avea un singur glont, iar în fata mea un dusman si un trădător, glontul l-as trimite în trădător.

Ne-am pus de acord asupra câtorva elemente aflate pe linia trădării si am ales sase ministri în frunte cu George Mârzescu. În sfârsit, venea si acel ceas în care, cei cu atitudini de canalie, care niciodată nu si-au imaginat că vor răspunde pentru faptele lor, într-o tară în care se considerau stăpâni absoluti, peste un popor incapabil de orice reactiune, aveau să răspundă cu viata lor.

De data aceasta natia îsi trimitea, prin firele nevăzute ale sufletului, răzbunătorii.

Am trecut apoi la a doua categorie: jidanii. Pe care să-i luăm din cele două milioane?

Am stat, ne-am gândit, am discutat si la sfârsit am găsit că adevăratii comandanti ai atacului iudaic asupra României sunt rabinii , toti rabinii din toate târgurile si orasele. Ei conduc masa jidănească la atac si oriunde cade un român, n-a căzut la întâmplare. El cade ochit de rabinul respectiv. În dosul fiecărui om politic cumpărat, există un cap de rabin care a studiat si a ordonat Cahalului sau bancherului jidan respectiv, să plătească. În dosul fiecărui ziar jidănesc si a fiecărei metode: calomnia, minciuna, atâtarea, există planul unui rabin.

Noi eram însă putini si i-am luat numai pe cei mari din Bucuresti. Dacă am fi avut însă posibilitatea numerică, i-am fi luat absolut pe toti.

Apoi am luat bancherii: Aristide si Mauritiu Blank, care au corupt toate partidele si toti oamenii politici români, punându-i membri în consiliile de administratie si coplesindu-i cu bani: Bercovici , care finantează partidul liberal (Blank luase asupra sa cu deosebire pe national-tărănisti, dar se simtea în stare să cumpere si pe liberali). Apoi, pe jidanii din presă. Pe cei mai obraznici. Pe otrăvitorii de suflete: Rosenthal, Filderman, Honigman (Fagure), directorii ziarelor: „Dimineata", „Adevărul", „Lupta", toti acesti dusmani ai românismului.

Am plecat în grupuri spre Bucuresti, luându-ne rămas bun pentru totdeauna de la Iasi. eu am lăsat o scrisoare studentilor prin care le explicam gestul nostru, îmi luam rămas bun de la ei si-i îndemnam să intre la cursuri, dar să păstreze credinta intactă până la victoria finală. Fiecare am lăsat scrisori către părinti si către camarazii de luptă.

La Bucuresti ne-am întâlnit din nou. Ne-am dus la Dănulescu pe care-l cunosteam de câtăva vreme si care ne făcuse o impresie bună. El nu intra în această echipă, dar l-am rugat să ne adăpostească, lucru pe care l-a făcut cu multă bunăvointă. De la Dănulescu am plecat pe la ora 8 seara acasă la Dragos, în str. 13 Decembrie 41, unde urmasă precizăm unele lucruri rămase nelămurite si să discutăm asupra stabilirii datei la care urma să pornim actiunea.

Abia ne adunasem, când Dragos intră palid pe usă spunând:

-Fratilor, politia a înconjurat casa.

Era în seara zilei de 8 octombrie 1923 pe la orele 9.

O secundă de nelămurire, în care n-am mai avut timp nici măcar să vorbim. Ne-am încrucisat privirile, uitându-ne fiecare în ochii celorlalti. În a doua secundă, eu am iesit în sală si prin geamul usii am văzut figura generalului Nicoleanu si a comisarilor care fortau usa. În a treia secundă, usile s-au deschis si casa s-a umplut de comisari. Generalul Nicoleanu strigă:

– Mâinile sus!

Dar n-am mai avut vreme, pentru că am fost prinsi fiecare de câte doi comisari si asezati în linie: la flancul drept eram eu, apoi Mota, Corneliu Georgescu, Tudose Popescu, Radu Mironovici, Vernichescu, Dragos.

-Scoateti revolverele!
-Nu avem, am răspuns noi. Avea numai Mota un Browning 6,35 si Vernichescu.

Apoi ne-au scos rând pe rând din casă, tinuti de brat de câte 2 comisari si am fost pusi fiecare în câte o masină care astepta în stradă.

Din casă se auzea cum plânge bătrâna mamă a lui Dragos.

Masinile pornesc. Oare unde ne duc? Nu vorbim nici un cuvânt, nu întrebăm nimic pe cei cărora le suntem prizonieri. Nici el nu ne întreabă. După ce străbatem mai multe străzi, intrăm la Prefectura Politiei. Suntem coborâti, apoi introdusi într-o cameră. Acolo suntem căutati prin buzunare. Ni se ia tot ce aveam asupra noastră, plus guler si cravată. Această cău tare prin buzunare, această despuiere de gulere, acest tratament de pungasi de buzunare ne umileste până la ultima expresie. Dar suntem abia la începutul acestui drum al umilintei. Pusi apoi în picioare cu fata la perete, fără a avea dreptul să întoarcem capul si tinuti mai multă vreme în situatia aceasta ne gândeam: oameni de acum câteva ceasuri, liberi, mândri si hotărâti de a sfărâma lanturile neamului nostru, iată ce am ajuns: niste bieti neputinciosi, stând cu fetele la perete nemiscati, la porunca unor nenorociti de agenti de politie, căutati prin buzunare ca pungasii, despuiati de gulere, cravate, batiste, inele.

De acum va veni marea noastră suferintă, care încetul cu încetul ne va sfâsia inima. Ea începea prin umilirea noastră.

Cred că nu există suferintă mai mare pentru un luptător, care trăieste din mândrie si din onoare, decât dezarmarea si apoi umilirea lui. Totdeauna, moartea e mult mai dulce decât aceasta.

Suntem introdusi apoi într-o cameră cu bănci si asezati la câte 5 metri cu agenti lângă noi, fără voie de a ne uita unul la altul. Asa am stat ore întregi până la început să ne cheme la interogator. Părtasi ai acestor ore lungi, apăsătoare, eram: Mota, Tudose Popescu, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Vernichescu, Dragos si eu.

După un timp am fost chemati câte unul la interogator. Acesta se făcea într-o cameră mare în prezenta procurorului, judecătorului de instructie, a generalului Nicoleanu si a unor reprezentanti ai ministrilor. Mie mi-a venit rândul spre dimineată. Acolo mi s-au pus î n fată niste scrisori ale mele si două cosuri în care erau toate revolverele noastre pe care le ascunsesem într-un loc bun. Si nu stiam cum de ajunseseră acolo. Întelegeam: pe noi ne-au prins, dar cine a spus unde sunt revolverele?

Începe interogatoriul me u. Eu nu stiam ce au declarat ceilalti si nici nu avusesem vreo întelegere anterioară între noi, ce să declarăm, deoarece nu ne-am imaginat că am putea ajunge într-o asemenea situatie. De aceea am judecat singur situatia si am luat hotărârea pe care am crezut-o eu cea mai bună.

Un minut de răspântie.

Când mi s-a pus prima întrebare, desi trecuseră peste 3 minute de la intrarea mea în sală, încă nu convenisem să judec situatia în care mă aflam si să pot lua vreo hotărâre. Eram coplesit de oboseală si zbuciumat sufleteste. De aceea când mi s-a cerut să răspund, am zis:

Domnilor! Vă rog să-mi dati un minut de gândire înainte de a răspunde.

Se punea problema: a nega sau a nu nega. În acel minut mi-am încordat toate puterile mintii si ale sufletului si am ajuns la hotărârea de a nu nega. De a afirma adevărul. Si nu cu timiditate si cu regrete, ci de a sarja cu el.

Da, ale noastre sunt revolverele; cu ele am vrut să împuscăm pe ministri, pe rabini si pe marii bancheri jidani.

M-au întrebat numele acestora.

Când amînceput să le spun numele, începând cu Alex. Constantinescu si terminând cu bancherii Blank, Filderman, Bercovici, Honigman, toti cei de fată îsi holbau ochii din ce în ce mai mari, îngroziti. De aceea am bănuit că ceilalti camarazi, ascultati până la mine, negaseră.

Dar pentru ce, Domnule, să-i omorâti?
Pe cei dintâi pentru că si-au vândut tara. pe cei de ai doilea ca dusmani si corupători.
Si nu regretati?
Nu regretăm… Dacă am căzut noi, nu e nimic; în urma noastră mai sunt zeci de mii care gândesc ca noi!

Spunând acestea, parcă mă eliberam de sub pietroiul umilirii, sub care atitudinea de negare m-ar fi cufundat mai mult. Acum stăteam pe credinta mea, care mă adusese aici si înfruntam cu mândrie si soarta grea care mă astepta si pe acei care păreau stăpânii mei pe viată si pe moarte.

Pe tema negării trebuia să stau în defensivă, să mă apăr de acuzatiile care mi le aduceau, să cer indulgentă, să captez bunăvointa lor. La procesul care ar fi urmat, pe baza probelor scrise pe care ei le posedau, ar fi trebuit să trecem printr-o dureroasă si rusinoasă situatie, negându-ne propriul nostru scris si propria noastră credintă, negând adevărul. Ceea ce era în contra constiintei noastre si în contra onoarei întregii noastre miscări. Reprezentanti ai unei mari miscăristudentesti, să nu avem curajul răspunderii faptelor si credintelor noastre? Iar pe deasupra, ai nostri si tara nu ne-ar fi stiut gândurile, ori singurul rod al suferintei noastre, oricât de lungă ar fi fost, acesta era: o tară nelămurită să-si cunoască măcar bine dusmanii ei.

Pe urmă am fost pus să scriu aceste declaratii cu mâna mea. Le-am scris.

La sfârsit însă, am adăugat: termenul nu era fixat. Pe noi ne-a prins în discutie, eu sustineam fixarea datei peste o săptămâna sau două, atunci anchetatorii s-au oprit, insistând din ce în ce mai mult să mă facă să renunt la această precizare. Mai târziu mi-am dat seama de ce insistau. Pentru că această ultimă frază desfiinta valoare juridică a întregii acuzatii si forma punctul nostru de apărare, deoarece un complot cere patru lucruri: 1. o asociere în acest scop; 2. fixarea persoanelor; 3. adunarea armelor; 4. fixarea datei actiunii. Noi nu aveam data fixată si ne aflam în faza discutiei.

Termenul era de o importantă capitală, căci în două săptămâni se putea întâmpla; ori să ne îmbolnăvim noi, ori să moară persoanele fixate de noi, ori să cadă guvernul, ori să cedeze etc.

Întreaga noastră apărare juridică se va baza pe acest punct.

***

După această declaratie am fost condus de agenti într-un beci, băgat acolo într-o celulă singur si închis cu lacăt pe dinafară. În celulele vecine am înteles că sunt camarazii mei. Am bătut cu pumnul în perete si am întrebat cine mai este. Am auzit prin zid răspunzând: Mota. M-am asezat pe scânduri să adorm, fiindcă eram distrus d e oboseală, dar, neavând palton, m-a apucat frigul si am început să tremur. Apoi au început să mă mănânce păduchii. Misunau cu zecile. Am întors scândurile pe partea cealaltă; ei se ridicau deasupra. Am făcut de mai multe ori această operatie până ce am în teles că s-a făcut ziuă.

Am auzit zgomot la usă. S-a deschis si am fost scosi toti afară, apoi condusi separat si asezati în câte o masină, însotiti fiecare de câte doi jandarmi si doi comisari. Masinile au pornit una după alta. Si aceeasi întrebare: oare unde mergem?

Am străbătut mai multe străzi necunoscute, cu oameni curiosi care se uitau după noi. Iesim afară din capitală si masinile se opresc în fata unor porti mari, deasupra cărora era scris: „Închisoarea Văcăresti". Suntem dati jos si pusi între baionete, la distantă de 10 m. unul de altul. Se aude un uruit de lacăte si de lanturi si portile mari se deschid. Unul câte unul ne facem cruce si păsim înăuntru. Condusi sus la directie, nu se dau mandatele de arestare. Ne dăm seama că suntem arestati pentrucomplot contra sigurantei statului, cu pedeapsa prevăzută: muncă silnică.

Am fost introdusi într-o altă curte, în mijlocul căreia stăpâneste o biserică înaltă. De jur-împrejur sunt ziduri si pe lângă ele celule si încăperi. Am fost băgat într-o celulă din fund, lată de 1m. si lungă de 2 m. si închis pe dinafară cu lacăte. Înăuntru este numai un pat de scânduri, lângă usă, o mică ferestruică cu gratii de fier. Mă întreb unde or fi ceilalti. Mă culc apoi cu capul pe scânduri si adorm. După vreo două ore mă t rezesc tremurând. Era frig în celulă si nu intra nici o rază de soare. Privesc buimăcit în jurul meu si nu-mi vine să cred unde sunt. Mă uit bine si văd mizeria de lângă mine. Îmi zic: în grea situatie am ajuns. Un val de durere mi se coboară în inimă. Darmă mângâi singur:

E pentru neamul nostru.

Apoi încep să fac miscări de gimnastică cu bratele, pentru a mă încălzi.

Pe la ora 11, aud pasi. Un gardian îmi deschide usa. Mă uit la el. Poate să-l fi cunoscut vreodată în viată. E un om străin si ursuz. Se uită la mine cu ochi răi. Îmi dă o pâine neagră si o strachină cu bors. Îl întreb:

Domnule gardian, nu cumva ai să-mi dai o tigară?
N-am!

Mă închide din nou cu lacătul si pleacă. Eu rup din pâinea neagră si sorb câteva linguri din strachina de bors. Le asez apoi jos pe cimentul din celulă si încep să-mi adun gândurile. Nu puteam să mă lămuresc cum de ne-a prin politia. A spus vreunul dintre noi din greseală cuiva? Ne-a trădat cineva? Cum de au găsit revolverele?

Iar aud pasi. Mă uit pe ferestruică. Un preot si mai multi domni se apropie de usa mea si încep să-mi spună:

Bine Domnilor, se poate Dvs. tineri culti să faceti una ca aceasta?
Dacă se poate ca acest popor român să piară invadat de jidănime si coplesit de vânzarea, desfrâul si batjocura conducătorilor lui, se poate si ceea ce am făcut noi.
Dar aveti atâtea căi legale!
Am bătut noi toate căile legale până când am ajuns aici. Si dacă ni se deschidea vreuna, poate nu ajungeam nici noi în aceste celule.
Si acum e bine? Va trebui să suferiti pentru ceea ce ati făcut!
Poate din suferinta noastră va iesi ceva mai bun pentru neamul acesta.

Au plecat.

Pe la ora 4 a venit un gardian si mi-a adus o pătură roasă de vremi si un sac mare plin cu paie în loc de saltea. Mi le-am asezat cât am putut mai bine. Am mai mâncat putină pâine si m-am culcat. Mă gândeam la discutia cu preotul si-mi spuneam: din petrecerile si din traiul tihnit al fiilor lui, un neam nu a câstigat niciodată nimic. Din suferintă totdeauna a iesit ceva mai bun pentru el. Izbutisem să găsesc un rost al suferintei noastre si în acelasi timp un suport moral pentru aceste ceasuri triste.

M-am sculat atunci, m-a pus în genunchi si m-am rugat:

Doamne! Ne luăm asupra noastră toate păcatele neamului acestuia. Primeste-ne suferinta de acum. Fă ca din această suferintă să rodească o zi mai bună pentru el. M-am gândit apoi la mama mea si la cei de acasă, care poate vor fi auzit de soarta mea si se gândesc la mine. M-am rugat pentru ei si m-am culcat.

Desi m-am culcat îmbrăcat si m-am învelit cu pătura, mi-a fost frig si am dormit rău din cauza saltelei de paie. M-am trezit la ora opt când îmi deschidea un gardian usa, întrebându-mă dacă nu vreau să ies câteva minute afară. Am iesit si am început să fac gimnastică pentru a mă încălzi.

Rândul meu de celule era mairidicat si vedeam toată curtea. La un moment dat văd pe cineva îmbrăcat în costum national plimbându-se printre hoti. Era tatăl meu. Dar nu-mi venea să cred. Ce să caute el aici? L-or fi arestat si pe el? Fac câteva semne si mă vede. Gardianul mă opreste:

Domnule, nu ai voie să faci nici un semn!
E tatăl meu, îi răspund eu.
Poate să fie, dar nu ai voie să faci semne.

Mă uit la el si îi spun:

Camarade, lasă-ne în plata lui Dumnezeu cu suferinta pe care ne-a dat-o El; nu mai pune si tu deasupra.

Si am intrat în celulă.

După masă m-au scos din nou. M-au luat între baionete si m-au condus afară din închisoare. Acolo, în drum, erau asezati toti în flanc câte unul, la câte 10 metri distantă, fiecare între două baionete. În cap era tatăl meu, între doi soldati cu baioneta la armă. Mai veniseră câtiva noi: Traian Breazu de la Cluj, Leonida Bandac de la Iasi, Dănulescu. N-aveam voie să ne întoarcem capul sau să ne facem semne unul altuia. O secundă doar am putut să prind cu privirea fetele slăbite ale bietilor mei camarazi de suferintă.

Ceea ce îmi rodea inima, era situatia nedreaptă în care era pus tatăl meu. Nu era vinovat cu nimic. Luptător de o viată pentru neamul acesta, profesor de liceu, maior, fost comandant de batalion pe linia I-a a frontului tot timpul războiului, de mai multe ori parlamentar si nu dintre cei obscuri, era purtat acum între baionete pe străzile capitalei.

Am plecat astfel încolonati spre tribunal. Românii se uitau la noi nepăsători. Când am ajuns însă în cartierul jidănesc, jidanii au iesit cu totii la usi si la geamuri. Unii de aruncau priviri batjocoritoare si râdeau; altii făceau comentarii în gura mare, altii scuipau.

Noi am plecat capul în pământ si am mers asa tot timpul cu inima încărcată de durere.

Tribunalul ne-a confirmat mandatele.Am fost apărati de D-l avocat Paul Iliescu care s-a oferit cel dintâi să pledeze pentru noi.

Am fost trimisi înapoi la în aceeasi formatie si pe acelasi drum. Pe la chioscuri vedeam anunturile ziarului „Dimineata" si a celorlalte foi jidănesti scrise cu literă mare: „Complotul studentesc", „Arestarea complotistilor".

Si iarăsi am ajuns în celula mea. Timp de două săptămâni am stat acolo în frig, fără ca să mai stiu nimic de ceilalti si fără ca să mai am vreo veste de afară.

***

După două săptămâni, lungi ca două veacuri, am fost scosi din celulă si am fost pusi în camere cu sobe, câte trei în fiecare. Ni s-a îngăduit să ne facem de mâncare în comun si să luăm masa împreună.

Când ne-am revăzut a fost o adevărată sărbătoare.

Eu am fost pus în aceeasi cameră cu Dragos si Dănulescu. Între timp se predase si Gârneată, presedintele Asociatiei Studentilor Cristini din Iasi, asa încât numărul nostru crescuse la 13. Tatăl meu, fără nici o vină, Mota, Gârneată, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leo nida Bandac, Vernichescu, Traian Breazu si eu, acuzati de complot; Dragos si Dănulescu retinuti pentru că fuseserăm în casă la ei. În afară de acestia mai era si Vladimir Frimu, pe care l-am găsit aici, arestat cu prilejul manifestatiei de la casa ministru lui de interne. Am obtinut un primus si cu alimente pe care începuseră a ni le trimite rudele si cunoscutii de afară ne făceam singuri mâncare. Masa care se dădea detinutilor era în adevăr ceva înspăimântător, iar mizeria în care trăiau era de nedescris.

Tatăl meu obtinuse de la Directie permisiunea ca în fiecare dimineată, la ora 7, să ne ducem la biserica din curtea închisorii, pentru a ne închina. Ne asezam cu totii în genunchi în fata altarului si spuneam „Tatăl nostru", iar Tudose Popescu cânta „PreaSfântă Născătoare de Dumnezeu".

Acolo găseam mângâiere pentru viata noastră tristă din închisoare si nădejde oentr uziua de mâine.

Ne făcusem apoi fiecare program de muncă. Mota se ocupa de proces, Dănulescu îsi pregătea examenele de la Medicină. Eu lucram la un plan de organizare a tineretului în vederea luptei nationale: organizarea centrelor studentesti, a flăcăilor de la sate si elevilor de liceu. La el am lucrat până la Crăciun si îl pusesem la punct până în cele mai mici amănunte, urmând ca atunci când vom iesi din închisoare, să-l punem în practică; dacă nu, să găsim pe cineva din afară pentru a începe organizarea. Aceasta trebuia să se facă în cadrul „Ligii". „Liga" să fie organizatia politică, iar alcătuirea noastră, organizatie de educatie si de luptă a tineretului.

În ziua de 8 noiembrie, Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril, discutam ce nume să dăm acestei organizatii tineresti. Eu am spus „Arhanghelul Mihail".

Tatăl meu spune:

Este în biserică o icoană a Sfântului Mihail, pe usa din stânga altarului.
Să mergem s-o vedem!

M-am dus cu Mota, Gârneată, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici si Tudose.

Ne uităm si în adevăr rămânem uimiti. Icoana ni s-a arătat de o frumusete neasemuită. Eu niciodată nu fusesem atras de frumusetea vreunei icoane. Acum însă mă simteam legat de aceasta cu tot sufletul si îmi făcea impresia că Sfântul Arhanghel e viu. De aici am început să iubesc icoane.

De câte ori găseam biserica deschisă intram si ne închinam la icoane. Ni se umplea sufletul de liniste si de bucurie.

Începe chinul drumurilor la Tribunal. Pe jos, între baionete, prin noroi, cu ghetele rupte si uzi la picioare.

Niste samsari jidani, care furaseră statul cu câteva sute de milioane, erau dusi cu masinile, iar noi pe jos. De multe ori deplasările erau făcute degeaba, numai ca să fim chinuiti. Pe mine, judecătorul de instructie m-a chemat de 25 ori, pentru a mă interoga numai de două ori. Din declaratiile noastre de la început, n-am schimbat nimic.

***

Un gând ne frământa necontenit: cine ne-a trădat? Stam nopti, căutam să dezlegăm această enigmă. Ajunseserăm să ne bănuim unii pe altii.

Într-o dimineată m-am dus în biserică si m-am rugat la icoană, să ne descopere pe acel care ne-a trădat. În seara aceleiasi zile, asezându-ne cu totii la masă, m-am adresat camarazilor:

Sunt nevoit să vă aduc o veste tristă. Trădătorul a fost descoperit. El se află în mijlocul nostru si stă la masă cu noi.

Toti se uitau unul la celălalt. Eu cu Mota urmăream figurile fiecăruia, căutând să surprindem vreun gest care ar fi putut să ne dea o cât de slabă indicatie. Am dus mâna la buzunarul de la piept si am spus:

Acum să vă arăt si actele.

În acest moment, Vernichescu s-a ridicat drept în picioare, a stat o clipă nelămurit, apoi a dat cheia de la lada cu alimente lui Bandac si a zis:

Eu plec.

Nouă ni s-a părut curioasă plecare lui Vernichescu, dar ne-am continuat discutiile pe tema actelor pe care refuzam să le arăt, deoarece nu le aveam.

Când am plecat de la masă, l-am găsit pe Vernichescu sigur. Ni s-a adresat:

Codreanu mă bănuieste pe mine.

I-am spus că eu nu bănuiesc pe nimeni si ne-am împăcat.

***

Trecuseră săptămâni peste săptămâni si viata noastră se scurgea cu greu în închisoare. Pe peretele din dreptul patului însemnam fiecare zi care trecea prin câte o liniută făcută cu creionul. Viata din închisoare e grea, istovitoare pentru omul care s-a născut liber si care a trăit mândru. E îngrozitor să te simti înlăntuit, între ziduri înalte si dusmănoase, departe de ai tăi, despre care nu mai stii nimic. Si nici măcar între aceste zi duri nu esti liber; trei sferturi din timp stai sub lacăt, în celulă sau în cameră. În fiecare seară, zgomotul sinistru al zăvoarelor care se închid la usa ta, te aruncă într-o atmosferă de tristete. Afară, dusmanii acestui neam stau liberi, se bucură de o noare, de toate bunătătile, iar noi, pe deasupra mizeriilor morale de multe ori ne culcăm flămânzi si tremurăm toată noaptea de frig pe paturile de scânduri si pe paie.

Dar iată, ne vin si zile de bucurie. După două luni de închisoare ne vine vestea că a sosit ordinul ca tatăl meu si Dănulescu să fie eliberati. O mare bucurie pentru noi. Le ajutăm să-si facă pachetele si în scurt timp sunt dusi din mijlocul nostru. Îi privim cum pleacă, urmărindu-i cu ochii până ce ies pe prima poartă. Am rugat pe tatăl meu să-i spună mamei si celor de acasă să nu aibă nici o grijă.

Orice eliberare este un prilej de mare bucurie pentru cei ce rămân. Toti se bucură. Probabil că prin eliberarea unuia, fiecare se întăreste în speranta propriei sale eliberări. După putin timp au plecat: Dragos, Bandac, Breazu si Vernichescu, fiind si ei ca si tatăl meu si Dănulescu scosi din proces. Am rămas numai sase, dati în judecată pentru „complot contra sigurantei statului".

Dragos, după câteva zile, ne-a trimis vestea că Vernichescu este acela care ne-a denuntat. El a copiat si declaratiile acestuia care se aflau la dosar. Am primit această veste cu sufletul plin de amărăciune. Neamul nostru mereu a avut parte de trădători.


AFARĂ

La toate Universitătile studentii au reintrat la cursuri. Se pare că ne găsim în fata unui moment de dezorientare. De două luni ei trăiesc sub teroarea presei jidănesti. Aceasta exagerează necontenit gravitatea încercării noastre răzbunătoare si consecintele „dezastruoase" pentru tară. Ea strigă, că ne-am pierdutorice încredere în fata „lumii civilizate"; că suntem un stat balcanic. Neîncetat se întreabă: ce va spune Berlinul, ce va spune Viena, ce va spune Parisul. Si astfel, transformati în apărătorii „intereselor permanente ale statului", jidanii îndeamnă în f iecare zi pe conducători la măsuri radicale în contra miscării nationale care trebuie reprimată cu „ultima violentă".

Cu un an în urmă, pe când Max Goldstein punea bomba la Senat si politia aresta pe jidanii comunisti, aceeasi presă striga:

„Un stat nu sepoate mentine prin violentă împotriva vointei populare. Unde este Constitutia? Unde sunt legile? Unde sunt libertătile garantate de Constitutie? Ce va zice străinătatea în fata unui stat care ia asemenea măsuri restrictive? Nu se poate mentine un stat pri n arestări, închisori, baionete, teroare. Pentru că la violenta statului multimea sau indivizii izolati vor răspunde cu violentă La fortă, cu forta. La teroare, cu teroarea. Si nu vor fi vinovati ei, ci vinovat va fi statul care i-a provocat."

Iar acum cuo nerusinare pe care numai cei legati la ochi nu o văd, tot această presă scrie:

„Nu-i de ajuns că au fost arestati acesti teroristi. Ei trebuiesc condamnati în asa fel încât să se dea un exemplu. Si nici atât nu-i de ajuns: trebuie arestati toti acei care vântură asemenea ideiantisemite, care aduc atâta rău tării noastre. Această buruiană antisemită trebuie smulsă din rădăcini. Si trebuie procedat fără crutare si fără milă."

Acestui puhoi de vrăjmăsie, presa natională îi opune o dârză rezistentă. În afară de ziarul „Universul", care a avut totdeauna o atitudine corectă fată de manifestatiunile constiintei nationale, miscarea nationalistă avea atunci următoarele foi: „Cuvântul Studentesc", foaie îngrijită de studentimea bucuresteană, care intrase abia acum sub conducerea neobositilor nostri camarazi de afară: Simionescu, Râpeanu, Fănică Anastasescu, Dănulescu si altii, ale căror nume îmi scapă; „Dacia Nouă" , organ al studentilor din Cluj, cu Suiaga, Mocanu, poetul Iustin Iliesu, autorul „Imnului Studentesc" etc.; „Cuvântul Iasiului" , organ al studentimii iesene; „Desteaptă-te române" , organ al studentimii din Cernăuti, mutat de curând la Câmpulung sub conducerea Drului Cătălin si Danieleanu; „Apărarea Natională" , organ al L.A.N.C. Bucuresti, cu articolele sfinte ale profesorului Paulescu, din care desprindem următoarele rânduri: „…S-a aplicat constrângerea prin frig, foame si teroare, întrebuintate cu succes de jidanii bolsevici. Cine a putut să-si închipuie vreodată că va veni o vreme când copiii nostri, floarea natiei românesti, vor fi siliti să sărbătorească închisi în beciurile unei temnite, sau alungati în viscol fără adăpost si fără hrană, sărbătoarea unirii tuturor românilor. E probabil că nu v-ati dat seama că vă războiti împotriva întregii natii românesti." „Unirea" , organ al L.A.N.C., Iasi, sub conducerea profesorului Cuza, cu articole de logică nemuritoare; „Nationalistul" , organ popular al Ligii-Iasi; „Libertatea" , foaie populară din Orăstie, a părintelui Mota, care arată gestul nostru în adevărata lumină, despicând primul, fără nici o ezitare, valul de tăcere care ne înconjura în cele dintâi momente.

***

Studentimea întelege jertfa noastră. De aceea, miscarea studentească se va strânge tot mai mult în jurul acestor ziduri ale închisorii „Văcăresti" , unde fiecare centru studentesc îsi are pe ai săi. Tăranii încep să ne poarte de grijă. Ei ne trimit bani si fac slujbe prin biserici pentru noi, îndeosebi în muntii Bucovinei si în Ardeal, unde străbătea „Libertatea".

Iată un mic exemplu:

OBOLUL MOTILOR
PENTRU STUDENTII DE LA VĂCĂRESTI

(„Cuvântul Studentesc", nr. 7, anul II din 4 martie 1924)

„.Printre darurile de bani pe care le-au primit studentii închisi la Văcăresti de la tăranii multor sate din cuprinsul tării se găseste unul mai strălucitor si mai de pret decât toate. E darul trimis de motii din Muntii Apuseni. Câte 2, câte 3, câte 5 lei si-au scormonit si ei dintr-un colt de serpar ori de năframă si i-au îndreptat la vale, pe potecile bătute de Iancu, i-au trimis împreună cu sufletul lor, hăt acolo, departe, la Văcărestii de peste munte, unde au auzit ei că stau întemnitati fiii lor, care au vrut să-i scape de nevoi si de nedreptate, de sărăcie si obidă. Din cel mai sărac colt de tară, despre care cântecul spune cu atâta amar si jale:

Muntii nostri aur poartă,
Noi cersim din poartă-n poartă

Li s-a trimis studentilor de la Văcăresti cel mai scump dar: o mână de bănuti si o frântură de suflet de cersetor flămând si gol făr' adăpost, suflet care ascunde sub o zdreantă comoara cea mai de pret: sănătatea, izvorul nesecat de tărie, din care porneste la vreme de cumpănă Mântuirea Neamului! Motii se gândesc la studenti! Sufletul lor începe a întelege, a misca, a-si făuri un nou ideal. E semnul cel mai bun si mai mult grăitor! Ascultati si câteva din numele lor:

Din Risca, de lângă Baia de Cris, au trimis: Nicolae Oprea, 2 lei; Nicolae Florea, 3 lei; N. Hărăgus, Aron Grecu, Tigan Adam, A. Hentiu, N. Bulg, Ion Asileu, Al. Vlad, N. Borza, N. Leucian, Antonie Florea, A. Leucian, toti câte 5 le; N. Chiscut, A. Riscută, Ion Ancu, Saliu Faur, câte 10 lei; N. Florea, preot si N. Rusu, câte 15 lei; N. Baia, notar si Dutu Riscută, câte 20 lei. Total, 210 lei."

Tăranii vor întelege în curând, se vor lega de noi cu sufletul lor tare si îndelung răbdător, în asteptarea unui ceas de dreptate.

GÂNDURI DE VIATĂ NOUĂ

Vin si sărbătorile Crăciunului. Noi rămasi acolo singuri, ne gândeam la cei de acasă si în noptile lungi, în care nu puteam dormi, ne frământau mereu gândurile. Oare când vor învinge ai nostri? Când vom iesi de aici? Dacă vom fi condamnati la 10-15 ani, vom putea rezista până la sfârsit, sau suferinta si grijile ne vor măcina sănătatea zi cu zi si vom muri în închisoare?

Pluteam în necunoscut. Starea aceasta de incertitudine ne consuma. Am fi dorit să se fixeze odată termenul procesului pentru a sti ce e cu noi si ce soartă ne asteaptă. Suferinta si soarta comună care ne astepta ne legau unul de altul din ce în ce mai mult, iar discutiile asupra nenumăratelor
probleme, pe care nu le puneam ne duceau la aceeasi concluzie, ne formau încetul cu încetul acelasi mod de a gândi. Cele mai mici chestiuni interesând miscarea natională ne frământau ore si zile întregi. Acolo ne-am învătat a gândi adânc si a urmări o problemă până în cele mai mici amănunte. Am reluat cercetare a problemei jidănesti, a cauzelor ei, a posibilitătilor de rezolvare. Am stabilit planuri de organizare si actiune. După un timp, terminaserăm cu discutiile. Ajunseserăm la legi, la adevăruri indiscutabile, la axiome.

Priveam la dibuirile celor ce încerca u să se ocupe cu problema natională, dând nastere fie unei foi, fie vreunei parodii de organizatie, la concluziile false la care ajungeau pe linia doctrinară, la incertitudinile în materie de organizare, la lipsa de conceptie în materie de actiune.

Ne dădeam seama acum si mai mult, în urma unei cugetări mai adânci, că:

1.Problema jidănească nu este o utopie, ci o gravă problemă de viată si de moarte pentru poporul român; conducătorii tării, grupati în partide politice, devin din ce în ce mai mult o jucărie în mâna puterii iudaice;
2.Politicianismul acesta , prin conceptia lui de viată, prin morala lui, prin sistemul democratic din care îsi trage fiinta, constituie un adevărat blestem căzut peste capul tării;
3.Poporul român nu va putea rezolva problema jidănească mai înainte de a-si fi rezolvat problema politicianismului său.

Prima tintă de atins a poporului român, în drumul său de năruire a puterii iudaice care-l apasă si sugrumă, va trebui să fie năruirea acestui politicianism. O tară îsi are si jidanii si conducătorii pe care îi merită. După cum tântarii nu se pot aseza si nu pot trăi decât în mlastină, tot asa si acestia nu pot trăi decât înfipti pe mlastina păcatelor noastre românesti. Deci, pentru a birui, va trebui să ne stârpim întâi propriile noastre păcate. Problema este mai adâncă chiar decât ne-a arătat-o profesorul Cuza. Misiunea acestei lupte este încredintată tineretului românesc, care, dacă vrea să răspundă acestei misiuni istorice, dacă vrea să mai trăiască, dacă vrea să mai aibă tară, trebuie să sepregătească si să-si adune toate puterile pentru a duce lupta si a birui. Ne-am hotărât ca atunci când vom iesi de aici, dacă ne va ajuta Dumnezeu să nu ne mai despărtim, să rămânem uniti si să ne închinăm viata acestui scop.

Dar până să ne ocupăm de defectele neamului, am început să ne ocupăm de propriile noastre păcate. tineam sedinte de ore întregi si fiecare spunea celuilalt defectele pe care le-a observat. Si căutam să facem sfortări pentru a ni le îndrepta. Era o problemă delicată, deoarece asa e făcut omul: nu-si ascultă cu inimă usoară critica propriilor defecte. Fiecare crede sau vrea să se arate că e perfect. Dar noi spunem: întâi să ne cunoastem si să ne îndreptăm păcatele noastre si pe urmă vom vedea dacă avem dreptul sau nu de a ne ocupa si de ale altora.

Asa ne-au trecut sărbătorile si după sărbători si iarna. A venit primăvara. Despre soarta noastră viitoare, încă nu stiam nimic. Atât doar, că afară se determinase un mare curent popular pentru noi si pentru cauza noastră, cu toate încercările disperate ale presei jidănesti de a-i pune stavilă. Acest curent crestea mereu printre studenti, orăseni si tărani, deopotrivă de puternic în Ardeal, în Basarabia, în Bucovina si în Vechiul Regat. Acum, de pretutindeni primeam scrisori de încurajare si de îndemn.

***

Primăvara ne aduce în sfârsit o mare bucurie. Fixarea procesului pentru 29 martie, la Curtea cu Jurati de Ilfov. Începem să ne pregătim. Dar ce pregătire să facem? Noi am declarat totul. Am spus tot ce aveam de spus. Se înscriu avocati care ne vizitează. Ne atrag atentia că situatia noastră e grea, din cauza declaratiilor făcute si că ar fi bine să renuntăm la ele si la atitudinea noastră de până acum. Că ar fi mai prudent a ne pune pe tema negării. Noi refuzăm categoric si rugăm, dacă pot să ne apere în cadrul declaratiilor făcute de noi, pe care nu întelegem să le schimbăm întru nimic, oricare ar fi rezultatul procesului.

***

Dacă printr-o întâmplare ne achită, cum de despărtim de icoana noastră la care ne-am rugat în fiecare dimineată?

Am căutat printre toti arestatii si am găsit un pictor. Am vorbit cu el si în timp de trei săptămâni ne-a făcut o icoană mare de peste 2 m lungime, copiată exact după aceea din biserică, una mică pe care s-o port cu mine si alta mijlocie pe care s-o dau mamei m ele. Mota îsi face si el una pe care s-o dea părintilor.

Apoi ne facem socoteala că fată de declaratiile noastre, cel putin cinci ani, e mai mult ca sigur că vom primi. Si atunci ne rugăm în fata icoanei:

– Doamne! Noi tot îi socotim pierduti acesti cinci ani. Dacă vom scăpa, ne legăm ca acest timp să-l întrebuintăm în luptă.

Si am hotărât ca în caz de vom fi achitati să ne mutăm la Iasi cu totii. Acolo să ne facem centrul nostru de actiune. De acolo să începem, după planurile care erau gata, organizarea întregului tineret al tării cu elevii si elevele cursului superior de liceu si chiar cu cei din cursul inferior, cu scolile normale, cu scolile de meserii, cu seminarele, cu scolile comerciale si cu flăcăii de la tară. În sfârsit urma reorganizarea centrelor studentesti. Toti acestia trebuiau să crească în spiritul credintei care ne însufletea pe noi, pentru ca până la majorat, să apară pe câmpul politic, unde se va decide soarta luptei noastre, serii după serii, ca niste valuri de asalt care vin din urmă sinu se mai sfârsesc.


IZOLAREA POLITICIANISMULUI

Politicianismul infectează viata noastră natională. Organizarea acestui tineret, în afară de necesitatea autoeducării, mai este necesară si spre a-l feri si izola de politicianism si de infectia lui. Coborârea infectiei spre tineretul român înseamnă nimicirea noastră si victoria deplină a lui Israel.

Mai mult! Această organizare a tineretului va rezolva însăsi problema politicianismului care nemaiprimind elemente tinere, va fi condamnat la moarte prin inanitie , prin lipsă de alimentare. Lozinca întregii generatii trebuie să fie: nici un tânăr nu va mai intra pe poarta vreunui partid politic. Acela ce se va duce, este un trădător al generatiei sale si al neamului. Pentru că el, prin prezenta lui, prin numele lui, prin banul lui, prin munca lui contribuie la înăltarea puterii politicianiste. Trădător este acel tânăr, după cum trădător este acela care pleacă de pe frontul fratilor săi si trece pe pozitia inamicului. Desi poate nu va trage cu propria sa armă, dar c hiar dacă va aduce numai apă pentru a răcori pe cei ce trag, el este părtas la uciderea acelora care cad din rândurile camarazilor săi si deci trădător al cauzei.

Teoria care ne îndeamnă să intrăm toti în partide, pentru a le face mai bune, dacă zicem că sunt rele, e falsă si perfidă. După cum de le începutul lumii curge, zi si noapte, necontenit, prin mii de râuri, prin fluvii numai apă dulce în Marea Neagră si nu reuseste să-i îndulcească apa, cin din contră se face sărată si cea dulce, tot asa si noi în cloaca partidelor politice, nu numai că nu le vom îndrepta, dar ne vom strica si pe noi.

***

Cu aceste gânduri si hotărâri plecam în cazul că am fi fost achitati. Sistemul de organizare era gata. Planul nostru de actiune era stabilit până în cele mai mici amănunte. Rostul fiecăruia era fixat. Foaia ce trebuia să apară avea să poarte numele „GENERATIA NOUĂ", iar întreaga noastră organizare trebuia să se cheme „ARHANGHELUL MIHAIL". Toate steagurile trebuiau să poarte pe ele chipul Sfântului Arhanghel Mihail din biserica de la Văcăresti.

Această organizare, asa acum o vedeam noi, a unei întregi generatii tinere românesti, urma să fie sectia tinerească a organizatiei politice L.A.N.C., cu scop de educatie.

Pentru noi, această conceptie zămislită între zidurile închisorii „Văcăresti", era un început de viată. Era ceva nou, ceva complet si ca gândire si ca organizare si ca plan de actiune, deosebit de tot ce gândiserăm mai înainte. Era un început de lume. O temelie pe care vom clădi de acum ani de-a rândul.

La iesire, urma să mergem pe la toate centrele universitare si să împărtăsim studentilor hotărârile noastre, arătându-le că manifestatiile de stradă, ciocnirile, nu-si mai au nici o ratiune în fata noului plan. Ne însusim manifestatiile din trecut, nu negăm a f i fost ale noastre, nu ne este rusine de ale, dar timpul lor a trecut. Va trebui să pornim cu totii la o mare organizare care va aduce biruinta.

PEDEPSIREA TRĂDĂRII SI PROCESUL

Pe Mota îl vedeam îngândurat. El mereu ne spunea că de vom iesi de aici nu vom putea face nici un pas înainte fără pedepsirea trădătorului. Trădarea ne-a măcinat puterile neamului. Noi, românii, nu ne-am asezat niciodată cu arma în mână în fata ei; de aceea a prins rădăcini, de aceea trădători s-au înmultit pe toate cărările, de a ceea toată viata noastră de stat nu e decât o trădare permanentă de neam. Dacă nu rezolvăm problema trădării, opera noastră va fi compromisă.

Mâine dimineată e procesul. Îl asteptăm cu emotie. În sfârsit acum se va hotărî cu noi.

Suntem la cancelarie undeasteptăm să ne vadă familiile. Erau părintii lui Corneliu Georgescu, veniti din Poiana Sibiului. La un moment dat intră si Vernichescu. Mota îl apucă de brat ca si cum ar vrea să-i spună ceva si pleacă cu el în camera vecină, în birourile functionarilor. Peste câteva minute auzim sapte detunături de revolver si strigăte. Iesim pe sală. Mota trăsese în Vernichescu pentru ca să pedepsească trădarea.

Eu mă reped lângă el să-l apăr, căci era înconjurat de gardieni si functionari care îl amenintau. Lumea enervată se potoleste. Noi suntem luati imediat si încarcerati, fiecare într-o celulă. Pe ferestruică observăm cum Vernichescu este scos din infirmerie si dus la spital pe targă. Începem să fluierăm cu totii din celule imnul nostru de luptă „Studenti Crestini din România Mare", si-l petrecem cu acest cântec până iese pe poarta închisorii.

Peste două ore a sosit judecătorul de instructie, Papadopol. Ne cheamă pe rând sus. Noi toti ne solidarizăm cu Mota.

A doua zi, după o noapte dormită pe ciment, am fost dusi la Tribunal. Situatia noastră era acum foarte grea. Noi însă, în arestul din subsolul Tribunalului, am cântat tot timpul cântecele noastre de luptă.

Procesul începe la ora unu. Încă de la ora zece, mii de studenti si cetăteni au început să se adune în jurul Tribunalului. Pe la ora 12, au fost scoase toate regimentele din capitală pentru a putea tine piept multimii.

La ora unu, am fost introdusi în sala Curtii cu Jurati. Presedintele Curtii era Dl. Davidoglu, iar procuror Dl. Racovicescu. Pe banca apărării se aflau: profesorul Paulescu, Paul Iliescu, Nelu Ionescu, Teodorescu, Donca Manea, Tache Policrat, Naum etc. Se trag juratii la sorti. Ni se citeste ordonanta definitivă într-o mare tăcere. Noi ascultăm. Ne dăm seama că se joacă soarta noastră. Ne vine rândulsă vorbim. Începe interogatoriul. Noi recunoastem totul, afară de faptul de a fi luat o hotărâre finală. Nu hotărâsem data , dar am arătat motivele care ne-au împins pe acest făgas. Am arătat pericolul problemei jidănesti si am acuzat pe politicieni de tr ădare de neam si coruptie.

Cu toate întreruperile presedintelui, noi am continuat până la capăt mărturisirile.

Urmează un aspru si în mai multe locuri nedrept si insinuant rechizitoriu al procurorului.Simtim că balanta a trecut de partea sa. Succesul acuzării nu tinem mult, căci profesorul Paulescu îsi citeste declaratia într-o atmosferă de biserică, pe care o crea marele său prestigiu si figura sa de sfânt. Declaratia a fost scurtă, dar a desfiintat rechizitoriul procurorului care se retrăgea jenat, pa rcă mai în fundul scaunului.

S-a făcut o pauză: era acum 8 seara. Afară multimea astepta în număr si mai mare. Au vorbit strălucit: Nelu Ionescu, Tache Policrat etc. si la urmă Paul Iliescu. Era acum 5 dimineata. Procurorul, printr-un nou rechizitoriu, încearcă să-si refacă pozitia si să-si recâstige curtea. I se răspunde. La ora 6 aveam ultimul cuvânt. Suntem scosi afară. Juratii intră în deliberare. Noi asteptăm, peste o jumătate de oră, care ni se pare lungă ca o jumătate de an. Peste putin auzim urale.Un ofiter ne aduce vestea:

– Sunteti achitati.

Imediat apoi, am fost introdusi în sală, unde ni se citeste verdictul de achitare. Lumea încă mai astepta afară. La auzul achitării a izbucnit în urale si cântece.

Suntem pusi într-un automobil si condusi pe niste străzi necunoscute la Văcăresti, pentru îndeplinirea formalitătilor de eliberare.

Ne luăm bagajele si icoanele pregătindu-ne să iesim din mormântul acela cu lungile lui nopti de fremătare, cu suferintele lui. Însă bietul Mota rămâne si mai departe, cine stie până când, să se chinuiască de acum înainte singur.

Trebuie să ne luăm rămas bun de la el. Îl îmbrătisăm cu lacrimi în ochi si ne despărtim cu adâncă durere. Noi plecam afară, iar el intra din nou în celulă, la secret. si câte săptămâni de acum va mai trebui să stea acolo singur, pe cimentul acela!

Ne-am dus la Dănulescu si la Dragos, să cerem iertare familiilor pentru supărarea pe care le-am pricinuit-o si să le multumim pentru grija pe care au avut-o tot timpul cât am stat închisi.

Apoi am plecat acasă, unde pe fiecare, mamele noastre cu întreaga familie ne-au primit cu lacrimi de bucurie în ochi.



LA IASI

La Iasi, nerăbdători, mă asteptau camarazii cei mai tineri. Dintre colegii mei de an, nu mai găsisem pe nimeni. De astă toamnă până acum se răspândiseră toti prin orasele lor.

Am dus icoana la biserica Sf. Spiridon si am asezat-o în altar.

Rând pe rând m-am întâlnit cu toată lumea si cu studentii, bucurându-ne. Dar bucuria noastră n-a durat mult, căci plimbându-mă pe strada Lăpusneanu cu cele două surori ale mele si cu vreo 10 studenti, a sărit politia, fără nici un motiv, asupra noastră si au început să ne bată cu cauciucurile în cap si cu paturile de armă.

Provocati în modul acesta si loviti fără nici o vină în Iasiul în care am dat atâtea lupte? În Iasiul în care am învins iudeo-comunismul în Universitate la 1919, 1920 si 1922? În Iasiul în care am pus la respect si am tinut la distantă ani de-a rândul jidănimea coplesitoare si presa ei? Lovit în casă la mine?

Atunci m-am întors să ripostez. Indignarea pare că îmi dăduse o putere de leu si as fi fost în stare să mă lupt cu toată politia. Dar studentii si studentele cu care eram, m-au prins unii de mâini, iar altii mi-au apucat picioarele în brate. Tinut asa, am primit câteva lovituri cu paturile de armă. Lumea care era pe trotuare a început să huiduiască politia si să strige. Eu am plecat acasă amărât si supărat pe cei ce m-au tinut. Ei însă îmi spuneau:

– Au ordin să te provoace si dacă ripostezi, să tragă ca să scape de tine.

După masă m-am dus împreună cu Gârneată si Radu Mironovici la un cămin, unde într-o cameră mare s-au adunat fruntasii studentimii. Ei au început să ne povestească cum au luptat si ce au avut de îndurat timp de o jumătate de an de când nu ne mai văzusem. Cum au intra t la cursuri si cum au procedat ca să nu fie umiliti. Cum la 1 noiembrie, în ziua deschiderii, s-a adunat în aulă întreaga studentime împreună cu toti profesorii, s-a făcut serviciul religios, si ce a spus studentul Lăzăreanu cu acest prilej.

-Noi vom intrala cursuri, dar nu acum. Întâi facem un memoriu profesorilor nostri, senatului universitar si asteptăm un răspuns binevoitor.

Ne-a povestit apoi cum s-a înaintat memoriul si cum profesorii universitari, în frunte cu prorectorul Bacaloglu, au înteles să tină în seamă cea mai mare parte din punctele memoriului. La 6 noiembrie, studentimea a intrat la cursuri. Profesorii au stiut să ocolească o umilire nedreaptă a studentimii care luptase un an întreg pentru credinta ei.

Ne-au spus mai departe, cum ministru l Mârzescu a adus un om de-al său ca prefect de politie cu misiunea de a strivi miscarea studentească si miscare natională din Iasi. Cum acesta cu întreaga politie s-a pus în urmărirea miscării. Însă, deoarece studentii intraseră la cursuri si se făcuse liniste si nestiind în ce mod ar putea să-si culeagă laurii si să capete bani, prefectul a început să provoace.

Ne povesteau mai departe, cum la 10 decembrie, studentele care mergeau spre Mitropolie au fost întâmpinate de politisti îmbătati, lovite cu cauciucurile, apucate de păr în văzul profesorilor universitari, târâte prin noroiul străzii. Cum, rând pe rând, studentii au fost bătuti. Cum la 10 decembrie studentul Gheorghe Manoliu, conducătorul corului, a fost lovit cu betele peste fluierele picioarelor si apoi arestat; cum acesta, tinut la politia într-o stare de mare mizerie, s-a îmbolnăvit de gălbinare si a murit în spital.

Studentii de la Iasi trecuseră prin mari greutăti timp de o jumătate de an.

Noi, la rândul nostru, le-am povestit cele ce înduraserăm. Le-am adus aminte că aveam datoria să-l scoatem pe Mota din închisoare.

La urmă le-am făcut o expunere asupra planului nostru de viitor. Cum va trebui să organizăm întreaga noastră generatie, s-o crestem si s-o educăm într-un spirit eroic. Cum va trebui să izolăm politicianismul, pentru ca nici un tânăr să nu mai pătrundă în rândurile lui. Cum acesta va fi învins si atunci va ajunge la guvern L.A.N.C. cu profesorul Cuza. Cum numai printr-un guvern nationalist, expresie a constiintei, a fortei si a sănătătii noastre românesti, se va putea rezolva problema jidănească, luându-se măsuri legale de proteguire a elementului românesc si de înfrânare a actiunii de cotropire a jidanilor; cum în crearea acestei constiintei, acestei forte si acestei sănătăti, generatia noastră are o mare si sfântă misiune. Că noi, „Văcărestenii", ne-am hotărât să venim toti la Iasi, pentru a stabili aici centrul acestei actiuni pe care s-o asezăm sub protectia Sfântului Arhanghel Mihail.

Camarazii nostri au ascultat si au primit cu mare bucurie planurile noastre de viitor.

Pe urmă am vizitat pe profesorii: Cuza, Găvănescul, Sumuleanu etc., împărtăsindu-le si lor aceste gânduri.

PROCESUL

Procesul a fost fixat la 20 mai.

Presedintele Tribunalului a primit 19.300 înscrieri de apărători din toată tara. Cu două zile înainte, au început să sosească trenuri întregi cu studenti. Iesenii au venit si aici în număr de trei sute. De asemenea, în număr mare, au venit si bucurestenii, clujenii si cernăutenii. Printre sositi era si o delegatie a Focsanilor, în frunte cu fostul prim-jurat de la 14 martie, Mihail Caras care acum se înscrisese ca apărător în num ele juratilor focsăneni. Sosiseră si martorii acuzării: politistii din Iasi. Dezbaterile procesului s-au deschis în sala Teatrului National, presedinte fiind Dl. Consilier Varlam. Pe banca acuzării, alături de mine, erau: Mota, Tudose Popescu, Gârneată, Co rneliu Georgescu, Radu Mironovici. Pe banca apărării: prof. Cuza, prof. Găvănescul, Paul Iliescu, prof. Sumuleanu, Em. Vasiliu-Cluj, Nicusor Graur, întreg baroul din Turnu Severin etc.

Sala era arhiplină, iar afară, în jurul teatrului, asteptau peste 10.000 de oameni.

S-au tras la sorti juratii. Au iesit următorii: N. Palea, G. N. Grigorescu, J. Caluda, I. Preoteasa, G. N. Grecescu, D. I. Bora, V. B. Jujescu, C. Vărgatu, C. Surdulescu, Adolf Petayn, P. I. Zaharia, G. N. Boiangiu, I. Munteanu si G. N. Ispas. Au depus jurământul si s-au asezat grav pe locurile lor. S-a citit actul de acuzare. Au urmat integoratoriile. Am povestit lucrurile asa cum s-au întâmplat. Ceilalti cinci au răspuns si ei la interogatoriul ce li s-a făcut, spunând adevărul: că nu au fostamestecati în nici un fel în faptele care se judecă.

Martori ai acuzării erau: un jidan si politistii de la Iasi. În sedintă au negat totul. Nu era nimic adevărat. Toate bătăile, toateschingiuirile erau pură inventie. Negau chiar si certificatele medicale eliberate de prof. Bogdan, medicul legist.

Atitudinea aceasta, după ce juraseră pe cruce că vor spune adevărul si numai adevărul, a provocat indignarea întregii săli.

Pe unul din martori, comisarul Vasiliu Spanchiu, pe care-l vedeam transformat acum î n cea mai blândă fiintă, nu văzuse si nu făcuse nimic, ridicându-mă, cu voia presedintelui, l-am întrebat tare si plin de indignare:

Nu esti d-ta acela care m-a lovit cu pumnul peste fată în grădină la d-na Ghica?
Nu sunt.
Nu esti d-ta acela care băgai pe studenti cu capul în căldarea du apă, atunci când, spânzurati cu picioarele în sus, erau bătuti la tălpi?
Nici nu am fost pe acolo; eram în oras pe atunci.

Pe fata lui, prin gesturile lui, din atitudinea lui întreagă, se vedea că minte, că jură pe cruce si minte. Multimea din sală clocotea de indignare. Deodată, ca o expresie a acestei indignări colective, un domn sare din mijlocul multimii, îl apucă pe comisar în brate si-l scoate pe sus afară din sală.

Era dl Tilică Ioanid. Îl auzim îmbrâncind pe comisar pe scările din dos:

– Canalie, să pleci de aici că nu-ti garantăm viata.!

Apoi adresându-se tuturor comisarilor din Iasi:

– Ati schingiuit în mod barbar, cu mâinile voastre pe acesti copii. Dacă ati fi făcut asa ceva la Turnu Severin, ati fi fost măcelăriti pe stradă de lume. Prezenta voastră aici murdăreste acest oras; plecati cu primul tren, altfel va fi rău de voi. Acest gest a fost de altfel bine venit, căci lumea era cu sufletele încărcate. El a produs o usurare în întreaga sală.

Călăii erau umiliti si umblau salutând până la pământ si cersind câte o mică atentie de la cel mai umil purtător de fundă tricoloră.

Parcă noi nu suntem buni români! Dar ce să facem? Am avut ordin.
Nu! Canalii! N-ati avut suflet de părinte si de român. N-ati avut onoare de oameni. N-ati avut respect pentru lege. Ati avut ordin? Nu! Ati avut suflete de trădători.

Asa le spunea lumea pe străzi.

**

Urmează apoi timp de vreo două zile audierea martorilor apărării, printre care bătrânul profesor Ion Găvănescul de la Universitatea din Iasi, le însusi bruscat de prefectul Manciu cu ocazia congresului profesorilor universitari, la cărui presedinte era; ofiterii, fosti comandanti si profesori ai mei la Liceul Militar si Scoala de Infanterie. Vin pe rând copiii schingiuiti si părintii lor să refacă în fata judecătorilor, aproape plângând, scenele de durere si umilire la care au fost părtasi.

Partea civilă a fot reprezentată de Dl. Costa-Foru, seful unei loji masonice din capitală.

**

Apărătorii au vorbit în ordinea următoare: D-nii Paul Iliescu, Tache Policrat, Valer Roman, Valer Pop, Sandu Bacaloglu, Em. Vasiliu-Cluj, Cacanău, Donca Manea, Mitulescu, Virgil Neta, Neagu Negrilesti, Henrietta Gavrilescu, prof. Dr. Sumuleanu, prof. Ion Găvănescul, prof. A. C. Cuza. Urmează o serie de declaratii scurte, făcute de D-nii: Mihail Caras, Colonel Vasilescu Lascăr, bătrânul preot Dumitrescu din Bucuresti, Colonel Cătuneanu, studentul Ion Sava în numele studentilor din Iasi, Dr. Istrate în numele studentilor din Cluj, studentul I. Rob pentru stude ntii din Cernăuti, Dragos în numele studentimii din capitală, studentul Camenită pentru Turnu Severin, Ion Blănaru pentru studentii fălcieni, Comandor Manolescu, Alexandru Ventonic pentru negustorii crestini din Iasi, Costică Ungureanu, Petru Vasiliu, Grec ea, Căpitan invalid Peteu-Ploiesti, M. Negru-Chisinău.

Ultimul cuvânt l-am avut eu. Eu am spus:

–Domnilor jurati, noi am luptat si tot ce am făcut, am făcut numai din credintă si dragoste pentru tară. Ne luăm angajamentul de a lupta până la capăt. Acesta este ultimul meu cuvânt.

Era în după amiaza zilei a sasea a procesului, 26 mai 1925.

**

Am fost introdusi toti sase într-o cameră. Asteptam rezultatul. Cu mai putină emotie, dar totusi cu emotie. Peste câteva minute, auzim în sala cea mare tunete de aplauze, strigăte, urale. N-am avut vreme să judecăm mai mult, pentru că usile s-au deschis si multimea ne-a luat, ducându-ne în sala de sedinte. Lumea, când am apărut purtati pe umeri, s-a ridicat în picioare, strigând si fluturând batistele.

Presedintele Varlam era cuprins si el în valul de entuziasm căruia nu i-a putut rezista. Juratii erau fiecare la locurile lor, în piept purtând toti câte o fundă tricoloră cu zvastică.

Mi s-a citit verdictul de achitare, după care am fost luat pe sus si dus afară, unde se aflau peste zece mii de oameni. Cu totii am format un cortegiu si nea-u dus pe brate, pe străzi, în timp ce lumea de pe trotuare arunca flori. Am fost condus în balconul d-lui Tilică Ioanid, de unde, în câteva cuvinte, am multumit tuturor românilor din Tur nu Severin, pentru mare lor dragoste pe care mi-au arătat-o cu prilejul acestui proces.

SPRE IASI

După ce am multumit prin câteva vizite făcute severinenilor pentru modul cum s-au purtat cu mine, am plecat a doua zi spre Iasi cu un tren special. În gară erau mii de oameni cu flori, care veniseră să ne petreacă si să ne împodobească vagoanele. Trenul special nu era pentru mine: el era al celor peste 300 de ieseni care veniseră la proces, la care se mai adăugaseră vagoanele focsănenilor, bârlădenilor si vasluienilor. Am plecat. În urmă, a rămas multimea fluturând din batiste si manifestându-si dragostea si dorinta ei de luptă, prin urale care făceau să clocotească văzduhul. Stând la geam, mă uitam înapoi spre multimea aceea mare de oameni, din care nu cunoscusem mai înainte pe nimeni si care acum se despărteau de noi cu lacrimi în ochi, ca si cum ne-am fi cunoscut de zeci de ani. În gând mi-am făcut o rugăciune, multumind lui Dumnezeu pentru biruinta pe care ne-o dăduse.

Abia acum, trecând din vagon în vagon , am putut să-mi revăd camarazii de la Iasi, vorbind cu fiecare în parte si bucurându-ne toti că Dumnezeu ne-a făcut biruitori si ne-a scăpat din această primejdie, din caretoti dusmanii nostri credeau că nu voi mai putea scăpa.

Într-un compartiment erau prof. Cuza si prof. Sumuleanu cu d-na. Mergeau satisfăcuti, înconjurati de dragostea noastră.

Toate compartimentele erau, care mai de care, mai frumos împodobite cu flori si cu verdeată. Mai ales că la statia următoare Turnului Severin, un nou val de flori ni-l aduseseră, fără să ne fi asteptat, tăranii cu preotii lor, cu învătătorii si cu copii de scoală, cu totii îmbrăcati în costume nationale. În toate gările, lume multă astepta sosirea trenului. Nu era o primire din acelea oficiale si reci. Nu-i aduseseră pe oameni nici datoria, nici teama, nici interesul. Pe la marginea multimii am văzut bătrâni care plângeau. Oare de ce? Ei nu cunosteau pe nimeni din cei care eram în tren. Pare că cineva necunoscut îi împingea, soptindu-le tainic:

– Veniti la gară, pentru că din toate trenurile care trec, este unul care merge astăzi pe linia destinului românesc. Toate merg
pentru interesul celor din trenuri, acesta merge pe linia neamului, pentru neam.

Multimile au câteodată contact cu sufletul neamului. Un minut de viziune. Multimile văd neamul, cu mortii, cu tot trecutul lui. Îi simt toate clipele de mărire, ca si acelea ale înfrângerii. Simt cum clocoteste viitorul. Contactul acesta cu neamul întreg e plin de înfrigurare, de cutremur. Atunci multimile plâng.

Aceasta va fi fiind mistica natională, pe care unii o critică, pentru că nu stiu ce este si pe care altii nu o pot defini, pentru că nu o pot trăi. Dacă mistica crestină cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr-un „salt din natura umană în natura divină" (Crainic), mistica natională nu este altceva decât contactul omuluisau al multimilor cu sufletul neamului lor, printr-u salt pe care acestea îl fac, din lumea preocupărilor personale, în lumea eternă a neamului. Nu cu mintea, căci aceasta o face orice istorie, ci trăind, cu sufletul lor.

Când trenul, împodobit cu drapele si verdeată, a intrat în Craiova, peronul gării era plin de peste zece mii de oameni, care ne-au ridicat pe sus si ne-au dus în dosul gării, unde cineva ne-a urat bun venit si biruintă. A vorbit prof. Cuza si am vorbit si eu câteva cuvinte. La fel am fost primiti în toate gările mari si mici, dar cu deosebire la Piatra Olt, Slatina si Pitesti. În cele mai multe din aceste localităti, asezate de-a lungul liniei ferate, nu erau organizatii nationaliste, nu făcuse nimeni manifeste ca să-i cheme pe oameni la gară si totusi peroanele erau pline cu mii de oameni.

La Bucuresti am sosit pe la orele opt seara. Am fost luat în brate de pe peron si scos în dosul gării. Acolo pe întreg pătratul acela era o mare de capetece se prelungea de pe Calea Grivitei până dincolo de Scoala Politehnică. Cred că erau peste 50.000 de oameni, cuprinsi de un entuziasm căruia nu-i putea sta nimic în cale. A vorbit prof. Cuza. Am vorbit si eu. De altfel în toată tara era un curent nationalist asa de puternic încât ar fi putut conduce L.A.N.C. la guvernarea tării.
Treceau nefolosite, în acele zile, cele mai mari momente tactice politice ale acestei miscări, cu care ea nu se va mai întâlni niciodată.
Profesorul Cuza n-a stiut să valorifice un mare moment tactic cu care atât de rar se întâlnesc miscările politice.
Pentru orice observator obiectiv, cunoscător al luptelor politice, soarta L.A.N.C. a fost pecetluită din acel moment.

***

Am plecat. Toată noaptea ne-au iesit oameni înainte prin gări. La Focsani erau în gară peste o mie. Era ora trei noaptea. Ei asteptau aici de cu seară, de la ora patru. Voiau să ne oprim măcar o zi la ei. Dar am plecat înainte. În tren s-a suit o delegatie cu Hristache Solomon, Aristotel Gheorghiu, Georgică Niculescu si altii. Mi-au spus:

–Dacă nu am avut bucuria să avem procesul la noi, trebuie să faci nunta. la 14 iunie dimineata, trebuie să sosesti la Focsani. Vei găsi totul aranjat.

Delegatia s-a dat jos la Mărăsesti, după ce am promis că la 14 iunie voi fi la Focsani.

Dimineata, peste măsură de obosit, am ajuns la Iasi. Studentimea si lumea din oras erau la gară. Nea-u luat pe sus si ne-au dus prin oras până la Universitate. Acolo erau cordoane de jandarmi. Multimea a rupt cordoanele si a pătruns înăuntru, ducându-ne pe sus în aulă. Aici a vorbit prof. Cuza. După aceea lumea s-a împrăstiat în ordine. Ne-am dus fiecare pe la casele noastre. Eu am revăzut cu drag căsuta din strada Florilor, de care mă despărtisem cu opt luni în urmă. A doua zi, am plecat la Husi, unde mama mă astepta, plângând, în pragul casei.

Câteva zile în urmă, am făcut cununia civilă la Primăria din acest oras.





IUNIE 1925 - IUNIE 1927

NUNTA

La 13 Iunie, am plecat la Focsani cu mama mea, tatăl meu, fratii, surorile, mireasa si socrii. Ajunsi acolo, am fost găzduiti de Generalul Macridescu.

Acolo a venit, seara, comitetul de organizare al nuntii si ne-a spus că totul este aranjat si că din celelalte orase sosiseră peste 30.000 oameni, care fuseseră încartiruiti cu totii si că vor mai sosi în timpul noptii. Că toată lumea din Focsani primeste cu plăcere să găzduiască pe oaspeti.

A doua zi dimineata, mi s-a adus un cal - asa era programul - si după ce am trecut călare pe la casa miresei, am pornit în capul unei coloane afară din oras, la Crâng. Pe marginile soselei, de o parte si de alta lume, prin copaci erau copii, iar pe sosea veneau în urma mea nasii, în trăsuri ornate, în frunte cu profesorul Cuza si Generalul Macridescu, Hristache Solomon, Col.Blezu, Col. Cambureanu, Tudoroncescu, Georgică Niculescu, Maior Băgulesscu si altii. Venea apoi carul miresei cu sase boi, împodobit cu flori. Apoi alte care ale nuntasilor. În total 2.300 care, trăsuri si automobiler, toate încărcate cu flori si lume îmbrăcată în costume nationale. Eu ajunsesem la 7 km. de oras, în Crâng si coada coloanei încă nu iesise din Focsani.

În Crâng s-a oficiat nunta pe o estradă de scânduri pregătită anume. Erau de fată între 80-l00.000 de oameni. După oficierea slujbei religioase au început hora, jocurile si petrecerea. Apoi a urmat masa întinsă pe iarbă verde. Fiecare îsi adusese de mâncare, iar focsănenii avuseseră grijă si pentru lumea venită din alte părti. Toată această desfăsurare de costume nationale, de care românesti, de viată si de entuziasm, a fost filmată. Peste câteva săptămâni s-a reprezentat la Bucuresti. Dar numai de două ori, căci Ministerul de Interne, a confiscat si filmul si copia lui si le-a dat foc.

Spre seară, nunta s-a terminat într-o înfrătire si însufletire generală. Eu am plecat în aceeasi noapte cu sotia si câtiva camarazi la Băile Herculane, unde am rămas două săptămâni la o veche familie de cunoscuti, St. Martalog.

Mota s-a dus la Iasi, unde a început săparea temeliei Căminului Cultural Crestin, pe locul donat de ing. Grigore Bejan.

BOTEZUL DE LA CIORĂSTI

La 10 August, am botezat la Ciorăsti, lângă Focsani, 100 de copii care se născură în vremea aceea în judetul Putna si împrejurimi.
Botezul trebuia să aibă loc în Focsani. Guvernul însă, pentru a-l împiedica, a decretat starea de asediu în acest oras. Ne-am retras atunci la Ciorăsti si prin foarte multe greutăti, am reusit până la sfârsit să botezăm sub baionete, copiii.

DUPA UN AN REÎNCEPE MUNCA

M-am reîntors apoi la Iasi, ca să lucrez alături de ceilalti camarazi, la ridicarea căminului. Ne urmăream vechiul plan al clădirii, precum si cel al organizării tineretului, planuri întrerupte de soartă aproape un an de zile.

Au început să ne vină donatii. Familia Moruzzi din Dorohoi a donat 100.000 lei, Generalul Cantacuzino a donat 3 vagoane de ciment, Românii din America, prin foaia "Libertatea", au donat peste 400.000 lei. tăranii din cele mai îndepărtate sate ale Ardealului, Bucovinei, Basarabiei, contribuiau din putinul lor pentru "Casa de l a Iasi".

Toate donatiile veneau din cauza simpatiei mari de care se bucura acum miscarea în toate straturile sociale. Mai cu seamă, stârniseră un adevărat entuziasm fotografiile care arătau cum studentii si studentele îsi construiau singuri casa. Era ceva cu totul nou, neîntâlnit încă nici la noi nici în străinătate. Crease, faptul acesta, atâta simpatie în Iasi, încât functionarii când ieseau de la birou, veneau acolo, îsi aruncau hainele si puneau mâna pe lopată, pe târnăcop sau pe targa cu beton. La ace astă muncă s-au întâlnit studentii de la Cluj, din Basarabia, din Bucovina si din Bucuresti. Frătii de cruce se făcuseră acum în multe orase sub conducerea lui Mota, asa că din toate părtile veneau tinerii elevi si lucrau, plecând apoi educati si organizati. Doi ani de luptă studentească, de frământări si suferinte comune ale întregului tineret al tării, realizează o mare minune: restabilirea blocului unitar sufletesc al neamului amenintat de incapacitatea de solidarizare si contopire a bătrânilor în marea comunitate natională.

Acum tineretul adunat din toate părtile, consolida si sfintea această unitate sufletească, prin sfortările lui comune, în scoala muncii pentru tară.

PRIMEJDII CARE PÂNDESC O MISCARE POLITICĂ

Curentul din tară era formidabil. Nu cred să fi fost de multe ori pe pământul românesc un curent popular mai unanim ca acesta. Dar Liga nu mergea bine. Lipsă de organizare, lipsă de plan de actiune. La acestea se mai adăugase în urma marelui curent, pericolul amestecului în cadrul miscării, aunor elemente compromitătoare si primejdioase. O miscare niciodată nu moare din cauza dusmanilor dinafară. Ea moare din cauza dusmanilor dinlăuntru. Ca orice organism omenesc. Nu moare omul decât unul la un milion din cauza exterioare (călcat de tren, demasină, împuscat, înecat). Omul moare din cauza toxinelor interne. Moare intoxicat.

Ori, în urma proceselor de la Văcăresti, Focsani, si Severin, a venit în miscare oricine a vrut. Unii au venit să facă escrocherii: încasări de abonamente, vânzări de brosuri, împrumuturi etc., care oriunde apărea, compromiteau miscarea, altii veniseră să-si creeze situatii politice si începuseră să se lupte între ei să se pârască, să se submineze unul pe altul pentru sefie, locuri de deputati etc. Altii erau de bună credin tă, însă nu aveau educatia disciplinei, neîntelegând să se supună sefilor si directivelor date, ci întelegând să discute la infinit orice dispozitie si să lucreze fiecaredupă capul lui. Altii, de asemenea de bună credintă, dar incapabili de a se încadra. Sunt elemente foarte bune, care au structura sufletească alcătuită, încât nu se pot încadra, iar dacă se încadreazădistrug totul. O parte sunt intriganti din nastere. Oriunde intră, prin sistemul de a vorbi despre altul la ureche, strică întreaga armonie a organizatiei si o desfiintează.

O altă categorie o constituie acei care au câte o idee fixă: cred sincer că au găsit cheia tuturor solutiilor, căutând să te convingă de valoarea lor. Altii sufăr de boala ziaristicei. Voiesc cu orice pret să fie directori de ziare sau cel putin să-si vadă numele iscălit la sfârsitul unui articol. Altii au o purtare în societate de asa natură, încât oriunde apar, compromit întreaga luptă si macină încrederea de care se bucură organizatia. În sfârsit, altii sunt plătitianume ca să bage intrigi, să spioneze si să compromită orice încercare nobilă a miscării.

Câtă grijă, câtă atentie, prin urmare trebuie să aibă un sef de miscare fată de elementele ce vor să vină sub conducerea lui. Câtă educatie trebuie să le facă si câtă neobosită supraveghere trebuie să exercite asupra lor. Fără acestea, miscarea se compromite iremediabil. Ori profesorul Cuza era cu totul străin de aceste lucruri: "În Ligă intră cine vrea si rămâne cine poate", va aduce un adevărat dezastru.

Intr-o org anizatie nu intră "cine vrea", ci intră cine trebuie si rămâne cine e, si atâta vreme cât e om corect, muncitor, disciplinat, credincios.

N-au trecut câteva luni si biata Ligă devenise un cazan de intrigi, un adevărat iad. Credinta mea de atunci pe care mi-o păstrez si astăzi este:

Dacă într-o organizatie apar aceste începuturi de cangrenă, ele trebuiesc imediat localizate si apoi extirpate cu cea mai mare energie. Dacă nu se pot localiza si se întind ca un cancer în întregul organism al miscării, cauza este pierdută. Viitorul si misiunea organizatiei sunt compromise. Ea va muri sau îsi va târî zilele între viată si moarte, fără ca să poată realiza ceva.

Încercările noastre pe lângă profesorul Cuza, de a-l determina să îndrepte situatia, au dat gres, deoarece pe de o parte el era cu totul străin de aceste principii elementare în conducerea unei miscări, iar pe de altă parte intrigilor de izolaseră si pe noi si începuseră să paralizeze si puterea noastră de interventie. Noi, grupul de la Văcăresti, văzând acestea si văzând si asalturile disperate, valurile de intrigă care se izbeau în noi, si între noi si prof. Cuza, ne-am dus acasă la el, jurându-i din nou credintă si rugându-l să aibă încredere în noi, căci vom face ce este cu putintă pentru a îndrepta mi scarea.

Încercarea a rămas zadarnică, deoarece el observa că noi vedeam lucrurile cu totul altfel, si ca organizare si ca actiune si chiar ca fundament doctrinar al miscării. Noi plecam de la ideea de om ca valoare morală, iar nu ca valoare numerică, electorală, democratică.

El credea însă, că noi sustinem acestea pentru că suntem victimele unor intrigi.

CRITICA CONDUCĂTORULUI

Cine este vinovat de această stare de lucruri?

Cauza acestor stări de nenorocire este conducătorul.

O asemenea miscare avea nevoie de un mare conducător, iar nu de un mare doctrinar, peste capul căruia să treacă valul miscării, el trebuie să domine miscarea si s-o stăpânească.

Nu oricine poată să îndeplinească această functiune. Trebuie un om de meserie, un om cu calităti înnăscute, cunoscător al legilor de organizare, de dezvoltare si de luptă ale unei miscări populare. Nu e suficient să fii profesor universitar, pentru a putea lua comanda unei astfel de miscări. Aici avem nevoie de barcagii sau de comandanti de vapor, care să ne conducă pe valuri, care să cunoască legile si să fie deprinsi cu secretul acestei conduceri, care să cunoască locurile primejdioase cu stânci, care în sfârsit, să fie stăpâni pe bratele lor. Nu e suficient ca cineva să demonstreze că Ardealul este al Românilor, pentru ca să ia si comanda trupelor spre a merge să dezrobească Ardealul. După cum nu e suficient ca cineva să demonstreze teoretic existenta primejdiei jidănesti, pentru ca să poată lua comanda unei miscări politice populare de rezolvare a acestei probleme. Ne găsim pe două planuri de activitate cu totul deosebite, planuri care cer persoanelor aptitudini si însusiri cu totul deosebite.

Primul plan ni-l putem închipui la 1.000 m. înăltime. Lumea teoriei. Câmpul abstract al legilor. Acolo omul cu anumite însusiri se ocupă cu cercetarea adevărului si formularea lui teoretică. Pleacă de jos, de la realităti concrete, de pe pământ si urcă în sus până la legi. Acolo, în acest plan, este locul lui de creatie.

Celălalt plan se află pe pământ. Aici omul cu anumite însusiri se ocupă cu arta impunerii adevărului prin jocul fortelor. El se înaltă în sus pentru a se pune de acord cu legile, dar locul lui de creatie este aici jos, pe câmpul de luptă, în câmpul strategic si tactic.

Cei dintâi conturează obiective, creează idealuri, cei de ai doilea le ating, le împlinesc.

Din cauza principiului natural al diviziunii muncii, sunt extrem de rare exceptiile care ar putea întruni la un loc, într-un singur om, însusirile celor două feluri de îndeletniciri. Profesorul Cuza se află pe planul întâi. Aici el străluceste ca soarele. Opera profesorului Cuza este aceasta:

a) Cercetarea si formularea adevărului legii nationalitătii.

b) Descoperirea si identificarea perfectă a inamicului nationalitătii: jidanul.

c) Pos tularea solutiilor problemei jidănesti. Atât! Dar e colosal. Pentru că, desi toată stiintae cu el, toti oamenii de stiintă sunt contra lui. Îl lovesc din toate părtilor si încearcă să-i răstoarne adevărurile. El rezistă.

Acest prim plan nu cere întrebuintare de oameni, de forte omenesti. Dimpotrivă, omul planului întâi fuge de oameni. Planul al doilea cere în primul rând : oameni. Dar, simpli oameni? Nu! Ci oameni transformati în forte omenesti.

Aceasta însemnează:

1.Organizare(cu toate legile ei).

2 .Educatie tehnică si eroică pentru mărirea puterii, adică pentru transformarea omului în putere omenească.

3. Conducerea acestor forte, organizate si educate, pe câmpul strategic si tactic în luptă cu alte forte omenesti sau cu natura.

Dacă doctrinarului i se cere să stăpânească stiinta cercetării si formulării adevărului, conducătorului unei miscări i se cere să stăpânească stiinta si arta organizării, stiinta si arta educatiei stiinta si arta conducerii. Profesorul Cuza, strălucitor si neînvins în planul întâi, coborât în planul al doilea, devine necunoscător, neîndemânatic, naiv ca un copil, incapabil de organizare, incapabil de educatie tehnică si eroică, incapabil de a conduce forte.

Pe planul al doilea învingătorul din planul întâi, nu va putea repurta absolut nici o victorie. El va fi un învins sau în cel mai bun caz se va multumi cu micile succese pe care i le vor procura cei din jur.

Care sunt liniile spirituale ale unui conducător de miscare politică ? După părerea mea sunt următoarele :

I. O putere lăuntrică de atractie. În lume nu există oameni liberi (independenti). După cum în sistemul solar, fiecare stea se află într-o orbită în cadrul căreia se miscă în jurul unei puteri de atractie mai mari, tot asa si oamenii, cu deosebire în domeniul actiunii politice, gravitează în jurul unor puteri de atractie. La fel si în lumea cugetării. Rămân bine înteles în afară, acei ce nu vor nici să se miste nici să cugete.

Un sef trebuie să aibă o asemenea putere de atractie. Unii au pentru zece oameni, numai pentru atâti putând fi sefi ; altii pentru un sat întreg, altii pentru un judet, altii pentru o provincie, altii pentru o tară, altii depăsesc hotarele unei tări. Sefia unui conducător e limitată de marginile puterii lui lăuntrice de atractie. E un fel de putere magnetică, pe care, dacă cineva nu o are, nu poate fi conducător.

II. Capacitate de dragoste. Un sef trebuie să iubească pe toti camarazii lui de luptă. Fluidul dragostei lui trebuie să străbată până la marginea comunitătii unei miscări.

III. Stiintă si simt al organizării. Lumea atrasă în orbita unei miscări, trebuie să fie organizată.

IV. Cunoastere a oamenilor. În organizare trebuie să se tină seamă de principiul diviziunii muncii, întrebuintând pe fiecare la locul său; după aptitudinile pe care le are si neprimind pe cei care nu le au de loc.

V. Putere de educatie si de insuflare a eroismului.

VI. Stăpânirea legilor conducerii. Un sef având o trupă organizată si educată, trebuie să stie a o conduce pe câmpul de luptă politic în concurentă cu celelalte forte.

VII. Simtul bătăliei. Un sef trebuie să aibă un simt special care-i arată când trebuie să dea bătălia. E ceva lăuntric care spune: Acum! în minutul acesta nici mai târziu nici mai de vreme.

VIII. Curajul. Un sef, când aude această poruncă lăuntrică, trebuie să aibă curajul de a trage sabia.

IX. Constiinta obiectivelor drepte si morale si a mijloacelor loiale. Nu există biruintă care să dăinuiască în afară de aceste îndreptare.

În sfârsit, un conducător trebuie să aibă toate virtutile unui luptător: jertfă, rezistentă, devotament etc.
UN PROCES DE CONSTIINTĂ

Nu era vinovat profesorul Cuza de starea în care se afla Liga. Cred, că profesorul Cuza, atunci când se opunea organizării, avea constiinta clară a planului pe care el su a lipsei lui de putere în planul al doilea. Noi suntem vinovati si în special eu, pentru că toti l-am fortat, în contra vointei lui, să pornească pe o cale, pe care nu se simtea puternic. De altfel în toate evenimentele importante din timpul celor doi ani de lupte,el fusese absent. Toate luptele care au cutremurat tara si au înăltat masele românesti, s-au dat fără contributia initială a profesorului Cuza. El a fost la toate de mare folos, dar totdeauna în urmă: initiativa nu i-a apartinut.

Am gresit; si cum nu este greseală care să nu se întoarcă în contra celor ce au săvârsit-o, si această greseală se va întoarce curând în contra noastră. Dar se va întoarce si în contra miscării. Si aceasta va începe din momentul ce profesorul Cuza, neputându-se întelege, va lucra singur fără sprijinul nostru.

Anul acesta fusese un an greu si pentru el. După 30 ani de apostolat la Universitatea din Iasii, guvernul făcuse nemaipomenita nelegiuire de a-l scoate de la catedra sa. La ancheta sumară făcută, acuzat fiind că instigă spiritele, profesorul Cuza a răspuns:

–Sunt un instigator al energiei nationale.

O viată de luptă si de cursuri strălucite în slujba natiei românesti se termina cu această recompensă din partea neamului condus de iudeo- politicianismului român. La această lovitură s-a mai adăugat si faptul că, fiind singur pe stradă, a fost provocat si lovit de un jidan cu pumnul peste fată.
Când s-a auzit de această infamă îndrăzneală, studentii au pătruns în toate localurile, lovind la fel în fată pe fiecare jidan pe care-l întâlneau. Cu prilejul manifestatiei au fost arestati 10 studenti, în frunte cu Mota, Iulian Sârbu, etc. si condamnati la o lună închisoare, pe care au executat-o la Galata. Studentul Urziceanu a tras mai multe focuri de revolver, dar fără rezultat, asupra aceluia care era bănuit ca autor moral al agresiunii săvârsite.

ÎN FRANTA, LA CARTE

După ce, la 13 Septembrie 1925, am pus împreună piatra fundamentală la cămin si după ce zidurile se ridicaseră la 1m., iar miscării îi dădusem tot ce putusem la vârsta mea, m-am gândit că ar fi nemerit să mă reîntorc în străinătate, pentru a-mi desăvârsi studiile. Mai ales, că nici sănătatea nu-mi era într-o stare prea fericită în urma grelelor încercări prin care trecusem.
M-a împins la această hotărâre si faptulcă, în părerile mele asupra organizării si luptei, mă simteam cam izolat. Îmi spuneam: e posibil ca să fiu gresit si e mult mai bine, să nu împiedic o linie care se poate dovedi totusi bună. Mai cu seamă că, în ultimul timp, Liga căpătase forte noi prin u nirea cu "Actiunea Românească", de sub conducerea profesorului Cătuneanu, în care era un frumos număr de intelectuali de valoare din Ardeal, în frunte cu Valer Pop si preotul Titus Mălai si prin unirea cu "Fascia Natională", o miscare mai mică dar sănătoas ă. Scăderile nevinovate ale conducerii, poate se vor remedia acum prin prezenta atâtor oameni de elită, printre care erau: avocatul nostru, Paul Iliescu din Bucuresti, cu un însemnat grup de intelectuali, Generalul Macridescu cu alt grup de elită din Focsa ni si distinsul profesor de Sociologie, Traian Brăileanu de la Universitatea din Cernăuti, vechi nationalist, precum si ilustrul profesor pedagog, Ion Găvănescul de la Universitatea din Iasi, care nu se înregimentase până acum în miscare, desi propovăduise o viată întreagă si el, de la catedra de Pedagogie, ideea natională.
Nu mai vorbesc că la Bucuresti strălucea si lumina miscarea natională savantul profesor de Fiziologie, Nicolae Paulescu, cunoscător neîntrecut al manoperelor iudeo-masoneriei.
La aceste figuri, care înnobilau miscarea si-i dădeau un prestigiu neîntrecut, se mai adăuga si sprijinul pretios al "Libertătii", cea mai răspândită si mai bine apreciată foaie populară din România, redactată de părintele Mota.
Mota, care fusese eliminat de la Universitatea din Cluj si care abia era în anul II, s-a hotărât să meargă si el pentru a-si termina studiile.
Ne-am înteles să mergem amândoi în Franta, într-un oras mai mic. Am ales Grenoble. Eu aveam din cadourile de nuntă si din vânzarea brosurii "Scrisori studentesti din închisoare", 60.000 lei; Mota avea ajutor de acasă, lunar. După ce am fost pe acasă pe la părinti, ne-am luat rămas bun de la profesorul Cuza si de la camarazi. Ne-am dus la schit, la Rarău, să ne închinăm si am plecat. Întâi, eu cu sotia si după două săptămâni, Mota.

LA GRENOBLE

După o călătorie lungă prin Cehoslovacia si Germania, după o întrerupere de câteva zile la Berlin si la Jena, am intrat în Franta si am poposit la Strasbourg. Ceea ce m-a impresionat peste măsură, a fost faptul de a vedea acest oras, în contra tuturor asteptărilor mele, transformat într-un adevărat cuibar de infectie jidănească. Coborându-mă din tren, asteptam să-mi apară în fată tipul rase galice, care a luminat cu vitejia ei neegalată veacurile istoriei.

M i-a apărut însă, tipul coroiat si ahtiat după câstig al jidanului care mă trăgea de mânecă să intru, fie în prăvălie la el, fie în restaurant. Majoritatea restaurantelor de pe strada gării erau jidănesti. În Franta jidanilor asimilati, toate erau cuser. Amintrat din restaurant în restaurant, pentru ca să găsesc unul crestin. În fiecare însă, găseam tăblită scrisă în idis: "Restaurant cuser". Cu mare greutate în sfârsit am găsit unul francez, unde am luat masa.

Între jidanii din Târgul-Cucului si cei din Strasbourg n-am găsit nici o deosebire; aceeasi figură, aceleasi maniere, acelasi jargon, aceiasi ochi satanici în care citeai si descopereai, sub privirea curtenitoare, pofta de a te jefui. După încă o noapte de drum am sosit dimineata, în Grenoble. Ce min une mi s-a deschis înaintea ochilor! Ce priveliste! Un oras asezat din negura vremii la poalele Alpilor. O stâncă uriase înaintată spre mijlocul orasului ca si cum ar fi voit să-l taie în două. Sură, aspră si cutezătoare, se înălta deasupra caselor, care,desi cu etaje multe, rămâneau pe lângă ea niste biete cămărute de furnici.

Mai departe, dar tot lângă oras, un alt munte plin de vechi întărituri si transee, de parapete, era transformat într-un imens fort. În fund de tot, peste acestea, alb ca onoarea, străluceste de zăpadă, iarna si vara, masivul impunător al Alpilor. Minunat de cele ce vedeam si mergând ca într-o cetate fermecată din povesti, îmi spuneam: acesta este orasul vitejiei. Înaintând mai departe, m-am încredintat că nu mă înselasem, pentru că, oprindu-mă în fata unei statui, am citit: "Bayard, chevalier sans peur et sans reproche".

Un mare viteaz de epopee din secolul al XV-lea, care după o viată întreagă de bătălii, bătrân, murea rănit în luptă, tinându-si în mână sabia al cărei mâner se transformase în cruce si de la care primea bătrânul viteaz, acum în ceasul mortii, cea din urmă binecuvântare.

Ne-am luat o cameră cu chirie în Grenoble vechi. Există si Grenoble nou, modern. Mi-a plăcut mai mult cel vechi. În curând a sosit si Mota. Ne-am înscris la Universitate. El, la licentă, eu, la doctoratul economic. Am început audierea cursurilor din anul I si anul al II-lea. Dar nu întelegeam absolut nimic. Erau primele lectii. Nu puteam desprinde decât cuvinte izolate. Continuând audierea cu stăru intă, aproape de Crăciun, am început să înteleg binisor prelegerile. La doctorat nu eram decât 8 studenti. De aceea cursurile aveau un caracter familiar de strânsă legătură între student si profesor. Profesorii, foarte buni, ei făceau numai profesorat, nu si deputătie.

Masa o pregătea sotia mea pentru mine si pentru Mota.

Am început să fac, în zilele de sărbătoare, mici excursii în jurul orasului. Mă impresionau ruinele castelelor si turnurilor vechi. Oare cine vor fi locuit aici pe vremuri! Vor fi fiind uitati de toată lumea. Să mă duc să le fac vizită. Intram pe sub ruine si stăteam acolo câte o oră, în liniste netulburată, de vorbă cu mortii.

Intr-o margine a orasului am vizitat o bisericută străveche din secolul al IV-lea, Sfântul Laurentiu si spre marea mea uimire, am găsit pe plafonul acesteia de culoare albastră, peste 50 zvastici aurite.

În oras, pe Prefectură, Palatul de Justitie si alte institutii era steaua masonică. Simbol al stăpânirii absolute a acestei hidre jidănesti peste Franta. De aceea mă retrăsesem în vechiul Grenoble, acolo unde erau bisericile si crucile lor, înnegrite de vremuri si uitare. Refuzam cinematografele moderne, teatrele si cafenelele, găsindu-mi loc de petrecere pe sub rămăsitele de ziduri, pe unde bănuiam că a trăit Baya rd. Mă afundam în trecut si acolo, spre marea mea multumire sufletească, trăiam în Franta istorică, în Franta crestină, în Franta nationalistă. Nu în Franta iudeo-masonică, atee si cosmopolită. În Franta lui Bayard! Nu în Franta lui Leon Blum! Piata, "Marche des puces", cum îi spuneau Francezii, era plină de jidani, de unde îsi trăgea si numele. De altfel însăsi Universitatea era coplesită de ei. Numai din România îsi făceau studiile aici 60 de studenti jidani, pe lângă cei cinci studenti români.

Am vizitat si vechea mânăstire, "Grande Chartreuse", din care, cei 1.000 de călugări fuseseră alungati de statul ateu. Pe diferitele icoane am văzut urmele pietrelor cu care multimea, în timpul revolutiei, bătuse pe Dumnezeu.

De la un timp, au început să vină peste noi grijile materiale. Banii mei se cam apropiau de sfârsit. Din tară nu mai speram să mai vină, iar cât primea Mota nu putea să ne ajungă pentru toti trei, cu toată economia severă pe care o făceam. Am stat multă vreme si ne-amgândit în ce mod am pu tea să ne câstigăm un ban, fără a ne periclita frecventarea regulată a cursurilor. Dându-ne seama că în Franta sunt apreciate si bine plătite cusăturile de mână, ne-am hotărât să învătăm de la sotia mea a lucra cusături nationale românesti, pe care apoi să încercăm a le vinde. În câteva săptămâni meseria a fost învătată. În timpul liber lucram la cusături, pe care apoi le expuneam în vitrina unui magazin. Se vindeau si cu putinul ce câstigam, adăugam la ce primea Mota si ne întretineam o viată foarte modestă.

ALEGERI GENERALE IN TARĂ

În preajma Pastilor, ziarele din tară, pe care le primeam regulat si scrisorile, mi-au adus vestea căderii liberalilor si venirii la guvern a Generalului Averescu. Noile alegeri generale urmau să aibă loc pe la jumătatea lunii Mai. Liga intra pentru prima dată într-o mare luptă. Mi-am zis:

–Trebuie să plec în tară, să iau parte la luptă si apoi să mă reîntorc la studii.

Am scris profesorului Cuza, rugându-l să-mi trimită bani de drum. Neprimind nici un răspuns, am scris la Focsani D-lui Hristache Solomon; care mi-a trimis zece mii de lei, din cari, o parte, am lăsat sotiei mele, iar cu alta am plecat spre tară. Am ajuns la Bucuresti pe la începutul lui Mai si în plină luptă electorală. M-am prezentat profesorului Cuza, care nu s-a bucurat prea tare de prezenta mea, spunându-mi că nu era nevoie să deplasez, căci miscarea poate merge bine si fără mine. M-a durut putin, dar nu m-am supărat. Într-o organizatie nu încape supărarea la o observatie a sefului. Ea poate fi dreaptă, ea poate fi nedreaptă, dar supărarea nu încape; acesta e principiul care trebuie să călăuzească pe un om într-o organizatie. Am plecat în judetul Dorohoi ca să dau concurs profesorului Sumuleanu. De acolo am trecut si în alte judete. La Câmpulung, la Iasi, la Brăila etc. Între timp, în urma unei scrisori a profesorului Paulescu si a interventiei Generalului Macridescu, m-am hotărât să candidez la Focsani. Iată-mă deci în cea mai dezgustătoare si mai nedorită situatie: mergând să cersesc voturi pentru mine. Unde! În mijlocul multimii, care, tocmai în momentul în care ar fi trebuit să fie stăpânită de cele mai sfinte sentimente, fiind vorba de tară si de viitorul ei, e buimăcită de băutura oferită din belsug de către agentii electorali si stăpânită depatimile dezlăntuite de duhul rău al politicienilor. Se coboară, în aceste momente, peste viata linistită si curată a satelor, valurile pline de infectie ale politicianismului. În tara întreagă se întinde iadul. Din acest iad iese conducerea pentru un an, doi, trei sau patru, a unei tări. Din ce noian de păcate scoate democratia, "sfânta"democratie, conducerea unei tări.
Am ajuns la Focsani. Acolo era încă stare de asediu din timpul botezului de la Ciorăsti. Pentru ca să poti pleca în propagandă electorală îti trebuia bilet de liberă petrecere, eliberat de comandantul garnizoanei. M-am prezentat si l-am luat. Pe la ora 10 dimineata, însotit de Domnul Hristache Solomon si altii, am plecat în două automobile. Dar la 500 m. de marginea orasului am găsit dru mul oprit de două cărute puse de-a curmezisul soselei. Lângă ele câtiva jandarmi. Am oprit. Jandarmii s-au apropiat si ne-au spus că nu avem voie să trecem. Eu le-am scos ordinul generalului si li l-a arătat. Ei l-au citit si apoi ne-au spus:

–Totusi nu aveti voie.

Am dat ordin celor ce mă însoteau să dea cărutele la o parte. După o mică busculadă, drumul s-a eliberat. Masinile au pornit încet înainte. Jandarmii, retrasi câtiva metri de sosea, s-au asezat în trăgători si au început să tragă focuri. Eu am spus:

– Mergeti înainte, căci trag în vânt.

Un glonte a izbit în aripa masinii. Un altul lângă noi. Ne-am continuat drumul. Două gloante însă ne-au oprit în loc. Unul a spart rezervorul de benzină si altul un cauciuc. De mers înainte, cu neputintă. Am coborât din masină si ne-am întors înapoi pe jos. Ne-am dus la Generalul care ne dăduse biletul de liberă circulatie. I-am povestit cele întâmplate, de fată fiind si Generalul Macridescu. Ne-a răspuns:

–Sunteti liberi să mergeti. Eu nu am dat ordin să vă oprească. Poate, autoritătile administrative.

Am plecat la Prefectură cu Generalul Macridescu. Prefect era Nitulescu, un om ursuz si brutal. Foarte linistiti, am intrat în cabinetul lui. Generalul Macridescu a povestit cele întâmplate. Prefectul însă, chiar din primele momente, ne-a tratat în mod necivilizat. A început să ne tină de la înăltime un discurs interminabil:

–Domnilor, interesele superioare ale Statului, cer...

– Sunt legi; noi suntem în cadrul legilor. Avem dreptul, încearcă să explice Generalul Macridescu. Dar prefectul continuă:

–Tara cere în aceste momente grele...

Din nou încearcă Generalul Macridescu să explice. Prefectul autoritar:

– Vointa tării este...

– Ascultă, Domnule Prefect, văd că D-ta nu vrei să întelegi de vorbă bună, îi spun eu enervat. Plec mâine dimineată în propagandă si dacă jandarmii vor trage din nou în mine, vin aici în cabinet si trag eu si în D-ta.

Fără să mai astept vreun răspuns, întorc spatele si plec, lăsându-i pe ceilalti acolo. După câteva ore, sunt invitat la Consiliul de Război. Mă duc. Un Comisar regal îmi ia interogatoriul. Declar în scris exact ce a fost. Sunt arestat. Spun:

– Bine, Domnilor, celui care trage în mine nu-i faceti nimic, iar pe mine, care numai spun că trag, mă arestati!

Iată-mă din nou, într-o cameră de închisoare, în cazarma unui regiment. După 3 zile, sunt chemat la general. Un ofiter mă conduce în cabinet:

– Domnule Codreanu, D-ta trebuie să părăsesti orasul Focsani.

– Domnule General, sunt candidat aici. Si ceea ce îmi cereti Dvs. e contra legii. Desigur, că nu mă voi opune măsurii, căci nu pot, dar vă rog să-mi dati ordinul Dv. în scris.

– Nu pot da în scris.

-Atunci voi pleca la Bucuresti, pentru ca să mă plâng împotriva Dvs. Generalul mă eliberează, cerându-mi cuvântul de onoare că voi pleca cu primul tren.

Cu primul tren am si plecat la Bucuresti. A doua zi, m-am prezentat Ministrului de Interne, dl. Octavian Goga, care m-a primit bine. I-am povestit cele ce am pătit si am cerut să mi se facă dreptate. Mi-a spus că va trimite un inspector administrativ să cerceteze cazul, dar să vin a doua zi.
Am venit a doua zi. M-a amânat pe a treia. Zilele treceau si mai rămăsese putine până la alegeri. În sfârsit, a patra zi am plecat. Iar am luat bilet de la general si iar am pornit cu masinile. Nu mai erau decât două zile până la alegeri. Am ajuns în primul sat. Erau câtiva oameni adunati, cum stau de obicei în preajma alegerilor, însă speriati de teroarea care se exercita. Vin jandarmii:

– Aveti voie să vorbiti cu oamenii, dar numai un minut. Asa am primit ordin!

Vorbim un minut si plecăm mai departe. La fel în toate satele, câte un minut. Vai de dreptatea si legalitatea din tara aceasta! Îmi dai drept de vot, mă chemi la vot, dacă nu vin, mă condamni la amendă, iar dacă vin, mă snopesti în bătăi. Politicienii români, indiferent dacă sunt liberali, averescani sau national-tărănisti, nu sunt decât o ceată de tirani, care la adăpostul: "legalitătii", "libertătii", "drepturilor omului", calcă fără rusine si fără teamă, în picioarele l or, o tară, cu toate legile, cu toate libertătile si cu toate drepturile ei. Oare pe viitor ce cale ne va rămâne de apucat?

**

În ziua de alegeri, delegatii nostri au fost bătuti, umpluti de sânge si opriti de a ajunge la sălile de votare: sate întregi nu s-au putut prezenta. Rezultatul: Am căzut. Desi în oras bătusem toate partidele.

– Nu-i nimic, mi-am zis. O reusită mi-ar fi stricat planurile de a-mi continua studiile.

Peste două zile am aflat cu mare bucurie rezultatul pe întreaga tară. Liga avusese 120.000 voturi si intrase în Parlament cu 10 deputati: profesor Cuza, la Iasi; profesor Găvănescul, la Iasi; profesor Sumuleanu, la Dorohoi; tatăl meu, la Rădăuti; Paul Iliescu, la Câmpulung; profesor Cârlan, la Suceava; Dr. HaralambVasiliu, la Botosani; Valer Pop, laSatu Mare; ing.Misu Florescu, la Piatra-Neamt; Iuniu Leca, la Bacău.

Se alesese în adevăr, un buchet de oameni de elită care făceau cinste miscării nationale si către care lumea se uita cu o netărmuită dragoste si cu vii nădejdi. Cele 120.000 voturi reprezentau tot ce era mai bun si mai curat în poporul român. Alegătorii străbătuseră prin toate amenintările, prin toate ademenirile, peste toate obstacolele până la sectiile de votare. Dar multi au fost acei care n-au put ut străbate. Mai multi decât cei care au străbătut. Cel putin încă 120.000 de voturi au fost, fie oprite, fie furate din urne.

Am plecat înapoi în Franta, multumit de rezultat, dar urmărit mereu de o întrebare:

– Cum se va putea învinge, dacă toate guvernele vor face alegeri la fel, întrebuintând coruptia, furtul si forta statului în contra vointei populare?

ÎN MUNTII ALPI

Ajuns în Franta, nu m-am mai putut prezenta la examene, în sesiunea de Iunie. O problemă grea mi se punea acum în fată. Mota trebuia să plece în tară. Din toamnă urma să-si facă serviciul militar. Cum voi putea trăi acolo, căci din cusături iesea insuficient pentru a putea trăi un singur om, necum două suflete...Am încercat să găsesc ceva de lucru în oras: orice. Imposibil. M-am gândit că poate la tară, prin împrejurimile orasului, voi găsi ceva. Am plecat împreună cu Mota să caut de lucru în mai multe părti; dar ne-am întors seara fără rezultat.

Intr-o zi am plecat cu tramvaiul, ne-am coborât la vreo 10 km de Grenoble, la "Uriages le s Bains". (Acolo tramvaiele nu circulă numai în oras, ci până la 20 km. în toate directiile, fiind din abundentă energie electrică, captată din căderile de apă de pe munti.)

Ne-am îndreptat apoi pe niste cărărui, în sus spre munte. După vreo jumătate de oră, am ajuns la Saint Martin, o comună destul de mare, cu un drum bine pavat prin mijlocul ei, cu case îngrijite, făcute din piatră, cu câteva prăvălii sui cu o biserică, înaltă frumoasă. Am trecut mai departe. După o altă oră de mers, urcând mereu pe o căl dură care ne topea, am ajuns într-un mic cătun, "Pinet d'Uriage".

Era la o înăltime de cca. 800-900 m. În sus se deschidea o admirabilă perspectivă a Alpilor, acoperiti de zăpadă. Începuturile zăpezii păreau a fi la câtiva kilometri de noi. În stânga se deschidea o vale minunată în spre Chateau de Vizile, iar în dreapta, alta, spre Grenoble. Pe firul văii serpuia soseaua betonată, lucitoare ca apa unui pârâu bătut de soare. Oamenii erau pe câmp la lucru. Ne miram cum acolo, pe o coastă de munte la câtiva ki lometri de zăpezi, care nu se topesc niciodată, creste grâul înalt până la umărul omului, ovăz si orz, precum si tot felul de legume. Probabil, din cauza climei mai dulci si a pământului care nu-i stâncos. Nu era nici de calitate prea bună, era chiar sărac ; dar oamenii îl îngrăsau mereu cu gunoi sau cu îngrăsăminte chimice.

Vedeam lumea pe ogoare, dar ne loveam de aceeasi problemă ca si în celelalte sate: cum să intrăm în vorbă cu oamenii si cum să le spunem că am vrea să găsim ceva de muncă. Trecem pe lângă ei si nu îndrăznim să le vorbim. Mai sus, sunt încă vreo 5-6 case. Mergem acolo. Ajungem la ultima casă. Dincolo nu mai era nimic. Era ultima locuintă omenească spre masivul Beldona, afară de cabanele pentru turisti. În apropiere cosea un bătrân. Trebui e să vorbim cu el. Ii dăm bună ziua si intrăm în vorbă. Ne vede că suntem străini si ne întreabă ce suntem. Îi spunem că suntem români, că ne place mult aici si că am vrea să căutăm o cameră si să stăm câteva luni la aer. Mosneagul e sfătos. Si probabil, g ândindu-se că a găsit pe cineva de la care ar putea să afle multe lucruri, ne cheamă la o masă asezată afară, aduce o sticlă de vin negru astringent, si trei pahare ca să ne cinstească si apoi începe să ne întrebe, urmărind cu mare curiozitate răspunsurile noastre:

–Va să zică, sunteti români.

– Da, români, români din România.

– E departe de aici, România?

– Vreo 3.000 de kilometri.

–Sunt si pe la D-vs. tărani asa ca pe la noi?

– Sunt multi, pere Truk - căci asa îl chema.

– Creste si pe acolo fân? Dar boi sunt? Vaci? Cai? În fine, îi răspundem la toate, si ne împrietenim repede.

Nu-i spunem însă nimic din ceea ce ne durea pe noi, căci mosneagul a văzut că noi suntem niste oameni învătati "domni" si si-ar fi pierdut toate iluziile, aflând că noi căutăm de lucru la el. Îl intrebăm numai, dacă nu stie vreo cameră de închiriat la cineva. Ne-a dat o adresă sigură, si ne-a repetat să spunem că ne-a trimis el, "pere Truk".

Despărtindu-ne îi multumim si-i promitem că o se venim să-i ajutăm la coasă. Câteva case mai la vale, găsim adresa dată de el. Chenevas Paul, pensionar. Un alt bătrân de vreo 70 ani, îmbrăcat bine, fost plutonier si acum pensionar, (se mândreste că e singurul pensionar din tot satul). Era proprietar a două case, una lângă alta, în care locuia numai el singur, căci nu mai avea pe nimeni. Toti ai lui muriseră. Ne închiriază toată casa cea mică, compusă, jos, dintr-o cameră si o cămărută, iar, sus, la etaj, din altă cameră. (Acolo toate casele au câte un etaj). În camera de jos, o plită degătit. În cea de sus, un pat cu un asternut simplu. Are un aspect de pustiu. Se vede că de multă vreme nu mai intrase nimeni în ea. Ne împăcăm cu patru sute franci până la Crăciun. (Pe sase luni). La oras plăteam 150 franci pe lună. Am plătit pe trei luniînainte, urmând ca peste câteva zile să ne aducem bagajele si să ne mutăm în noua locuintă. Ne-am reîntors bucurosi la Grenoble. Mă gândeam, că având frecventa pentru amândoi anii de doctorat, îmi voi prepara examenele aici si mă voi coborî numai pentru casă mă prezint la ele.

Peste câteva zile urcam pe aceleasi cărări cu bagajele în spate, eu, sotia mea si Mota, spre noua noastră locuintă. În sfârsit, iată-ne instalati. Mota si-a luat rămas bun de la noi si a plecat spre tară. Noi am rămas cu ultimii bani: vreo câtiva franci. Grea situatie! Ce o să mâncăm?

A doua zi dimineata, îngândurat, plec la pere Truk. Ii ajut până seara la coasă si la încărcatul fânului. La amiază m-a invitat la masă si am mâncat la el. Seara de asemenea. Dacă as fi putut să-i duc ceva si sotiei mele, ar fi fost perfect, dar m-am întors fără nimic. Dimineata următoare, mă duc din nou. Mosneagul mai avea încă un om la lucru. Mic de statură, cu părul roscat, neîngrijit, cu niste ochi sclipitori, care-i alergau în orbite, în lumina cărora nu puteam prinde o rază de bunătate. Părea a fi un om răutăcios. Se numea Corbela. Probabil, în limba literară si oficială, Corbelle. Dar tăranii din regiune vorbesc toti "patois", adică un dialect tărănesc care se deosebeste mult de limba oficială, at ât prin pronuntia cât si prin structura cuvintelor. Diferenta este asa de mare încât un Francez de la oras nu poate întelege pe un Francez de la sat care vorbeste în "patois".
Acestia din urmă cunosc însă si limba oficială.

La prânz am fost toti trei chemati la masă de o gospodină, femeia mosneagului, o bătrână, ca bătrânele de pe la noi. Acolo tăranii nu mănâncă la 12 ceapă cu mămăligă ca la noi. Masa lor obisnuită cuprinde întâi o mâncare de legume, apoi o mâncare cu carne, iar la urmă brânză. Si totdeau na un pahar cu vin. Eu m-am apropiat, le-am multumit, dar le-am spus că nu mănânc. Ei au crezut că mă jenez si au insistat. Atunci le-am spus că e Vineri si că postesc. Nu mănânc până seara. Era un vechi obicei, pe care de trei ani, din timpul primei închi sori de la Văcăresti, îl tinusem regulat.

Corbela, când a auzit că postesc, m-a întrebat răstit:

– Dar de ce postesti?

–Pentru că, eu cred în Dumnezeu.

–De unde sti că există Dumnezeu? L-ai văzut D-ta pe Iisus Hristos? continuă mai departe Corbela.

– Nu L-am văzut, dar asa sunt eu: nu te cred pe D-ta care-mi spui că nu există, ci cred sirurile de martiri, care atunci când erau răstigniti pe cruce si li se băteau piroanele în mâini, spuneau: "Puteti să ne omorâti, dar L-am văzut".

– A! Preotii! Sarlatanii! Euîi strivesc sub călcâi, apăsând si rotind călcâiul în pământ, ca si cum ar strivi un gândac.

Văzându-l asa pornit, am rupt discutia. Seara am plecat acasă, de astă dată cu un cos de cartofi si cu o bucată de slănină pe care mi le-a dat bătrânul. Sâmbătă am lucrat la fel. Duminică m-am dus la biserică. Era lume adunată din tot satul. Într-o strană, în apropierea altarului, solemn ca un sfânt, stătea un om care părea că seamănă cu Corbela. Mă uit mai bine. Urmărea cu mare atentie pe preot. La u n moment dat se apropie de preot si foarte smerit îi ajută. El e, Corbela! Dascăl, ajutorul preotului si clopotar la biserică. Mai târziu, când m-am împrietenit cu oamenii, le-am povestit întâmplarea mea cu Corbela, făcând cu totii mare haz.

– Sunt si pe la noi nebuni de acestia, îmi spuneau ei. S-au învătat de la cei mari care sunt contra Bisericii. Dar noi, tăranii francezi, credem în Dumnezeu, asa cum apucat de la părintii nostri.

Preotul, un om de o vastă cultură, doctor în Filozofie si Teologie, trăia într-o mare mizerie, fără leafă de la statul ateu, care prigonea pe preoti ca pe niste dusmani. Ei trăiesc numai din ajutorul putinilor oameni ai satului.

***

Săptămâna următoare am lucrat la un alt om, la scos cartofii. De aici am căpătat o cantitate mai mare de cartofi, baza noastră de existentă pentru mai multă vreme. Apoi am trecut la altul, la legatul snopilor de grâu. Pe urmă la treierat. Acolo, în toate satele, obstea satului are masini de treierat. Ea trece din casă în casă,treierând la fiecare. Recolta este bogată si frumoasă ca aurul. Nu este tăran care să nu fie abonat la câte o revistă săptămânală agricolă, plină de sfaturi bune pentru agricultură, grădinărit, cresterea vitelor si îngrijirea lor, stupărie etc. Ei citesc aceste reviste cu multă atentie, din scoartă în scoartă, căutând, într-o mare întrecere, ca fiecare să aplice cât mai bine acele sfaturi si să folosească cât mai mult din ele. Grajdurile lor sunt tot asa de îngrijite ca si casele. Vitele sunt bine păzitesi de frig si de foame. tesălate în fiecare zi. De aceea ele sunt frumoase, muncesc mult si produc mult. În grajdurile lor am găsit adesea scris de tărani pe câte o bucată de carton: "Iubiti animalele, prietenii nostri de muncă!"

După vreo lună, satul s-a învătat cu mine. Eram cunoscut sub numele de "Le roumain"(Românul). Auziseră că sunt student la doctorat si seara stăteam de vorbă cu ei. Îi interesau problemele de filosofie, chestiuni politice, situatia internatională, iar din Economia Politică, cu deosebire, problema preturilor, legea cererii si ofertei si altele, care stabilesc pretul; cauzele scăderii sau urcării preturilor si timpul potrivit pentru vinderea produselor lor. tăranii între 25-40 ani, se orientau foarte bine în toate aceste chestiuni si puteai discuta cu ei probleme oricât de înalte. Le întelegeau.

***

De la un timp am început să-mi prepar examenele. Mota îsi dăduse examenele în Iunie, înainte de plecare, cu mare succes.

Ziua munceam, iar seara si noaptea cât puteam sta, citeam. Pentru anul I aveam 4 obiecte: Economia Politică, Istoria Doctrinelor Economice, Legislatia Industrială si Legislatia Financiară. După două luni însă au început să-mi slăbească puterile. Alimentatia nu era suficientă. În ultimele zile mâncam numai cartofi fierti. La două trei zile, câte un kg. de lapte, iar carne, odată pe săptămână. Uneori brânză. Atât puteam eu câstiga cu munca mea. Mai rău decât mine, era însă sotia mea care se anemiase mult. În Octombrie m-am prezentat la examen. Am căzut, desi la obiectul principal, Economia Politică, luasem cea mai mare notă si la celelalte obiecte note de trecere, la Legislatia Financiară obtinând numai nouă, limita pentru doctorat fiind zece. Pentru moment am rămas dezorientat. Nu fusesem un element strălucit la carte niciodată, dar nu căzusem niciodată până acum la vreun examen, fiind cotat printre elementele bunisoare.

În greaua situatie materială în care mă aflam, era o lovitură. Greutatea stătea în aceea că nu mă mai puteam prezenta decât peste trei luni si din nou la toate materiile. M-am încăpătînat si m-am hotărât să reiau munca de la capăt. Lucrul la tară se terminase. Căzuse zăpadă. Numai la tăiatul lemnelor în pădure puteam să mă mai duc. În schimbul ajutorului pe care-l dădeam, am căpătat si eu un car cu lemne.

Au început însă să-mi vină ajutoare din tară. De acasă si de la părintele Mota, dintr-un împrumut pe care-l făcuse în numele meu, la o bancă.
Am petrecut iarna si sărbătorile Crăciunului, în mijlocul tăranilor si cu deosebire în mijlocul familiei Belmain-David. În sesiunea de Februarie m-am prezentat din nou si mi-am luat examenele anului întâi de doctorat. Imediat m-am apucat de prepararea celui de al doilea an: Drept Administrativ, Filosofia Dreptului, Istoria Dreptului Francez si Dreptul International Public. În primăvară mi-am luat si eu o grădină, pe care am început s-o lucrez pe cont propriu.

Dar în luna Mai 1927, primesc o scrisoare desperată de la Mota si apoi altele de le Focsani si de la studenti, prin care eram chemat de urgentă în tară, deoarece Liga se rupsese în două. De la Mota si Hristache Solomon primesc si bani de drum. Până la examene însă, mai aveam o lună de zile. Mă prezint Decanului Facultătii si spunându-i, că trebuie să plec de urgentă în tară, îi cer să-mi îngăduie a mă prezenta mai înainte pentru a-mi da examenele. Cererea mi-a fost aprobată. La 16 Mai, am dat examenele si le-am luat. La 18 Mai, am pornit spre tară, luându-mi rămas bun de la locuitorii din Pinet, în mijlocul cărora trăisem aproape un an de zile. Unii dintre ei, cei mai bătrâni, când am plecat, plângeau. Altii m-au condus până la gara din Grenoble.

Venisem în Franta cu îngrijorarea că voi întâlni un popor imoral, putred si decăzut, asa cum se flutura de multă vreme prin lume. M-am convins că poporul francez, tăranul si orăseanul, este un popor de o moralitate severă. Imoralitătile apartin străinilor stricati, bogatilor tuturor neamurilor, atrasi de Paris si de alte orase mari. Clasa conducătoare, după părerea mea, însă, este iremediabil compromisă, gândind, trăind si actionând sub influenta si numai sub influenta iudeo-masoneriei si a bancherilor ei. Iudeo-masoneria si-a făcut din Paris sediu pentru întreaga lume. (Londra cu
ritul scotian este numai o filială). Această clasă conducătoar e este ruptă de întreaga istorie a Frantei si de natiunea franceză. De aceea plecând din Franta, făceam o mare deosebire între poporul francez si între statul masonic francez. Am rămas nu numai cu dragoste pentru poporul francez, dar si cu credinta, care nu mi se va clătina niciodată, în învierea si biruinta acestui neam în contra hidrei care s-a asezat peste el, întunecându-i gândirea, sugându-i vlaga, si compromitându-i si onoarea si viitorul.


LA BUCURESTI

LIGA APĂRĂRII NATIONAL-CRESTINĂ S-A RUPT ÎN DOUĂ

Am sosit în Bucuresti. Era un dezastru. "Liga Apărării Nationale Crestine" se rupsese în două. Sperantele natiei acesteia se prăbuseau. Un neam care-si încordase puterile sleite, într-un greu moment al istoriei sale, în luptă cu cea mai mare primejdie care i-a amenintat vreodată viata, cădea acum la pământ cu toate sperantele lui nimicite. Acest naufragiu în inimile viteze ale miilor de luptători, văzându-si cu totii, într-o clipă, năruite jertfele făcute în trecut si toate sperantele, inspira un sentiment de durere chiar si acelora care stătuseră departe de miscare. O mai mare durere colectivă nu mi se întâmplase să văd până atunci. Toate valurile acelea de entuziasm de la Severin la Focsani, de la Câmpulung la Cluj, se transformaseră în valuri de dur ere si deznădejde.
M-am dus la Parlament si m-am prezentat profesorului Cuza. Spre marea mea surprindere, am găsit pe un singur om vesel în mijlocul durerii generale. Acesta era prof. Cuza. Redau textual si cu cea mai mare constiinciozitate convorbirea avută.

– Bine ai venit, Cornelie dragă, apropiindu-se de mine si întinzându-mi mâna. Tu esti un băiat bun. Să-ti cauti ca si până acum de treabă si va fi foarte bine.

– Domnule Profesor, sunt amărât până în adâncul inimii mele de nenorocirea care s-a abătut asupra noastră.

– Dar nu s-a întâmplat nici o nenorocire. Liga este mai puternică decât oricând. Iată, am venit de la Brăila ieri. Acolo a fost ceva, nemaipomenit. M-a primit poporul cu muzici, cu tobe, cu urale nesfârsite. Ai să vezi ce e în tară. Tu nu sti ce e. Toată tara e cu noi. Încă vreo câteva vorbe si am plecat. Mă întrebam apoi năucit...

– Un sef, văzându-si trupa lui sfâsiată de dureri, ruptă în două si cuprinsă de deznădejde, să se afle în cea mai perfectă voie bună si veselie? Să nu-si dea seama de dezastrul care fierbe sub el? Sau îsi dă seama., si atunci cum este cu putintă să-i pară bine?

CE SE ÎNTÂMPLASE

Cei 10 parlamentari ai Ligii au lăsat de dorit, după părerea mea, în toată activitatea parlamentară si extraparlamentară din timpul anului ce trecuse. Erau elemente slabe? Hotărât, nu. Erau de rea credintă? Hotărât, nu. Erau de absolută bună credintă, dar cu mici insuficiente, fie de pregătire în materie de cunoastere a problemei jidănesti, cei mai recenti; fie mai greoi în deplasărisi actiune, cei mai bătrâni. Dar acestea sunt inerente oricăror oameni adunati într-o organizatie si trebuiesc modelate si complinite de conducere si corectate cu multă dragoste. Atunci, care au fost cauzele adevărate ale acestei situatii?

După părerea mea:

1. Lipsa de coordonare a actiunii parlamentare si extraparlamentare.

2. Lipsa de unitate sufletească, absolut necesară unei asemenea organizatii, înconjurată din toate părtile de ochi inamici care încearcă să profite de orice neîntelegere internă.

Aceste două însă, au la bază o altă cauză si anume:

Lipsurile conducătorului, greselile lui. Un conducător trebuie să facă necontenit scoală, în sensul vederilor lui, cu toti luptătorii din jur, pentru ca să asigure unitatea de gândire a blocului respectiv. Să elaboreze un plan de luptă. Să dea directive în materie de actiune. Să fie un permanent slujitor al unitătii miscării, încercând cu dragostea lui, cu chemările lui, cu observatiile, cu pedepsele, să netezească neîntelegerile si nepotrivirile inerente o ricărei organizatii. Să fie un neîncetat îndemn către toti la îndeplinirea datoriei lor. Să procedeze cu dreptate, respectând normele de conducere pe care si le-a impus si în baza cărora si-a adunat oamenii.

Din toate acestea, profesorul Cuza n-a făcut nimic. N-a făcut scoală cu oamenii săi nici măcar consfătuiri.

– Să facem o consfătuire, D-le Cuza, îi spuneau unii din ei, ca să stim si noi ce atitudine să luăm si cum să ne prezentăm în Parlament.

–N-avem nevoie de nici o consfătuire, pentru că noi nu suntem partid politic.

N -a dat niciodată nici o directivă nimănui. Veti găsi volume de valoare, zeci de brosuri scrise de prof. Cuza, veti găsi sute de articole, dar desfid pe oricine s-ar încumeta să-mi aducă zece circulări sau ordine de organizare sau de actiune date celei mai zbuciumate organizatii politice, de la 4 martie 1923, data înfiintării ei, si până la 20 mai 1927, momentul desfiintării ei. Nu veti găsi, nu zece, nici cinci, nici trei. Profesorul Cuza a îndemnat, dar el n-a fost un animator.Profesorul Cuza a pedepsit, dar atunci când a pedepsit, a provocat un adevărat dezastru, fiindcă a procedat fără întelepciune.

Intre timp, din cauza situatiei înfătisate mai sus, se întelege că o parte dintre parlamentari, văzând si simtind că lucrurile nu merg cum trebuie, îsi manifestau nemultumirile lor. Ei vedeau că, încetul cu încetul, miscarea merge spre ruină, mai ales, că pe lângă lipsa unor directive, mai interveneau, din timp în timp, si unele iesiri ale prof. Cuza la tribuna Parlamentului, carea veau în adevăr un efect uluitor si descurajator pentru miscarea întreagă. Asa bunăoară, când imediat după deschiderea Parlamentului, unul din deputatii Ligii protesta împotriva stării de asediu si a samavolniciilor ne mai pomenite, întâmplate la Focsani, prof. Cuza s-a ridicat si a spus că bine a făcut guvernul că a instituit starea de asediu si că el ar fi făcut la fel, spiritele fiind agitate din cauza jidanilor. Altădată vorbind la mesaj, spunea, combătând pe tărănisti (care de altfel erau în opozitie): că Partidul poporului ar putea deveni un factor de guvernământ prin sistemul rotativei cu Partidul liberal, dacă Generalul Averescu si-ar însusi doctrina "Ligi Apărării Nationale Crestine".

Aceste lucruri aruncate de la tribună, tocmai în momentul în care mii oameni loviti, schingiuiti si nedreptătiti, asteptau cu înfrigurare, ca o slabă mângâiere pentru suferintele lor, măcar un cuvânt de înfierare a guvernului ale cărui victime erau, împrăstiau o atmosferă de descurajare pretutindeni.

În cele ce urmează, redau după Monitorul Oficial, un pasaj din discursul amintit:

"Rămân dar actualmente în slujba Statului două partide mature, partide de ordine, ale ordinii actuale, partide de guvernământ, care se complectează si care asigură jocul normal al mecanismului constitutional: Partidul Poporului si Partidul Liberal. Ele sunt asezate pe baze solide, rezemându-se pe interese de productie, desi diferite, totusi ambele generale, reale si permanente care le asigură dăinuirea si eficacitatea actiunii lor. Noua operă de organizare constitutională si politică a tării este opera la care au lucrat împreună aceste partide, fiecare în măsura răspunderii si rolului pe care l-au avut: de guvern si opozitie. Partidul Poporului va continua opera începută căreia îi va aduce to ate ameliorările pe care practica sinceră si de bună credintă le va învedera ca necesare pentru consolidare mai departe a Satului si unificare desăvârsită a tării... Partidul Liberal este exponentul intereselor burgheziei românesti, al intereselor financiare, comerciale si industriale legitime si indispensabile, bunului mers al tării. Partidul Poporului chemat să desăvârsească organizatia economică a Statului, asezând-o pe temelii reale, preocupat de nevoile tuturor în cadrul intereselor superioare ale tării, se sprijină în special pe interesele generale, reale si permanente ale productiunii agricole, factor precumpănitor al vietii noastre economice. Partidul Poporului care are rădăcinile cele mai adânci si cele mai întinse pe tot cuprinsul tării, în cadrul armoniei sociale... vrea să dea plugarilor stăpânitori de pământ rolul ce li se cuvine în economia Statului potrivit muncii si numărul lor.

(Monitorul Oficial, 30 iulie 1926, pag. 395)

Această atitudine din partea unui conducător de miscare natională, este incalificabilă. A face apologia partidelor pe care miscarea natională le denuntă ca pe o nenorocire abătută deasupra României si în contra cărora luptă cu sacrificii dureroase, pentru a crea o nouă soartă acestei tări, alta decât cea hărăzită de polit icienii partidelor, este tot una cu a-ti condamna la moarte propria miscare.

A ridica în slavă sistemul rotativei reprezentat prin Partidul liberal si averescan, denuntate de tine însuti, timp de o viată întreagă, ca dusmane ale neamului, înseamnă a înlătura orice perspectivă de biruintă a miscării nationale pe care o conduci dovedind totodată, prin acest fapt, că tu însuti nu crezi în ea. Ce ar zice lumea de un comandant de trupe eroice, care se luptă, fac jertfe supreme, cred în biruinta lor, trăiesc si sunt gata să moară cu gândul la ea, comandant care, într-un discurs în timpul luptei si în fata miilor de răniti căzuti, le-ar vorbi ridicând în slavă trupele inamice si prevestind victoria acestora. Ce s-ar întâmpla cu biata trupă, care în loc de a auzi un cuvânt de înăltare a nădejdilor ei în biruintă, ar auzi pe însusi comandantul ei vorbind despre frumoasele perspective de victorie ale trupelor inamice? Ce s-ar întâmpla? Trupa aceea s-ar împrăstia demoralizată.

Asa s-a întâmplat. Multi luptători pe frontul miscării nationale s-au împrăstiat deznădăjduiti. Datorită acestei atitudini ciudate, deputatii Ligii au început să-si manifeste nemultumirea. Ei au gresit, după părerea mea. Nu aveau dreptul să-si manifeste aceste nemultumiri decât numai fată de presedinte si în cadrul restrâns al conducerii. Ei însă au depăsit acest cadru. În conditiile acestea. fiecare vorbă aruncată însemnează o nenorocire în plus peste aceea provocată de însusi presedintele miscării.

Încetul cu încetul, greselile unora si ale altora au dus la răcirea relatiilor dintre ei. Până când, într-o zi, deputatul Paul Iliescu, fără un motiv binecuvântat si fără o judecată prealabilă, deci fără respectarea normelor si legilor organizatiei, este eliminat din "Liga Apărării Nationale Crestine".Nu numai atât, dar fără ca presedintele să spună măcar vreunuia din parlamentari ceva, ci pur si simplu, anuntând de la tribună, că a eliminat pe Paul Iliescu din L.A.N.C. si cerând în acelasi timp ca să fie dat afară din Parlament, iar locul de la Câmpul ung să fie declarat vacant.

Aceasta a căzut ca un trăsnet pe capul bietilor deputati ai Ligii. Peste două zile, prof. Sumuleanu, care între timp venise de la Iasi, a făcut o comunicare Camerei, iscălită si de ceilalti deputati: Ion Zelea-Codreanu, Valer Pop, Dr. Haralamb Vasiliu, Prof. Cârlan, prin care afirmau că declaratia prof. Cuza, în orice caz, e prematură, deoarece statutele prevăd că excluderile se pronuntă de comitet. În cazul de fată comitetul habar nu avea de această chestiune. El nu cunostea ni ci o vină acestui om, dar nu cerea să fie eliminat. Comitetul cerea ca omul să fie întâi judecat, ca să se poată apăra. Cereau, prin urmare, să se respecte statutul; să se respecte legea pe care au jurat toti. În acelasi timp s-au făcut interventii în acest sens la profesorul Cuza.

Rezultatul acestor interventii:

Toti semnatarii sunt eliminati din "Liga Apărării Nationale Crestine", în frunte cu prof. universitar Sumuleanu si cu tatăl meu, unii dintre acestia având merite de muncă si de jertfă la formarea acestei ligi mai mari decât însusi prof. Cuza. Prof. Sumuleanu era însusi vicepresedintele Ligii. Si acestia dati afară tot fără nici o judecată; fără a li se spune ceva, fără a fi fost întrebati.

După părerea mea, procedarea prof. Cuza, în calitate de presedinte al organizatiei, căruia îi incumba datoria de a avea cea mai mare grijă pentru viata organizatiei, si cea mai mare atentie la orice măsură în stare să-i pericliteze existenta, a fost fundamental gresită. În fond nedreaptă si cu totul ne le loculei, mai ales având în vedere persoanele în joc. Era însusi comitetul de conducere al Ligii. Erau creatorii acestei organizatii. Măsura era nejudecată, fiindcă profesorul Cuza n-a prevăzut consecintele care decurgeau din ea, pentru miscare. Imediat după ac eastă eliminare se scoate "Apărarea Natională" prin care se afirmă, că acesti oameni în frunte cu prof. Sumuleanu si Ion Zelea-Codreanu s-au vândut jidanilor, răspândindu-se în toată masa Românilor această insinuare.

Prof. Sumuleanu, prieten nedespărtit de un sfert de veac, om de o corectitudine exemplară, a fost oribil si incalificabil atacat în "Apărarea Natională" de sub directia si îndrumarea D-lui Cuza. Umbla pe stradă coplesit de durere, sub acuzatia de trădare. Atunci prof. Sumuleanu a scos, drept răspuns, o brosură intitulată "Miselia unor prieteni". De data aceasta, prof. Cuza, după părerea mea, nu numai că a fost nedrept, a fost mai mult decât nedrept. Eliminatii, la rândul lor, au gresit, scotând manifeste cu atacuri deopotrivă de nedrepte, dar greseala acestora, era consecinta
greselii profesorului Cuza.

Toate acestea se petreceau în durerea sfâsietoare a tuturor luptătorilor si în marea satisfactie si bătaie de joc a jidănimii. Eu am sosit în acest moment. În Parlament se judeca chestiunea d acă deputatii dati afară din Ligă îsi pierd mandatele de parlamentari.

Mă întreb si acum: Oare profesorul Cuza, când a luat aceste măsuri a fost victima unor sugestii sau a unor intrigi, sau asa a judecat singur, că e bine?

Peste câteva zile, intervenindsi ceilalti din afară, înmărmuriti de măsurile profesorului Cuza si cerând să se împace lucrurile, prin revenirea asupra eliminărilor făcute si prin respectarea dispozitiilor statutare, ne pomenim cu o a treia măsură prin care sunt considerati eliminati si acestia. Printre ei erau: Generalul Macridescu, prof. Traian Brăileanu, Hristache Solomon, prof. Cătuneanu etc.

Prin lume se împrăstia sistematic zvonul, că toti cei eliminati s-au vândut jidanilor. Printre agentii activi în împrăstierea acestor zvonuri: Colonelul Neculcea si Liviu Sadoveanu, unul mâna dreaptă si altul cea stângă a profesorului Cuza.

Eliminatii s-au constituit atunci în "Liga Apărării Nationale Crestine-Statutare", voind să spună prin această denumire, că ei se păstrează în cadrul statutului. În acest timp profesorul Cuza convoacă la Iasi, în sala Bejan, o mare adunare natională, la care iau parte vreo mie de oameni si care ratifică eliminările pe baza că s-au vândut jidanilor.

Mă opresc aici si nu trec la observatii asupra celor ce se scriau, fie de o tabără, fie de alta, considerând, atât cât am consemnat, ca fiind suficient pentru întelegerea situatiei miscării în acea vreme. Atât doar as vrea să adaug: că timpul (au trecut nouă ani) a dovedit că prof. Cuza a gresit; pentru că, nici p rof. Sumuleanu, asa de crunt lovit în onoarea lui, nu s-a vândut jidanilor, nici tatăl meu care a primit lovituri aproape mortale din partea puterii iudaice (de care prof. Cuza nu s-a învrednicit), nici Generalul Macridescu, nici prof. Găvănescul, nici pro f. Traian Brăileanu, nici prof. Cătuneanu, nici Dr. Vasiliu, nici prof. Cârlan, nici preotul Mota etc.

Ani după aceea, după ce dezastrul s-a întins ca un pustiu peste Ligă, a venit prof. Cuza la vechiul său prieten, prof. Sumuleanu, pe care îl lovise asa de crud, si i-a spus:

–Dragă Sumulene, n-am nimic cu tine. Hai să ne împăcăm!

Profesorul Sumuleanu însă, s-a întors si plecând i-a zis:

–E prea târziu.

Nu pentru că prof. Sumuleanu n-a vrut să ierte o lovitură crudă, pe care o primise, ci pentru că jos, era cenusa unei miscări si a unor sperante românesti.

CUM AM PROCEDAT ÎN FATA ACESTEI SITUATII

Am sosit din Franta, în mijlocul acestui dezastru care se abătuse peste miscarea natională, cu intentia de a se salva ceea ce se mai putea salva. Am convocat la Iasi, în cea mai mare grabă, grupul "Văcăresti", si o parte din conducătorii tineretului universitar din cele patru centre.

Intentia mea a fost să localizez dezbinarea produsă, realizând un bloc al tineretului. Să fac imposibilă coborârea în spre tineret a atmosferei de vrăjmăsie care măcina rândurile bătrânilor. După cum era si natural, acest bloc voiam să-l bazez, în primul rând, pe constiinta, că dezunirea si ura dintre noi însemnează moarte pentru miscarea natională. Odată, acest bloc înfăptuit, voiam ca să ne îndreptăm spre liniile care ardeau ale bătrânilor si prin interventii, făcând cele mai hotărâte presiuni pentru reabilitarea unitătii, să putem salva situatia.

Planul meu însă a căzut. Tineretul era deja cuprins de flăcările mistuitoare ale învrăjbirii, încât la Iasi propunerea mea, cu toate legăturile care existau între mine si acest tineret, n-a găsit nici un răsunet în inimi. Si aceasta cu atât mai mult cu cât la conducerea studentimii din Iasi, care ar fi putut da în aceste ceasuri se mnalul unei directii salvatoare, se ridicase o serie de elemente slabe, cu porniri sufletesti spre rău.

Din tot tineretul n-a rămas în picioare în jurul acestei propuneri, decât vechiul grup de la Văcăresti. Si pe lângă el câtiva tineri studenti ieseni, în număr de 10-12, printre care din cei mai vechi: Ion Blănaru, Ion Bordeianu, Victor Silaghi, iar din cei mai noi, un grup de Ardeleni în frunte cu Ion Banea, Emil Eremeiu, Misu Crisan. Din tot tineretul, atât rămăsese în jurul nostru.

Mi-am continuat planul. Am plecat la Bucuresti cu întregul grup ca să mă prezint celor două fractiuni. Ne-am prezentat întâi "Statutarilor", cerându-le să facă orice sacrificii pentru a putea restabili unitatea miscării. După câteva ore, ei au consimtit la reunire, fiind gata a face sacrificii, dar cerând ca pe viitor să se respecte statutul. După aceasta ne-am prezentat profesorului Cuza. El însă, în urma rugămintilor si argumentărilor noastre, a refuzat. Discutia avută cu acest prilej e bine să n-o mai redau.

Am plecat. În sufletele noastre se coborâse pustiul. Tot ce se ridicase, toată strălucirea de ieri a acestei miscări nu venise ca un dar al norocului. Totul crescuse din luptă purtată, pas cu pas, si metru cu metru. Îngrămădisem hotărâri grele peste hotărâri, înfrunta sem primejdii peste primejdii, riscuri peste riscuri, dureri fizice si morale, care de care mai sfredelitoare, sănătate din sănătatea noastră, sânge din sângele nostru, luptă si jertfă cu fiecare zi.
Acum totul se prefăcea în scrum.



 

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

 

  
:GuestBook : :
 
                           żMiscarea Legionara Totul Pentru Tara Nimic Pentru Noi

                                                   

 .:Legiunea:.
 o Cantece
 o Ortodoxie
 o Carti
 o Istorie
 o Personalitati


 

 

 .:Muzica :.
 o Martiri
 o Atitudini
 o Circulare



 

 

 

  .:Romania.
 o Vom Invinge
 o Iadul Comunist
 o Regele
 o Legaturi

 

 

.www.gardadefier.tk Ř 2004 by CSS. email 2004@gardadefier.tk

                                                                  

                                                                                                     statistici.ro