:. Razboi in Irak

Cauza razboiului consta in lepadarea oamenilor de Dumnezeu si de legea Lui. Lepadarea de Dumnezeu si netrebnicia din timp de pace a oamenilor provoaca razboiul. Atunci cand oamenii merita razboiul, atunci cand acumuleaza cauze de razboi, razboiul vine fie ca o vor ei, fie ca nu o vor. (…) Atata vreme cat oamenii se razboiesc cu Dumnezeu prin gandurile, poftele si faptele lor, degeaba viseaza la pace. Fie ca vor sau nu, razboiul n-are cum sa nu vina acolo unde este semanata samanta razboiului. Razboiul impotriva lui Dumnezeu, pe fata sau intr-ascuns, duce inevitabil la razboi intre oameni. “Ca nu este pace necredinciosilor, zice Domnul” (Isaia, 48,22). In zilele noastre, se vorbeste in gura mare despre pace mai mult ca oricand, in vreme ce popoarele se pregatesc de razboi mai mult decat oricand. Este greu ca aceasta fatarnicie sa nu fie pedepsita prin razboi.”

Episcopul Nicolae Velimirovici -“Razboiul si Biblia”




14 martie 2003


In pragul furtunii

Traim acum probabil ultimele zile de pace in Orientul Mijlociu. Linistea dinaintea furtunii. Teatrul diplomatic la care am asistat in ultimele luni nu a fost altceva decat o simpla mascarada. Acest razboi a fost hotarat deja imediat dupa 11 septembrie 2001, cand presedintele Bush anunta "o campanie indelungata", anunt care a fost urmat de modificarea doctrinei militare a SUA prin recursul la "razboiul preventiv" si de refuzul de a recunoaste Curtea Penala Internationala de la Haga. S-ar putea insa sa fim nevoiti sa ne intoarcem si mai mult in timp, poate chiar la 11 septembrie 1990, cand presedintele George Bush Sr. anunta zorii unei "noi ordini mondiale". Din motive necunoscute, razboiul care a urmat in 1991 impotriva Irakului nu a fost dus pana la capat. Poate ca a trebuit sa vina lovitura de la 11 septembrie 2001 pentru ca populatia Americii si a restului lumii sa fie convinsa de "legitimitatea" acestei campanii.

Miza acestui razboi nu este nici "dezarmarea" Irakului (exista alte tari cu arme mult mai periculoase) nici "nerespectarea rezolutiilor ONU" (cate alte rezolutii nu au fost in trecut simple petice de hartie?), ci tocmai "noua ordine mondiala". Aceasta este si semnificatia teatrului diplomatic care se joaca pe scena ONU in aceste zile. Lumea islamica in intregul ei, deci si Irakul, a priceput de mult ca SUA sunt hotarate sa porneasca acest razboi cu orice pret, cautand doar pretextul potrivit. Si atunci, la ce bun sa se dezarmeze de bunavoie, dincolo de concesiile facute in sila inspectorilor ONU? Coalitia "anti-americana" cu Franta si Germania in frunte, este probabil constienta de faptul ca asa-zisele succese partiale ale inspectiilor se datoreaza exclusiv atitudinii intransigente a SUA si a amenintarii folosirii fortei. Fara aceasta, Irakul i-ar alunga pur si simplu pe inspectori, asa cum a mai facut-o in trecut. Miza politicii acestor tari este insa alta. Ele doresc o contrabalansare a puterii Americii, care are tendinta sa ia destinele intregii lumi in propriile maini.

Ceea ce se intampla acum este la urma-urmei o consecinta a politicii americane din ultimele decenii. Unii acuza "pacifismul" si "slabiciunea" Europei Occidentale. Dar cui se datoreaza arhitectura si mentalitatea vest-europeana postbelica, daca nu americanilor? Fara aceasta evolutie a Europei Occidentale, aceasta nu ar fi fost probabil in ziua de azi atat de dependenta de sprijinul militar american, iar America nu ar fi ajuns la rolul de putere dominanta in cadrul NATO, asa cum il are in prezent. SUA se lovesc acum de pacifismul european pe care ei l-au nasit, sa ne reamintim numai de actiunile de "reeducare" (sic!) din Germania duse pe scara larga imediat dupa incheierea razboiului. Dar si Saddam Hussein, cel care acum pare a fi inamicul nr. 1 al Americii, este o creatura sustinuta in trecut de puterile occidentale, in special de SUA si de Franta. La sfarsitul anilor '70 si in anii '80 s-a dorit ca guvernul secular de la Bagdad sa fie o contrapondere la regimul islamist de la Teheran. Cei care i-au livrat dictatorului irakian tehnologie si arme de distrugere in masa au fost chiar americanii, iar ironia soartei face ca negociatorul acestor tranzactii sa fi fost chiar actualul ministru american al apararii. Nu credem ca americanii nu au stiut cine era Saddam la vremea in care il inarmau pana in dinti, sau ca dictatorul de la Bagdad a fost candva o simpla marioneta a americanilor, care s-a intors la un moment dat impotriva lor. Probabil ca folosirea "creaturii" Saddam a fost gandita pe termen limitat, pentru a impiedica exinderea islamismului in zona, dupa care ar fi urmat distrugerea sa. De aceea vom asista probabil in curand la desavarsirea a ceea ce s-a inceput la inceputul anilor '90, in precedentul razboi din Golf.

Problema "legitimitatii" acestui razboi a fost mult discutata. In fata opozitiei inversunate a Papei Ioan Paul al II-lea, au fost unii comentatori politici de la noi care au facut recurs la principiile "razboiului just" enuntate de Toma d'Aquino. Concluzionand ca un razboi american in Irak se incadreaza in ele, reticentele Sfantului Parinte au fost respinse ca ... "nefondate teologic"! Culmea! De parca SUA ar fi un stat ... catolic! Daca se doreste "legitimarea" morala a acestui razboi, atunci sa se faca exclusiv pe baza principiilor care stau la baza SUA: "libertate, toleranta, drepturile omului, etc". Nu veniti, domnilor, cu crestinismul, pentru ca SUA sunt un stat care nu are nimic de-a face cu adevarata traditie crestina! Atunci cand lucrurile se vor limpezi si vom intelege mai bine ce se intampla, traditia crestina va rosti cu siguranta un cuvant raspicat in aceasta chestiune. Daca nu prin ierarhii ei, se va gasi pana la urma cine s-o faca.

Pana atunci, pentru cei care cauta motive de "legitimare" a razboiului, propunem un criteriu cat se poate de simplu: ai dreptul sa sustii acel razboi, acea cauza, pentru care ai lua in considerare sa-ti dai propria viata, daca prin asta copiii tai ar avea parte de o lume mai buna. Un razboi "legitim si necesar" trebuie sa-si pastreze acest caracter chiar si in conditiile absentei unei superioritati tehnologice si militare care ar putea reduce pierderile proprii la minimum, crescandu-le in schimb pe cele inamice la proportii apocaliptice. Ar pleca oare America la razboi in Golf daca ar avea o armata dotata la nivelul celei ... irakiene, bazandu-se doar pe moralul trupelor si pe credinta intr-o cauza justa? Oare cati din cei ale caror atitudini de vitejie se rezuma la declaratii date din fotoliu s-ar cobori ei insisi in campia infierbantata a Mesopotamiei sa duca un astfel de razboi?


Bogdan Munteanu



21 martie 2003

A inceput razboiul in Irak

Ceea ce se profila deja cu multa vreme in urma a inceput: atacul american impotriva Irakului. Relatarile de presa sunt confuze, cenzurate si parte componenta a razboiului mediatic si psihologic care se duce in paralel cu cel de pe teren. Multe din afirmatiile cu iz spectacular nu sunt altceva decat pura propaganda, adevarul fiind extrem de greu de identificat.

O probabila cadere a regimului de la Bagdad nu va fi regretata de prea multa lume, nici macar in lumea islamica. Insa modul in care aceasta s-ar realiza ar produce pagube ireparabile. In primul rand civilii, a caror soarta risca sa devina o veritabila tragedie umanitara, dar mai ales intreaga structura a relatiilor internationale de pana acum. Rezultatul nu va fi mai putin terorism, cum insinueaza oficialii americani, ci mai multa instabilitate. In urma acestui razboi, indiferent de rezultatul sau, sentimentele anti-americane si anti-evreiesti din lumea islamica se vor accentua. Pusi in fata unei asemenea demonstratii de forta si superioritate militara, careia o armata clasica nu-i poate face fata, dusmanii Americii din lumea islamica se vor considera indreptatiti sa recurga cu predilectie la arma "terorismului", singura care nu poate fi combatuta cu rachetele inteligente.

Nu putem sa ne infrangem temerea ca telul nemijlocit al acestui razboi este provocarea in mod deliberat a unei "dezordini mondiale", menita sa canalizeze intr-o directie de mult stabilita tensiunile si disputele care mocnesc acum in Orient. Asa-zisa dezarmare a Irakului nu este decat un simplu pretext lipsit de consistenta ...

Traversam vremuri tulburi, cand binele pare tot mai greu de identificat in mijlocul unui ocean de violenta care se extinde in toate directiile. Si, culmea, aceste stihii sunt dezlantuite chipurile in numele "luptei binelui impotriva raului" pe care considera ca o duc toate taberele implicate.

Noi insa stim ca numai rabdarea si credinta ne pot deschide ochii sufletesti cu care intr-o buna zi vom vedea totul mult mai limpede. In viitorul nu prea indepartat mastile vor cadea, iar adevarul va iesi la lumina in mod dureros si pentru multi din cei care acum inca nu vad. Atunci va fi nevoie mai mult ca oricand de resursele de credinta si de jertfa ale lumii crestine. Sau cel putin a ceea ce va mai ramane cu adevarat crestin din ea.




14 aprilie 2003

Dincolo de caderea statuilor
A fost nevoie de trei saptamani de lupte –sensibil mai mult decat pronosticau initial optimistii- pana cand s-a ajuns la deznodamantul prevazut de toata lumea: statuile lui Saddam Hussein au cazut, una cate una, din toate orasele cucerite de trupele americane. Doborarea lor, simbolica pentru sfarsitul unui regim opresiv, a fost mediatizata pana la satietate pe toate canalele. Dar aceasta eliberare (fara ghilimele!) nu s-a soldat pana acum decat cu un gol imens. Un gol presarat de alte simboluri, poate nu atat de spectaculare pe plan vizual, dar mult mai profunde, posibil cu valente premonitorii pentru viitorul acestei zone fierbinti a globului.

Tentativa de acoperire cu drapelul american a fetei statuii din centrul Bagdadului a fost doar de scurta durata. Drapelul “stars and stripes” a fost inlocuit imediat cu cel irakian, inainte ca dictatorul turnat in bronz sa fie smuls (de catre un tanc american!) de pe soclul unde trona de ani de zile. Aceasta dupa ce cativa irakieni incercasera fara succes sa darame statuia prin forte proprii, inarmati doar cu un baros si o funie.

Cunoscatorii islamului au descifrat in manifestarile de bucurie ale populatiei siite din Bagdad un simbolism pur religios: drapelul negru, piatra rotunda tinuta in mana, gesturile cu mainile incrucisate care semnifica martiriul, scandarile “Saddam este dusmanul lui Dumnezeu”. Izbucnirile de bucurie ale unui curent religios asuprit au adus in prim-plan semne si valori de o cu totul alta natura decat cele purtate de tancurile eliberatorilor. Acestia au imprimat pe… cartile jocului de poker(!) figurile principale ale fostului regim de la Bagdad, in scopul recunoasterii lor de catre militarii americani. In fruntea lor, asul de pica: nimeni altul decat Saddam Hussein, cautat viu sau mort. Un contrast mai limpede intre doua “sisteme de valori” nici ca se putea imagina…

Acele valuri imense de manifestari de bucurie la care se asteptau poate americanii nu au mai avut loc. Au urmat doar haosul, anarhia si jafurile pe scara larga. Totul sub privirile pasive ale militarilor meniti sa aduca nu numai eliberarea, ci totodata un sistem politic pretins superior, capabil sa transforme Irakul intr-o “tara model” in regiune. Sa fie acest dezinteres expresia faptului ca America a sustinut ca nu doreste sa “ocupe” Irakul, lasand poporul acestei tari sa-si decida singur soarta? Sa nu se considere oare americanii (macar temporar) drept “ocupanti”, ca atare nefiind obligati sa se supuna Conventiei de la Geneva privind asigurarea stabilitatii si ordinii publice in teritoriul pe care il controleaza?

Chiar si asa, protectia unor obiective cu caracter simbolic se putea face de la bun inceput. Sa nu uitam ca experienta trupelor britanice din orasul Basra, care cazuse inaintea Bagdadului, era deja cunoscuta, fiind limpede ca evenimentele se vor repeta aidoma si in capitala. Propaganda americana a afirmat in permanenta ca razboiul este dus in exclusivitate impotriva regimului despotic si nu impotriva poporului asuprit. Ar fi fost atunci peste puteri ca trupele americane sa fi protejat spitalele din Bagdad in care se aflau internate mii de “victime colaterale” ale razboiului? Aceste spitale au fost pur si simplu jefuite, iar ranitii lasati in plata Domnului, fara ingrijire, paturi si medicamente! Apararea acestor spitale ar fi fost un gest de omenie fata de o populatie care a suferit de pe urma unei dictaturi, a sanctiunilor internationale, a unui razboi distrugator, si care trece acum prin haos si anarhie. Ar fi fost un gest simbolic, menit sa confirme ca propaganda dusa incontinuu e de fapt mai mult decat vorbe dulci.

Un gest la fel de semnificativ, care ar fi denotat respect fata de istoria si traditiile poporului "eliberat" (acum totusi, se cer ghilimele!) ar fi fost protejarea valorilor patrimoniului istoric si cultural al acestuia, in special a Muzeului National de Istorie si a Bibliotecii Nationale, care au cazut de asemenea victima haitelor pradalnice. Valori nepretuite, care marcau constiinta identitatii unuia din cele mai vechi popoare ale lumii, au disparut in neant.

Evident, numarul limitat al militarilor americani din Bagdad i-a impiedicat sa poata asigura ordinea peste tot. Dar nepasarea de care s-a dat dovada in primele zile si lentoarea cu care se organizeaza acum fortele de ordine parca nu se potriveste cu o armata care planifica totul in cele mai mici detalii si care ar trebui sa fie pregatita sa faca fata celor mai diverse scenarii. Ar fi fost suficiente la inceput doar cateva gesturi simbolice pentru a-si fi atras respectul si simpatia. Dar, mai presus de aceasta, aceasta atitudine ar fi salvat vieti omenesti si opere de arta si cultura de o valoare inestimabila.

Ramane de vazut daca acest dezinteres de acum se va transforma in viitor intr-o deosebita grija pentru soarta poporului irakian, sau daca el se va dovedi simptomatic pentru viitoarea atitudine a Americii fata de poporul tarii "eliberate".

Democratiile instalate in tarile invinse in cel de-al doilea razboi mondial, Germania si Japonia, au luat avant dupa doar cativa ani de “supraveghere” americana. Dar aceste tari-model, in care americanii considera ca ”transplantul de democratie” a constituit o reusita, sunt populate de doua natiuni care la acea ora aveau deja in sange cultul disciplinei si al muncii. Ceea ce se intampla in aceste zile in Irak nu este din pacate de natura sa confirme iluzia ca “modelul irakian” ar putea fi unul de succes, pe urma celor doua amintite mai sus. Singurele nuclee de ordine si stabilitate din aceasta tara devastata de razboi se incheaga acum in jurul liderilor religiosi. Daca si acesta e un simbol care are potentialul de a se transforma intr-o linie de forta in viitor, atunci el nu poate decat sa displaca "eliberatorilor".

E greu de intuit viitorul pornind numai de la asemenea evenimente disparate, fie ele oricat de semnificative. In orice caz, am putea sa speram ca amenintarile americane la adresa altor tari din zona sa fi avut numai un caracter “simbolic” in sensul uzual al expresiei. Anume ca ele au fost menite doar sa descurajeze Siria si Iranul de a interveni in conflict. Dar cel mai probabil este ca si acest gest reprezinta un simbol menit sa prefigureze o conduita viitoare cat se poate de reala. Pentru cine a urmarit politica americana de dupa 11 septembrie 2001, este limpede ca “eliberarea Irakului” nu are sens daca o privim ca un eveniment de sine-statator, ci doar ca una din etapele “razboiului impotriva terorismului”.

Pana una-alta, nu am fost inca anuntati ca acest razboi –despre care am fost avertizati ca va fi lung si dificil- s-ar incheia odata cu victoria din Irak…

Europa de Vest –de mana cu Rusia- sta si priveste frustrata si neputincioasa toata aceasta desfasurare a evenimentelor, facand mereu apeluri la pace (acele guverne occidentale care sustin SUA merg impotriva curentului pacifist din societate). In orice caz, europenii din vest in totalitatea lor manifesta tendinta “rationala” de a abstractiza si institutionaliza principiile umaniste cu care se identifica. Acestea prind contururi concrete fie sub forma CPI, fie a politicii sociale, fie a fundamentelor UE, fie a principiilor de drept international sub egida ONU la care fac mereu apel. Dar prin aceasta ei risca sa goleasca aceste valori de sensul lor uman. Poate ca tocmai de aceea ele s-au dovedit neputincioase si sterile in valtoarea evenimentelor prezente.

In schimb, sensul crestinismului rasaritean este acela ca binele pe care doresti sa il faci sau sa il reprezinti izvoraste din libertatea interioara a propriei persoane si nu din adeziunea formala la niste principii sau institutii exterioare. Fara indreptarea acestei libertati pe calea care duce catre Dumnezeu, toate zidirile omenesti se vor narui. De aceea ar fi nimerit sa incheiem tot prin cuvintele-avertisment ale episcopului Nicolae Velimirovici, scrise in epoca interbelica, dar tot atat de adevarate si in zilele noastre:

“Misiunea Europei era sa traiasca crestineste si sa ajute fratilor sai, popoarelor pagane, sa se ridice la Hristos. In loc de asta, Europa a cazut ea insasi in inchinarea la idoli. In loc sa fie lumina lumii, ea s-a acoperit cu intuneric; si in loc sa straluceasca persoanelor, ea se incapataneaza sa straluceasca lucrurilor. Scopul pacii! De ce nu vorbeste nimeni si despre acest lucru inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor? Unii va vor raspunde: “pentru cultura”, altii: “pentru progresul economic”, altii: “pentru pastrarea creatiilor omenesti”, altii: “pentru stat”, altii: “pentru siguranta vietii personale”. O galimatie! Iata de ce cuvintele rasunatoare ale vremurilor noastre in favoarea dezarmarii si pacii suna ca aurul calp: fiindca oamenii nu cunosc scopul pacii pe care o cauta. Cei care o cauta in ziua de astazi cel mai mult o cauta ca sa se poata inchina cat mai comod si fara grija idolilor lor. Oare potentatii europeni si americani cauta pacea din temere de Dumnezeu, sau pentru a trai mai linistiti in nedreptate? Daca pricina este, precum pare a fi, aceasta din urma, nici nu e de mirare ca li-se da razboi in locul pacii. Daca oamenii ar cauta pacea pentru slava lui Dumnezeu, ar dobandi-o fara indoiala, si aceasta pace nu s-ar mai lua de la ei. "Facatorii de pace" din ziua de azi sa faca bine sa defineasca exact scopul pacii, ca sa auda cerul si pamantul, si vom afla degraba cat de mult s-a indepartat razboiul de la noi.”




Bogdan Munteanu