:.INCEPUTURI DE VIATÃ LEGIONARÃ

INCEPUTURI DE VIATÃ LEGIONARÃ

(amintiri)

de Puiu Traian

Editura Miscãrii Legionare

Madrid, 1991

P R E F A T Ã



Amintirile lui Traian Puiu depăşesc valoarea unor aduceri aminte ale unui luptător legionar, cari pot fi folosite apoi de istoricii acestor vremuri. Ele au o notă distinctivă, pe care nu o întâlnim decât rareori le ceilalti camarazi cari si-au scris întâmplările vietii lor in mişcare.

Si anume Traian Puiu înfătişează fenomenul legionar pe viu, in actualitatea lui imediată, in relatia lui intimã între om şi eveniment. El nu ne redă numai în mod sumar ceeace s'a intâmplat la data cutare, nu se multumeşte cu o simplă înşiruire de fapte, ci înaintea ochilor noştri se perindă însăşi naşterea Legiunii, dela primele ei începuturi şi cele mai grele, perioada 1930-1933.

Dar şi in această fază initială a creşterii mişcării, Traian Puiu mai aduce o contributie originală. Nu e numai luptător de prima linie care evocă cu scrupulositate şi precisiune vitejia unei generatii, în nenumăratele încercări prin care a trecut, ci şi un om de reflexie. Nu participă numai exterior la evenimene, ci îi explică şi semnificatia lui doctrinară. Si aceasta, într'o perioadă când doctrina legionară se găsea încă in faza de cristalizare a ei. Nu apăruseră încă lucrările fundamentale ale Căpitanului.

Ne surprinde la Traian Puiu acea împletire permanentă între actele creatoare ale Legiunii, între eforturile ei de a ieşi la lumină, plătite cu lupte şi suferinte, şi perspectiva din care ele sunt valorizate. Adeseori, el întrerupe povestirea şi ne explică din ce cugetări ale Căpitanului decurg aceste acte şi sfortări, care constituesc, cu alte cuvinte, motorul lor ideologic. Povestirea lui Traian Puiu se deapănă pe două planuri: exteriorul manifestărilor legionare, acea înlăntuire de opintiri eroice, şi, paralel, adâncurile sufleteşti din care ele emană. Ce-l face pe legionar să fie aşa cum e ? Ce-l Impinge la sacrificii şi chiar la moarre ? E un substrat spiritual care îi călăuzeşte viata şi pe care ceilalti oameni nu-1 înteleg sau îl înteleg prea târziu, când răul semnalat de Căpitan a invadat sfera natiunii şi nu mai e scăpare. Din multele reflexii ale lui Traian Puiu, cari aruncă lumină interioară asupra întâmplărilor trăite de el, mă opresc la două din ele, care mi se par cele mai importante.

I.- Traian Puiu a intuit cu o rară perspicacitate principiul selectiunii în promovarea valorilor în Legiune. Sefii legionari nici nu se aleg şi nici nu se impun de sus, ci ei înşişi ajung în ierarhia legionara la locul indicat prin faptele şi meritele lor:

"De aceea şi conceptia noastră asupra conducerii avea acelaşi fundament. In pozitia de conducător al destinelor noastre nu trebuia să ajungă decât acel care putea să cuprindă în sufletul său întreg poporul cu toate nevoile şi aspiratiile lui. Insăşi cadrele mişcării se formau în spiritul acestui principiu.

"Sefii legionari nu se impuneau şi nu sunt impuşi masei legionare. Ei se aleg dela sine, nu prin vot, ci prin luptă şi faptele lor. Fiecare şef legionar este, sau poate fi, atât de mare cat sufletul lui poate cuprinde: un cuib, o garnizoană, o regiune sau tara întreagă.

"Criteriul selectiunii noastre nu-i votul, nici vorbăria şi nici intelectul, cu care cineva se poate prezenta lumii româneşti. Primul nostru criteriu de selectiune este capacitatea de dragoste a respectivului pentru tot ce este românesc. Această facultate îi determină atât puterea lui de muncă şi luptă cat şi puterea de jertfă şi de dăruire personală în slujba neamului. Răsplata acestei dăruiri din dragoste este tot dragostea. Poporul a început să ne iubească, cum îsi iubeşte copilul mama. Si dragostea lumii româneşti fată de noi, legionarii, n'a încetat niciodată. "

II.- In discutiile avute cu legionarii detinuti în închisoarea Galati, în cursul prigoanei lui Duca din 1933, Traian Puiu trage concluziile acestor desbateri asupra esentei luptei legionare într'un mod neegalat.

Această luptă nu se rezumă nici la victorii şi nici la înfrângeri, ci la consecventa unui ideal, la eroismul de durată proclamat de Ion Mota, mai târziu, în scrierile lui:

"In această luptă pe planuri diferite, dacă nu se cultivă cu perseverentă, uneori supraumană, tot ceeace este virtute, zadarnice at fi toate eforturile acelora cari au început o luptă politică sau socială. A fost o vreme când multi dintre noi si-au fixat această luptă ca obiectiv de viată. Dar unii s'au considerat achitati de ea şi cu telul atins, după una sau chiar mai multe bătălii. Focul sacru nu a încălzit toată existenta lor umană. S'a stins mai de vreme sau mai târziu, dar în acel moment au încetat de a mai fi legionari. Este fenomenul opririi prin oboseală sau al întoarcerii din drum. La cei mai multi însă dintre noi acest foc sacru nu s'a stins niciodată, nici măcar dupăce au intrat în mormânt, căci focul lor sacru continuă să ardă în mijlocul acelora dintre supravietuitori cari continuă aceeaşi luptă. Aşa îmi explic eu până astăzi, dece lupta legionară nu se termină niciodată, dupăcum biruinta legionară nu înseamnă nici câştigarea unei bătălii, nici măcar câştigarea puterii in Stat.

Aceste amintiri au fost scrise de Traian Puiu, după sfârşitul războiului şi anume în perioada 1950-1953. La îndemnul meu le-a aşternut pe hârtie şi mi le-a dat pentru publicare. Intre timp a intervenit nenorocirea răpirii lui dela Viena, în 1959.

A intrat in legătură cu nişte români, recent stabiliti la Viena, între cari s'au strecurat şi nişte agenti ai regimului din tară. La una din aceste întâlniri a fost adormit şi răpit. S'a trezit pe un şlep românesc care l-a transportat in tară unde a avut de suferit calvarul anchetelor şi al închisorilor până în 1964.

Comunitatea Românilor din Spania, prin preşedintele ei George Demetrescu, a făcut demersurile necesare ambasadorului austriac la Madrid, cerând guvernului dela Viena o anchetă şi interventii pentru eliberarea prizonierului. Rezultatul demersului a fost negativ. In răspunsul dat, Ministerul de Exterior austriac afirma că, după ancheta făcuta de serviciile lor nu s'a putut stabili dacă a fost răpit de agenti romani sau s'a întors de bună voie in tară.

Ziarele libere au scris despre acest caz numeroase reportagii protestând contra răpirii. In primul rând, ziarele din Spania au dat alarma şi apoi cele din Austria şi Germania s'au asociat acestei campanii de protest, dar fără a avea vreun efect asupra actului răpirii.

Asupra motivelor cari au determinat guvernul comunist dela Bucureşti al lui Gheorghiu-Dej să pună la cale operatia de răpire a lui Traian Puiu, trebue să ne oprim în primul rând asupra rolului jucat de acesta în perioada post - belică. Atât în Austria cat şi în Germania Traian Puiu s'a distins prin atitudinea lui fermă şi categorică contra regimului din tară, participând la numeroase manifestatii din acest spatiu al românilor pribegi.

Numit, in 1954, Secretar General al Mişcării Legionare din exil, a început o energică actiune de regrupare a nucleelor legionare din streinătate, editând şi un buletin al Secretariatului. Nu este exclus să

fi intervenit în actul răpirii şi un motiv de ordin mai înalt. Puiu Traian, din 1956, îsi stabilise domiciliul la Viena. Prezenta lui în Capitala Austriei nu putea fi pe placul serviciilor externe ale regimului dela

Bucureşti care vedeau în el un obstacol al planurilor de transformare a Vienei in sediul central al actiunii lot subversive pentru întreg Occidentul. Prin relatiile şi prin prestigiul de care se bucura Comunitatea Romana din Austria, Traian Puiu turbura planurile Bucureştilor de a-şi extinde retelele de influentă în mediile româneşti din exil şi apoi în capitalele occidentale.

Traian Puiu moare în 1990, din cauza unei boli contractate încă în anii de închisoare.

Memoriile lui se opresc în ajunul prigoanei care a început odată cu pedepsirea lui Duca. E o pierdere inapelabilă pentru istoria Legiunii că nu le-a putut continua.

Am încredintat manuscrisul lui Puiu, Dlui Nicolae Roşca, compatriot al său din Constanta, care s'a însărcinat cu publicarea lui, ca un act de pioasă amintire, dar şi ca o contributie de mare importantă la istoria timpurie a Legiunii.

24 Iunie 1991

Horia Sima



INCEPUTURI DE VIATÃ LEGIONARÃ



Mãrturie



Ne putem recâştiga nemurirea şi viata fara, de prihana. Si plinind învâtâtura creştină, plinim toata viata noastra, credem noi. Nu putem accepta solutia dupa care omul e un accident al naturii. Ar fi pre minor. Aceasta afirmatie prea ne coboarâ sub demnitatea de om. Dece sa fim numai animale daca, putem fi înca oameni ?

Că exista încă atât râu in lume nu-i un motiv ca sa disperãm. Vina mare o poarta şi pasivitatea celor buni. Cu totii suntem vinovati de raul din lume, cum sunt vinovati părintii betivi de copiii lor epileptici. Lupta trebuie redeschisa cu mai multa hotarîre, cu mai mult elan. Trebue sa, ne recâştigam spiritualitatea pierduta, trebue sa impartim lumea in doua, cum împarte ciobanul oile albe de cele negre. Trebue sa, ne alegem fronturile. Deavãlmãşia ne-a chinuit şi ne-a slabit. Ori cu iadul, ori deasupra lui. Calea de mijloc nu-i sanatoasa. Ca sa slujim şi lui Dumnezeu şi lui Mamona nu se poate. Să ne sustrage lor iar nu se poate. Aşa ne este firea. Aşa ne impune natura noastra umana.

Aşa mi-am început şi eu lupta.

Primii paşi în studentie

Odata, cu viata studentească s'a deschis şi in viata mea un capitol nou. Nu m'am înscris nici la politehnica, nici la chimia industriala, de care auzise tata ca ar prezenta cele mai multe şanse pentru o meserie rentabila. Initial am vrut sa ma, înscriu la Drept şi la Academia comerciala. Dreptul l-am dorit mereu pentru a-mi forma o cultura juridica generala. Iar Academia comerciala am vrut s'o fac pentru a avea pentru orice eventualitate, o meserie. Din lipsa de bani, m'am inscris numai la Academie.

Aveam o dublă satisfactie : sa fiu student şi sa fiu în oraşul luminii. Iaşul sau Clujul mi-ar fi oferit conditii de traiu mai lesnicioase. N'am vrut însa alt centru universitar decât Bucureştiul. Eram convins ca aici voi găsi mai uşor o meditatie, aşa încât sa pot scuti pe cei de-acasă de eforturi băneşti greu de acoperit. Am căutat aproape zi de zi, dar fără rezultat. Cu cât viata se îngreuia, cu atât prindeam mai mult gustul cărtii.

Nu mi-a scăpat nicio prelegere în tot cursul primului an de studentie. Aveam ore atât înainte cât şi după masă. In timpul liber intram in biblioteca şcolii sau trăgeam o fugă până la Fundatia Carol.

Masa o luam pe la diverse cantine studenteşti. Curios era ca aceeaşi colegi care populau aceste cantine, populau şi bibliotecile. Ceilalti mai înstariti se vedeau mai greu prin aceste locuri.

Mă simteam bine. Eram multumit ca pot studia. Economia politică era domeniul în care puteam ceti fără întrerupere. Mereu alte probleme, mereu alte solutii. Diversitatea sistemelor, teoriilor şi solutiilor economice, mă obsedau. Cei cu liceul teoretic făceam in plus şi un curs pregătitor de contabilitate. Era primul meu contact cu această materie. Când, într'una din vacante, i-am arătat tatei caetul meu cu lucrările de seminar, care fusese găsit cel mai bun, i-au lăcrămat ochii. Era mai fericit decât mine . . .



Intâlnirea cu Mişcarea Legionară



Intr'una din zilele lunei Ianuarie 1932, un student în cămaşe verde, primul pe care-l văzusem până atunci, invita studentimea la o conferintă a deputatului Corneliu Zelea Codreanu, ce avea loc a doua zi, Duminecă, în auditoriul Ateneului Român. Studentul era Valeriu Sandu. Nu-si terminase bine comunicarea sa căci şi am fost lângă el. La ieşire l-am întrebat unde-l pot întâlni pe Corneliu Codreanu. Iscoditor, m'a întrebat pentru ce ? I-am spus ca am sa-i comunic ceva de ordin personal. După oarecare ezitare mi-a spus foarte grav: " Da ! ! ! Astă seară, la ora opt, sper să treacă pela sediu, in Bulevardul Basarab Nr. 4 ".

I-am multumit şi ne-am despărtit. Mi-a rămas in minte mereu figura primului legionar întâlnit : scurt şi gras, mare la fată şi roşu ca un rac. Dar cel mai mult persista in mintea mea gravitatea cu care mi-a vorbit şi privirea lui iscoditoare. Cu fruntea încretită şi buzele strânse, vorbea pe un ton foarte jos, privindu-ma fix. Nu voia să pară mai mult decât era, dar cine 1-a cunoscut pe Sandu îsi poate aduce aminte că poza mereu in atitudini grave. Moldovean din Botoşani, îl iubea pe Căpitan şi i-a fost soldat credincios. A luat parte fără ezitare la foarte multe lupte. Scăpând teafăr din prigoane, avea să cadă eroic pe frontul din Rusia.

Cu putin înainte de ora opt seara am fost în Bulevardul Basarab 40 şi dau să intru. Poarta era însă încuiată. Pe unul din stâlpii dela poartă era o sonerie. Sun şi aştept. Cineva se apropie şi dupăce ma întreabă ce doresc, îmi deschide. Sunt condus într'o camera nu prea mare. Un bec în mijlocul plafonului dădea cam tot atâta lumină cât candela din coltul unde atârna icoana Sf. Arhanghel Mihail.

Surpriza cea mare mi-a făcut-o însă figura brunetă a lui Caratanase. El părea şi mai surprins ca mine. Ne cunoşteam de mult. Cu patru sau cinci ani mai in vârstă decat mine, făcuse acelaş gimnaziu din Hârşova, apoi Comertul superior, la Galati şi acuma eram colegi Academie. Locuiam in aceeaşi camera a căminului din strada Austrului. Deseori făceam drumul spre şcoală împreună. Foarte des discutam împreună despre diverse lucruri. Niciodată, însă, nu mi-a pomenit nimic de Garda de Fier sau de Căpitan. M'a întrebat, mirat, cum de-am venit acolo ? I-am spus povestea şi am putut ramâne acolo până a venit şi Sandu Valeriu, care m'a recunoscut. La ora opt fix erau strânşi vreo cincisprezece inşi pe care ulterior i-am cunoscut pe nume. La venirea lui Stelescu, însotit de Belimace, Caratanase a dat raportul. In rap pomeneşte şi de prezenta noului venit, care eram eu, şi scopul vizitei mele. Stelescu, întinzându-mi mâna, se recomandă. Imi spun şi eu numele şi apoi aştept. Nu ştiu ce-o fi vorbit încet cu Caratanase Sandu, căci, adresându-mi-se, mă întreabă dacă vreau să asist la şeditnă, deoarece Căpitanul va veni mai târziu. Am rămas. Stelescu comanda "drepti!", şi toti, ca împinşi de un resort iau pozitia comandată. La "pentru legământ, înainte!", toti întind bratul drept in sus până la înăltimea ochilor, dupăce l-au batut în piept în dreptul inimei. Fiind spectator, nu ştiam dacă trebue să fac şi eu acelaş lucru.

Vigoarea celor prezenti, preciziunea in mişcări şi dârzenia pozitiei lor m'a impresionat.

In continuare Stelescu face unele comunicări informative. Eu n'am înregistrat nimica deoarece mă gândeam cum să-mi formulez gândurile în întrevederea cu Corneliu Zelea Codreanu.

Era vorba de un vechiu plan al meu de vederea unei actiuni politice. Sedinta nu se terminase cand la un moment dat se deschide uşa. Ca fulgerul, Stelescu ordona: "Legionari, drepti! şi "pentru onor înainte!". Luând şi aceiasi pozitie dã Căpitanului.

Mai înalt decât toti dintre cei prezenti, mai chipes decat puteam vedea un om, în costum bucovinean, cu un suman aspru ca de sarma si cu căciula-i brumărie pe cap, după raport face semn lui Stelescu ca sa comande pe loc repaos.

Luând loc pe un co1t de masă isi plimba ochii prin sala, fixandu-ne pe fiecare în parte şi pe toti deodata. Apoi intreaba ce-i mai nou. Fiecare ar fi voit să spună ceva. N'au vorbit insa decat Stelescu cu încă vreo doi, t rei.

In tot acest timp mi se pironise privirea la Căpitan. Rar ma uitam şi la Profesorul Codreanu, tatăl său, care-l însotea. Deşi bătrânul însuşi era o figura, la care nu ştiai ce să observi mai întâi, nu-l puteam slabi din ochi pe Căpitan. Nu m'a întrebat nimic, dar nici eu nu i-am mai spus nimic în legătura cu scopul vizitei mele. Nici atunci şi nici mai târziu.

Dacă eram edificat sau nu, nu mi-am putut da seama. N'am mai simtit însă deloc nevoia să-i mai vorbesc despre gândurile mele aceluia care avea să fie Căpitanul multor generatii de tineri şi chiar al unei întregi suflări rornâneşti.

Drumul spre casa l-am facut pe jos cu Caratanase. In mai mult de o oră si-a povestit trecutul sau legionar.

Intrase, încă fiind elev, in Frãtia de Cruce "Dunărea" din Galati. Fusese la Bereşti, Valea Hornicei şi Cahul. La alegerile partiale dela Neamt din toamna lui 1931, deasemenea. Acolo, tânâra Garda învinsese toate partidele. Căpitanul a fost primul reprezentant parlamentar al Mişcarii. Mi-a povestit mult despre Căpitan şi lupta lui. De Vacăreşteni. De trădarea lui Vernichescu, în urma complotului pe care-l proiectaseră. De cazul Prefectului de Politie din Iaşi, Manciu. De arestarea Căpitanului, pentru nu ştiu a câta oara, în urma apelului şi avertismentului adresat tării. Si de o sumedenie de alte lupte şi necazuri. Nu ne-am culcat decât târziu, spre dimineata.

La ora 10 am fost totuşi şi eu la Ateneu. Vorbea Căpitanul despre lupta studentimii române. Fiind într'o loje, ultima pâna la plafon, nu l-am putut nici auzi prea bine şi nici sa-l văd prea bine. Ma simteam însa soldatul lui. Si m'am vrut soldatul lui. De atunci am fost regulat la şedinlele garnizoanei Bucureşti.

N'am facut nicio declaratie expresa, nici nu m'am trecut în vreun registru, nici vreo cerere de înscriere n'am semnat. Dar nici nimeni nu m'a mai întrebat ce caut printre ei. Cu timpul am început să-mi cunosc camarazii. In afara de Valeriu Sandu, Caratanase, C. Savin, G. Tocu şi N. Constantinescu, cari îmi erau colegi de facultate, am cunoscut pe I. Belgea, Traian Cotiga, I. Antoniu-Pasu, Doru Belimace, A. Ionescu, J. Dumitru, V. Rădulescu şi înca multi. Pe Ionel Mota şi ceilalti Văcăreşteni, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneată, Radu Mironovici, i-am cunoscut ceva mai târziu. Tudose Popescu murise mai de mult.

Stelescu şi Doru Belimace redactau prima noastra gazeta studenşească in Bucureşti: "Pãreri Studenteşti ". De câte ori aparea, o porneam not cei mai tineri pe străzile cele mai aglomerate ale Bucureştilor, strigând cât ne tinea gura: "A apărut Pareri Studenleşti, organul Gărzii de Fier, ... a aparut ...", şi aşa mai departe. Uneori eram asaltat de cititori. Alte ori trebuia sa strig şi sa alerg mai mult până ce vindeam un ziar. Sectorul meu era Calea Grivilei şi Gara de Nord. Rareori s'a întâmplat să mă întorc cu vreun ziar nevândut. Multi ştiau de noi şi voiau să ne plateasca mai mult. Noi însa nu primeam. Dacă insistenta era mare, dadeam atâtea ziare pentru câti bani ne ofereau. Odata, un domn mai in vârsta ce-mi dăduse 10 sau 20 de lei, nu-mi amintesc bine, m'a felicitat şi m'a rugat să transmit sănătate şi victorie Capitanului şi camarazilor mei. L-am întrebat, din partea cui sa transmit aceste urari. Atunci se dă mai aproape de mine şi-mi vorbeşte aproape pe şoptite : " Numele meu nu intereseaza... Eu vă urmaresc de mult şi-mi place lupta voastră. Voi sunteti altfel. Fiti mai departe aşa şi veti birui. " L-am rugat sa se explice. Atunci îmi spuse : " Eu am sustinut mereu mişcarile nationale, între altele şi organizatia care s'a prăbuşit din cauza păcatelor multora din membrii ei. " Era vorba de L.A.N.C. a lui Cuza. Bâtrânul pretindea ca multi colportori ai "Ligii Apărării Nationale Creştine" bagau în buzunarele proprii ofrandele jertfelnicilor anonimi.

Am vrut sa-i apăr pe aceşti confrati. Am încercat sa-i explic ca poate se înşealâ, ca cei care acceptau mai mult decât costul ziarul vărsau banii in casa organizatiei lor sub forma de donatii. Dar bâtrânul dând din cap, adaoga: "Noi, cetătenii ce stam deoparte şi vă privim vedem bine cum se comporta fiecare. Si noi vedem când obolul nostru se risipeşte sau când ajunge acolo unde trebue." Apoi m'a bătut uşi pe umăr şi s'a îndepărtat cu pasi domoli. Am rămas locului, căzut pe gânduri. Si eu vazusem ceva asemănâtor cu ceeace-mi spunea batrânul la Bazargic, în vară, cu un student îmbrăcat în costum national vindea o foaie a unui partid politic. Eram totuşi bucuros ca am servit încă unui Roman un motiv de încredere în mişcarea noastra.

Putini au fost aceia cari mi-au refuzat ziarul. Câtiva m'au făcut şi pe mine, huligan. Mu1ti erau indiferenti. Dar dacă adesea mă enerva aceasta indiferentă, foarte deseori îmi încălzeau sufletul expresii de încurajare : "Bravo, flăcăi ", "traiască Codreanu ", "traiascã Garda ! ". Cu ziarul "Pământul Stramoşesc ", când aparea, procedam în acelaşi fel. Mergea însă ceva mat greu, căci era mai scump. Când îmi ramâneau numere nevândute le expediam fiecare, pe cont propriu, pe la cunoscuti. Niciun numar nu trebuia pierdut. Toate contineau hrana sufletească pentru Romania de mâine. Iar mijloacele noastre erau prea reduse pentru a scoate o cantitate mare. Făceam cu ele, ceeace mai târziu avea sa se numească "Bombardamentul cărtilor legionare ". Era in faza de informare a opiniei publice despre noi şi telurile noastre.

In plus, Căpitanul a compus un manifest scurt ce putea fi aşternut pe o carte poştala. Fiecare purtam modelul la noi şi oridecâte ori aveam un ban in plus pentru una sau mai multe carti poştale, le scriam şi trimeteam pe unde ştiam vreo adresâ. Dacă adresatul ne era cunoscut sau nu, nu ne interesa, caci semnam cu totii, "un legionar ".

Deacum eram încontinuu ocupat. Tot timpul liber, dupât obligatii şcolare, îl consacram Mişcării. Sâmbătă seara la ora opt, aveam şedintele noastre. Inainte de terminarea fiecareia, in cadrul hotărîrilor, repartizam programul de lucru pe tot cursul săptâmânei urmatoare. Duminecă dimineata, la ora 5, aveam ora de instructie. De obiceiu locul nostru de întâlnire era Arcul de Triumf, dela Sosea. De aici plecam mereu in alte locuri, facând exercitii, un marş fortat sau trecând fără ezitare, printr'un şant cu apă. De era ploaie sau timp frumos, era ger aspru sau moină, la ora fixată eram cu totii prezenti. De academicieni cu totii, nu cunoşteam "sfertul academic". Inaintaşii noştri nu erau obligati să participe la aceste şedinte de instruclie. Din când în când veneau şi ei.

Ionel Belgea ne vorbea adesea in şedintele de Sâmbătă seara. E un om bine pregătit, putintel la trup, cu o fată senină; vorbea încet şi sacadat. Era plin de continut. Stelescu, dimpotrivă, era foarte volburos. Pentru o caracterizare: primul era in genul conferentiarului, al doilea era tipul agitatorului de mase. Pe Belgea îl admiram. Stelescu se impunea. Era un tip destul de talentat, uneori chiar prea îndrasnet. Putea intimida pe oricine. Odată la o şedinlă de instructie, pe un ger cumpli ne-a tinut prea mult în pozitie de drepti. Mie îmi înghetase mana dreaptă, de n'o mai puteam mişca. Mă cam speriasem. Dar exercitiile următoare mi-au pus din nou sângele in circulatie. Instructorul nostru tuna şi fulgera: "Inainte, fuga marş !" ; "La mine, fuga marş !" ; "La dreapta, fuga marş ! " . . . de credeam că-mi iese sufletul. Sufletul nu mi-a ieşit, dar mâna mi-am putut-o mişca din nou.

Cu altă ocazie, după un îndelungat exercitiu fizic, ne-am aşezat pe o coastă de deal. Printre altele, Stelescu ne-a vorbit despre trădare. Această mătrăgună, spunea el, a fost mereu o mare piedecă in tot trecutul nostru istoric. Din cauza trădărilor nu s'au putut realiza nici initiatorii marilor actiuni româneşti şi nici neamul nostru nu s'a putut emancipa la vreme. Deaceea legionarii trebue să ştie că în sânul lor nu poate încolti această buruiană. Că el singur Stelescu va fi acela care cu fier roşu va înfiera in frunte pe oricare dintre noi, dacă ar cădea pradă acestui infam păcat. Explicatia lui suplimentară a fost foarte sugestivă: fierul roşu avea să aibă forma unui "T", mare cât fruntea. Cel dintre noi care ar fi cutezat să trădeze Legiunea sau pe Căpitan, avea să primească pe frunte această infierare. Era un avertisment pentru noi şi un angajament pentru Stelescu.



In primete lupte electorale



Intre timp murise fostul Regent, Buzdugan. Prin disparitia lui se făcuse liber şi scaunul său de deputat din judetul Tutova. Căpitanul desemnează pe "tataia ", cum îi spunea el profesorului Ion Zetea Codreanu, sau "Moş Zagreb" cum îi ziceam noi, ca să candideze în numele mişcarii in acel judet.

Nu ştiu cât vor fi avut ceilalti de luptat, dar eu am dus o luptă grea cu cercul meu de colegi de şcoală sau alti cunoscuti, care mă necăjeau mereu, că aceasta " familie Codreanu " ne exploatează naivitatea. Argumentul lor răutăcios era candidatura tatălui Căpitanului. Adică, familia Codreanu se urca pe treptele înaltelor demnităti statale, prin jertfele noastre, a celor naivi.

Dar Căpitanul ştia ce-i trebuia atunci. Moş Zagreb mai fusese parlamentar şi cunoştea jocul şi era un adevărat orator de masse. In atacuri de cuvinte era foarte agil şi extraordinar de tăios şi prompt in răspunsuri. Adică tot ceeace se putea mai nimerit pentru parlamentul tării. Când îsi începea bătrânul discursul sau, se oprea orice foşnet, orice tuse. Multimea, oricât de mare, asmutea într'o linişte de mormânt şi nu se mişca decât după două sau trei ore, când vraja cuvântului bătrânului se termina. Unele poveşti le repeta. In parabole, însă, era inepuizabil. Mereu venea cu attele noi de nu ştia nimeni de unde le mai scoate.

Către sfârşitul lui Februarie, Căpitanul întreabă in cadrul unei şedinte, în care se pregătea campania electorală în perspectivă, cine vrea să participe la un marş pe jos dela Bucureşti şi până in judetul Tutova. Aproape toti cei prezenti s'au anuntat. Stelescu avea să conduca o echipă, iar Caratănase, alta. Aveau să meargă peste 300 de km. pe jos. Itinerariul era fixat dinainte. Dispozitia Căpitanului de a nu provoca si nici a răspunde la provocări, fie cu jandarmii, fie cu adversarii politici, era categorica. Tare aş fi vrut să merg şi eu. Nici distanta, nici oboseala nu m'ar fi retinut. Numai şcoala m'a retinut. Nu voiam întrerup studiile. Nimeni nu m'a întrebat dece nu merg. Numai in ochii lui Caratănase parcă am citit ceva. Nu ştiu ce era, regret sau compătimire. In Bucureşti n'am mai rămas decât putini, vreo 4 sau 5. Plineam aici insa şi munca celor plecati.

La vreo două săptămâni, dupăce ziarele duşmane urlau "Zavistia bandelor codreniste ", m'am prezentat Căpitanului cu permisiunea ca să plec şi eu în Tutova. Făcusem rost de un carnet cu 75% reducere pe căile ferate şi, deci, puteam călători. Căpitanul imi spune să fiu prudent şi odată ajuns la Bârlad, să nu mă afisez ca legionar. Trebuia să mă prezint unui prieten de-al nostru, Feniche Mocanu, hangiu la Bârlad, şi să comunic ca toti legionarii risipiti pe intreg judetul să fie prezenti in Bârlad, Dumineca viitoare, unde avea sa vina şi Căpitanul la o mare adunare. In cazul că mă vor "agăta" politistii sau jandarmii trebuia să spun că n'am nimica comun cu legionarii, si că am venit pentru a sprijini "Liga contra camatei ", a prof. Nolică Antonescu.

Intre timp echipele legionare trecuseră prin tot judetul, aproape toate satele. In permanentă au fost provocate fie de jandarmi, fie de agentii electorali ai partidelor adverse.

Liberalii se tineau tari. judetul Tutova constituia una din citadelele lor puternice. Nici nu puteau gândi măcar să poată fi înfrânti de cineva. Fiecare întrunire liberală era urmată de banchete. Sute de tărani primeau băutură, câtă voiau. Nu era măsură. Dar între ei, tăranii îşi ziceau: "bem dela liberali şi votăm pe legionari".

Nu rare au fost cazurile, ca, la petrecerile liberale, flăcăii să înceapă a fredona cântece legionare. De aceea incidentele erau uneori inevitabile. Prin târgurile Pueşti şi Băcani, multi legionari au fost grav răniti. O adunare a lui Nicolae Totu, cu echipa lui, de a fost atacată de jandarmi. Ei au răspuns prompt şi i-au fugărit la postul respectiv unde s'au baricadat. Echipa lui Totu le-a tăiat firele telefonice şi i-au tinut asediati timp îndelungat. Multimea radia de satisfactie. Excesul de zel al unei autorităti ce-şi depaşea mandatul, fusese pusă la punct. S'a dus vestea in întreg judetul ca de popã tuns. Multimea, de obiceiu terorizată cu ocazia alegerilor, n'a crezut niciodata că şi jandarmii pot fi siliti să respecte legile şi jocul democratic să nu le calce mereu.

Curentul pentru Garda de Fier era puternic. Eram siguri de victorie. Legionarii îşi făcuseră datoria în ciuda piedicilor ce i le punea autoritătile. Dar pentru adunarea noastră din Bârlad n'a putut veni nici Profesorul Codreanu şi nici Căpitanul. Profesorul a fost retinut de politie la Pueşti, motivându-se cu instructia incidentelor avute acolo, iar acceleratul Bucureşti - Iaşi, cu care venea Capitanul, prin samavolnicia guvernului atotputernic, a trecut ca sageata prin Bârlad, fara sa opreasca până la Iaşi. Noi plesneam de ciudă iar liberalii îşi râdeau în bărbi de reuşita trucului lor. Si totusi, de teama unei surprize neplăcute, guvernul amână data alegerilor aproape cu o lună mai târziu. Ne-am întors la Bucureşti, dupăce Căpitanul dăduse ordin să ne întoarcem fiecare de unde am venit.

La câteva zile citim prin ziare ca o decizie a Ministerului de Interne oprea orice propaganda în grup şi, mai ales, ca interzicea propagandişti streini de judetul in care se făceau alegerile. Noi nu ne-am mai putut duce. In acelaşi timp însă, toate partidele nu aveau ca alt obiectiv, în foile lor de propaganda, decât să ne înfiereze, sa ne defăimeze şi să ne condamne. Se reedita într'o forma mârsavă dictonul latin: "quod licet Jovi non licet bovi ". Politicienii români au fost şi se voiau şi mai departe zeii poporului nostru oropsit. Dar n'a fost aşa. La 17 Aprilie 1932, Mişcarea Legionară avea să înregistreze a doua ei victorie electorală. Profesorul Ion Zelea Codreanu a fost ales deputat in Parlament pe judetul Tutova. Era al doilea deputat al Gărzii de Fier.

La Neamt, unde in August 1931, Căpitanul fusese ales deputat, rezultatul alegerilor a fost următorul
 

Garda de Fier. . . . . . . .

Liberalii (ducişti ). . . . .

National-tărăniştii cu averescanii . . . . .

Liberalii (georgişti ) . . .

Comuniştii . . . . . . . . .

Liga Vlad Tepeş . . . . .
11.176 voturi

7.214



6.120

3.448

255

65

Acuma, la Tutova, rezultatul a fost următorul:


Garda de Fier . . . . . .
5.626 voturi

Liberalii (ducişti ). . . .
5.075 "

Liberalii (georgişti ) . .
2.210

National-tărăniştii . . . .
3.049

Liga contra cametei . . .
2.983

Lupiştii . . . . . . . . . . .
1.351

Cuziştii . . . . . . . . . . .
552

Blocul muncitoresc . . .
136




Căpitanul a scris atunci: "Spiritul legionar s'a dovedit încă odată că este construit ca să învingă. El va merge din sacrificiu în sacrificiu şi din biruintă în biruintă. "

Intorşi la Bucureşti, ne-am reluat activitatea, cu şedintele, instructia, ziarele şi propaganda cunoscută. Căpitanul a împărtit "Crucea Albă" tuturor celor ce au participat la victoria din Tutova. Mi-a fost şi mie prinsă în pieptul bombat, nu de mândrie, ci de respiratia-mi întreruptă. M'am bucurat. Totuşi ma gândeam că n'o merit in aceeaşi măsură ca acei ce executaseră marşul cel greu, sau aceia ce vărsaseră biruintă. Eram hotărît să fiu mereu mai vrednic. Această Cruce Alba o păstrez şi astăzi, după aproape 20 de ani de când mi-a fost data. Mi-a fost cel mai credincios talisman prin toate închisorile, prin toate prigoanele, prin care am trebut de atunci şi până astazi.

Profesorul Codreanu n'a mai apucat însă să intre în Parlament. Validarea i-a fost mereu amânata, pânăce spre vară, cade guvernul si se fixează termenul noilor alegeri generale.

Noul guvern a fost încredintat national-tărăniştilor care urma sa fie confirmat de popor in 17 Iulie 1932.



Mişcarea creşte mereu



Până atunci activitatea noastră s'a tot extins. Cadrele s'au mări atât printre studenti cât şi printre muncitori, functionari şi meseriaşi. S'au deschis şi alte sedii pe sectoare. Primul a fost Sectorul III albastru la Doru Belimace acasă. Apoi s'au deschis pe rând, cel de negru, sub conducerea lui Aurel Serafim, cel de verde, sub conducerea lui Nita Constantinescu şi cel de galben condus de Ion Barbu.

Frătiile de Cruce au fost date in seama lui Stelescu. Studentimea o conducea Traian Cotigă.

Munca noastră devenea din ce în ce mai multă, dar şi puterile noastre creşteau pe zi ce trecea. Mereu mai multi camarazi ne strângeam in rânduri. Mereu mai multi se doreau printre noi. Eram siguri de noi dar şi mai siguri de dreptatea cauzei noastre. Sfidam orice rezistenta din partea oricui ar fi venit şi răspundeam prompt la orice provocare. Oriunde eram numai doi sau trei, ne impuneam punctul nostru de vedere Când eram mai multi, stăpâneam pur şi simplu. Cântecele noastre dărâmau orice zid potrivtic, rostogoleau stânci. Cel mai de preferintă pe atunci era: "Noi legionarii - noi muşchetarii ". Mai cunoşteam, "Pest mormântul tău sfânt dela Putna", "Veniti cu noi ", "Scoală, scoala Moldovene", "Mândra legionarului " şi "Inainte " de Viorica Lăzărescu. Căpitanului îi plăcea "Pe o stâncă neagră" şi marşul "Inainte ", iar Stelescu compusese un marş intitulat "Venim dela Dunărea-albastră". "Hora Legionară" o învătau repede toti cei ce veneau în contact cu noi. Melodia ca şi versurile-i uşoare i-au deschis drum larg în lumea satelor. Aşa mergeam înainte cu cântecele noastre.

Când de Paşti m'am dus acasă, puteam să mă odihnesc. In timp ce toti ceilalti aveau dispozitiuni cum să întetească propaganda, eu eram oprit să fac ceva în Bazargic. La fel toti camarazii din tinutul Cadrilaterului. Aici, aproape majoritatea coloniştilor erau români - macedoneni şi Căpitanul voia să-i scutească de eventuale repercursiuni în viata lor şi aşa destul de grea. Voia poate să nu-si atragă vreo noua acuzare că exploatează şi "insurectia macedoneană". Situatia era dealtfel foarte încordată, mai ales după votarea legii "Dobrogei noi" lucrată şi propusă de C. Angelescu, asupra căruia , cu aproape doi ani înainte, trăsese Beza, fără efect.

Tata nu s'a putut însă opri ca să nu povestească cunoscutilor sai despre isprăvile mele. Zile de-a rândul a trebuit să mă duc pela ei ca le povestesc despre Căpitan şi Garda de Fier. Mă tot împingeau sa fac o adunare şi la ei. Mă asigurau că se va duce pomina de o astfel de adunare. Dar să vină şi Căpitanul. In fond voiau să facă o demonstratie de fortă pentru a mai reduce din "nasul", uneori obrasnic, al iridentei bulgare. Le-am spus să mai aştepte. Am organizat totuş un prim cuib de sustinere.

Incă din iarnă Căpitanul instituise "Comitetul de o mie ". Din acesta formau parte 1000 de persoane, din mijlocul şi din afara mişcării, cari se obligau să plătească lunar 100 de lei pe timp de un an. Membrii acestui Comitet primeau, pe lângă satisfactia de a fi sustinut mişcarea, şi "Crucea Verde". Aceşti bani aveau menirea să asigure ratele camionetei noastre "Căprioara ", cât şi ale maşinilor micei noastre tipografii dela laşi. După câte ştiu, numărul cotizanlilor acestui Comitet nu a trecut de 400 şi nici acestia nu au plătit cu regularitate.

In vacanta de Paşte a trebuit să fac un drum la Hârşova. A fost ocazia, ce nu mi-a scăpat, de a face in judetul Constanta ceeace nu puteam face in Caliacra. M'am armat cu o serie de manifeste pe care le-am compus singur şi le-am tras la şapirograful tatei. Delungul judetului Constanta, pe unde am trecut, am împrăştiat aceste manifeste. Pe unde m'am oprit am deschis vorba direct, întrebând lumea dacă a auzit de Garda de Fier. Si pentrucă cei mai multi nu ştiau nimic, le-am făcut-o eu cunoscută aşa cum m'am priceput mai bine. In Hârşova, după ce mi-am terminat treburile, l-am căutat pe Caratanase. E1 era plecat prin satele vecine, dupăce pusese in localitate bazele primului cuib, în fruntea căruia era un fost coleg de şcoală, Traian Nache.

Garda creştea şi, odată cu ea, creşteam şi noi. Ne vedeam foarte aproape de victorie. Nu ştiu cum calculau ceilalti, dar eu făceam o socoteală foarte simplă. Dacă fiecare îşi ia obligatia să convingă măcar unul singur într'o lună, numărul total creştea in progresie geometrică. Potrivit acesteia, in doi ani toată tara putea fi legionară. Calculul părea cu atât mai posibil cu cât nimănui nu i se părea imposibil să convingă de adevărul şi dreptatea cauzei legionare, pe cel putin încă un om, într'o lună. Totuşi erau momente când entuziasmul meu cobora la nivele mai realistice.

Dar nimeni nu bănuia atuncia, greutătile şi durerile ce ni le va aduce viitorul. Tineretea, idealismul şi mai ales entusiasmul nostru ne purtau pe aripi de vulturi. Când eşti tânăr ti se pare ca-i tot primăvară. Când eşti idealist, te plimbi tot prin sfere înalte. Când eşti entusiast, vezi lumea mereu in roz. Si eu aşa eram, precum toti tinerii, toti idealiştii şi toti entuziaştii.
INCEPUTURI DE VIATÃ LEGIONARÃ

(amintiri)

de Puiu Traian

Editura Miscãrii Legionare

Madrid, 1991

-continuare-



In propagandă electorală prin Bucovina



Intors la Bucureşti, îmi pregăteam de zor examenele din sesiune de Iunie. Voiam să le dau pe toate şi speram să le iau pe toate. Vaj voiam să fiu deplin fiber şi să mă dedic numai luptei legionare. Căpitanul ordonase acelaşi lucru. După o bătălie câştigată, studentii legionari trebuiau să câştige şi bătălia examenelor. Eu mergeam bine. Luasei cu succes trei examene şi alte două la lucrarea scrisă, când Stelescu într'o şedintă de garnizoană, ne comunică ca a primit ordin să plec cu o echipă cât mai puternică spre Bucovina, pentru propagandă electorală.

De data aceasta n'am mai pregetat, deşi în maximum patru zile aş fi terminat şi celelalte examene. Chiar în acea seară, către miezul noptii, eram circa de 20-30 legionari, în acceleratul Bucureşti - Berlin via Grigore Ghica Vodă. La Burdujeni trebuia să ne dam jos şi în marş, trebuia să urcăm spre Suceava, unde, de ziua Sf. Ioan cel Nou se adunau cu miile tăranii în pelerinaj. Aici candida pe lista noastra, fară a fi legionar, maiorul de rezervă Neculce, o figură foarte originala. Era cunoscut prin părtile locului şi ceruse să candideze pe listele noastre rezervându-si dreptul ca odată ajuns in Parlament să rămână independent sau ca deputat al nostru, după cum singur avea să hotărască. Noi i-am dat tot sprijinul. Ajunşi la Suceava am provocat o surpriză generala. Aproape toti aveam cămăşi verzi, centura şi diagonala. Majoritate eram in bocanci şi pantaloni negri. Autoritălile nu ştiau de unde am picat, iar multimea dădea buzna ca să privească pe acei ce mărşăluiau în coloană de patru pe toată lărgimea străzii. In pas cadentat, cântam de ne sbârnăiau corzile vocale. N-am ştiut niciodată de unde ne venea atâta energie. Smulşi dintre cărti tocmai in toiul examenelor, după călătorie de o noapte întreagă fără a închide un ochiu, de mâncat n'am prea avut ce, şi totuşi eram de o fortă şi vigoare de nu ne-ar fi putut sta nimeni în cale. Lumea asista la ceva nou. Nu purtam drapele şi nici placarde. Singurul nostru semn distinctiv erau cantecele şi cămăşile noastre verzi.

Dupăce am răscolit oraşul, într'o piată prea mică pentru multimea adunată, ne-am tinut cuvântările. In afară de Stelescu nu prea aveam vorbitori. Totuşi interventia noastră spontană si-a făcut efectul.Cu totii ştiau acuma despre Garda de fier şi de semnul listei noastre pe buletinul de vot. Intr'un târziu, după amiază, am putut ospăta şi noi ceva, la o mânăstire. De-acum şimteam şi oboseala. Totuşi n'am pregetat să vizităm cetatea. Voiam să retrăim epoca de glorie a lui Stefar cel Mare. Printre zidurile acestui cetăti ne-am coborît in trecutul istoriei noastre sbuciumate. L-am fi chemat pe Stefan cel Mare. Dar nu ştiam pe atunci cântecul ce avea să ne fie mai târziu marşul ce mai cântat:



"Stefan Vodă al Moldovei

Fost-a pela noi prin munti

Si-a găsit in codrii noştri,

Soimi viteji, războinici multi."



Chiar de a doua zi dis de dimineată, am pornit-o prin judet. Aproape sat de sat şi târg de târg, câmpul, văile şi dealurile judetului Suceava, le-am cutreerat fară odihnă.

Spre surpriza noastră a tuturora, nu ne-am întâlnit aproape niciodată nici cu jandarmii şi nici cu politia. Unii socoteau ca au prins frică de noi. Alti bănuiau că noul guvern, în frunte cu Vaida, căci cel anterior al Profesorului Iorga fusese debarcat deja, ar vrea alegeri în adevâr libere. Realitatea era însă cu totul alta. In Bucovina şi Basarabia erau cuziştii foarte tari. Aici am fost lăsati cu totul liberi in propaganda noastră. Guvernul sconta un beneficiu direct, conform zicalei: unde doi se ceartă, al treilea câştigă". E drept că la început nici cuziştii nu ne-au atacat. Iar noi, din principiu, n'am tras spuza depe turta altora pe a noastră. Nu din critica altora ne-am arătat vreodată ceeace suntem noi. Ne spuneam crezul nostru si-l sustineam prin argumente proprii. Noi n'am apărut pe ecranul politicei româneşti pentru a fi un partid in plus. Aparitia noastră era consecinta unei necesităti de ordin spiritual şi national. Eram exponentii unei alte conceptii despre viată şi nu rezultatul unor divagatii politice atât de prolifice pe acea vreme. Si lumea singură vedea că noi suntem cu totul altceva decât ceeace a cunoscut până atunci.

Din Suceava am trecut în Rădăuti. Câteva incursiuni am mai făcut şi prin Câmpu-Lung şi Storojinet. La Rădăuti l-am cunoscut pe D1 Vasile Iasinschi, vechi luptător nationalist. Se ataşase, curând după înfiintarea Legiunei, luptei Căpitanului. La Rădăuti sustineam candidatura Profesorului Codreanu. Aici am avut ocazia să-1 cunosc şi eu mai bine pe acest veteran al luptei nationale. Mereu sobru, uneori exagerat de grav, pe cat de pedant în gesturi şi vorbă, pe atât de comunicativ şi glumet in relatiile cu noi. Cunoştea toate vinurile bune şi le aprecia numai pe acestea. Pe cat era de curtenitor cu gazdele noastre prin oraşe şi sate, pe atâta era de sever cu sine însuşi. Un om extrem de evlavios care lăsa uneori impresia, celor ce nu-1 cunoşteau bine, unui demagog al misticei creştine. Avea tabietul său şi era sfătos ca orice bătrân. Când eram cu el o duceam cu totii foarte bine. Era cunoscut peste tot şi bine primit peste tot. Când se găsea vreun tăran mai îndrăsnet care să-l critice în public că ar fi părăsit pe Cuza, discursurile lui se prelungeau care 3-4 ore in şir. El demonstra că nu se rupsese de Cuza ci că organizatia acestuia se rupsese in două, tocmai când se găsea într'o pozitie mai tare, după alegerile averescane din 1926. Profesorul a rămas deoparte împreună cu alti fruntaşi de seamă. S'a alipit apoi mişcării legionare, prin anul 1929. Bătrânul nu se dadea uşor bătut şi până nu se convingea că cel mai de pe urmă om e lămurit, nu termina. Si era curios că nimeni nu obosea ascultându-l.

Tăranii pe aici erau foarte chipeşi. Curati, îmbrăcati mereu cu costumul lor national, sprinteni, fără a fi slabi, nu puteai decât să-i admiri. Obiceiurile lor străvechi, candoarea lor, cumpătul şi bunul lor simt, descopereau un fond foarte sănătos. Vorba lor era parcă a letopisetelor. Pletele lor, mai ales la cei baatrâni, te purtau spre alte vremuri. Femeile lor, mereu roşii în obraji, mi se păreau cele mai frumoase pe care le văzusem până atunci. Si totuşi, pe fetele lor era întipărită suavă tristete, cauza căreia nu o puteam ghici.

Având mult de colindat, ne împărtisem pe echipe de 5-6 conform programului stabilit, ne readunam- în câte-un centru mai mare unde venea şi Profesorul Codreanu. Noi răscoleam satele şi îndemnm poporul să vina la târgul sau oraşul unde aveam să tinem întrunirea. Când si-au dat seama cuziştii că le cam fuge terenul de sub picioare au încercat să ne lovească. Nu numai Rădăutiul, dar şi celălalte judete până la Cernauti, constituiau fieful politic al lui Nichifor Robu, învătător de profesie şi deputat cuzist in toate legislattile. Un tip robust , impulsiv, se credea îndreptătit ca să ne interzică el ceeace legile ne permiteau.Odată, in orăşelul Siret, ne-a zădărnicit adunarea. Venise cu automobilul şi cu revolverul în mână, a dat peste masa pe care Profesorul Codreanu îşi tinea cuvântarea. Ordinul era categoric de a nu răspunde provocărilor lui. Si nu i-am răspuns. Ne-am retras într'o curte. Dar Robu nu s'a multumit numai cu atâta. Si-a organizat o bandă de "crediincioşi" şi ne-a asediat. Ne-am apărat cât am putut. Multi am fost loviti cu pietrele aruncate de aceştia. Cu greu ne-am putut stăpâni. Aveam şi noi câteva pistoale. Dar nu am făcut uz de ele niciodatsa. Numai cu câteva petarde oarbe am respins pe atacanti. N'am răspuns cum trebuia, nici acestei provocări, dar nici Robu nu ne-a mai ieşit vreodata în cale. Nici pe acasă nu mai dădea. Ne-a spus Domnul Iasinschi că ceruse chiar protectia politiei pe motiv că legionarii vor să-l răpună. Cu astfel de oameni totdeauna este vinovat hotul de păgubaş.

Cele trei - patru săptămâni de campanie electorală în Bucovin mi-au dat ocazia să-i cunosc mai bine pe camarazii mei, să învăt cum se poartă o luptă, fără a ieşi nici din lege şi nici din tine. Am vazut şi călcat cu piciorul o regiune întreagă, unde dărnicia naturii, îmbinata cu hărnicia omului a putut da acea "dulce Bucovină, veselă, grădină ".

Nu ne-a scapat aproape nimic nevizitat. Dela Codrii Cosminului ş Mânăstirea Putnei, dela întinsele domenii ale Fondului Bisericesc ş până la modestele aşezări ale micilor gospodari, mai toti urmaşi ai ve chilor răzeşi, n'a rămas aproape nimic nerascolit de noi.

Pe aici am cunoscut şi câştigat o serie nouă de camarazi. Mi-aduc aminte de comuna Stăneşti a lui Posteucă. El studia atunci la Cernăuti. Când am trecut prin satul său cântând, s'a alăturat nouă şi ne-a întrebat dacă ne poate însoti mai departe. De-atunci a fost mereu cu noi.

In deplasările noastre prin judetul Storojinet am cunoscut pe bătrânul G. Hluscu, învătător, cu trei feciori cam de vârsta noastră. Cu totii ştiau să cânte la diverse instrumente muzicale. Impreună cu alti tineri din sat formaseră o orhestră minunată. Bătrânul învtator compusese melodia cântecului - a carei poesie fusese compusă de un tăran Tcaciuc- "Pământul tării noastre geme", cunoscut mai târziu ca "Marşul legionarilor din Storojinet ".

Noi l-am învătat pe acesta iar ei au învătat cântecele noastre.

Reîntorşi în oraşul Rădăuti am avut o întâlnire originală. Mi-au fost prezentati câtiva camarazi noi. Eu eram cu unul din Sibiu ce se numaea Remus Cocoş. Printre cei prezenti era şi unul Găină şi nu mai ştiu cum. Eu, pufnind în râs, mi-am spus numele. Ceeace părea o glumă se mărea şi prin faptul că eu eram cel mai robust dintre cei trei. Numele noastre atât de curioase, păreau că se regăsisera in familie: Cocoş, Găină, Puiu.

Tot la Rădăuti l-am cunoscut pe D1. Radu Mironovici şi l-am revăzut pe Totu. Ca rupti din vijelie, s'au repezit cu "Căprioara" ca să ne aduca manifeste dela Iaşi.

"Ce ziceti, şefilor ? " ne întreabă Totu vorbind din vârful limbii. "Ati răsturnat guvernul?" Eram într'adevăr o echipă foarte puternică. Cel putin 5-6 dintre noi ca, D. Belimace, I. Caratanase, Strugariu, V. Sandu, P. Tocu, puteau fi şefi de echipe pe alte judete. Mişcarea aştepta mult dela noi, şi noi eram siguri de o victorie frumoasă. Insuşi Profesorul, singurul cu experientă mai serioasă în materie electorală, era convins ca am câştigat bătălia. Dar rezultatul final avea să ne deceptioneze pe toti. Numai la Suceava am reuşit să-l scoatem pe maiorul Neculce, deputat. In raport cu eforturile noastre, in Bucovina nu am avut succes. Profesorul Codreanu mai candida şi în Tutova şi Covurlui. In ambele judate a fost ales. A optat pentru mandatul din Tutova, ca să poată intra in Parlament Mihail Stelescu, al doilea pe lista judetului Covurlui. Aşa hotărîse Căpitanul. Voia să ofere lui Stelescu posibilitatea valorificării lui ca om şi luptător. Sau, voia poate, să-i încerce omenia ? Cum am aflat însă mai târziu, a vrut să-i încerce ambitia. Mişcarea reuşise să trimeată in Parlament cinci deputati: Căpitanul, Profesorul Codreanu, Stelescu, Nutu Ieşeanu şi Maiorul de rezervă, Neculce. Judetele Neamt şi Tutova au asigurat şi de data aceasta victoria mişcării legionare.

Oamenii câştigati cauzei legionare i-au rămas credincioşi. Iar dacă eforturile noastre, ale celor plecati in Bucovina, n'au dat rezultatele sperate, în schimb celelalte echipe, mult mai mici, au repurtat succese frumoase. Mişcarea depusese liste in 36 judete.

In Moldova lucrau, Bădia Radu Mironovici cu Totu şi majoritatea ieşenilor cu Crângaru, Ion Taşcă, Ilie Stângă şi altii. Prin nordul Basarabiei se afla Bănică Dobre, cu barba-i de monah, "mare cât îi hăul", aspru la furie şi totuşi blând ca mielul. Prin sud haiducea Savin. Prin Oltenia era Iulică Stănescu, iar în Maramureş, Preotul Dumitrescu - Borşa, ajutat de o mână de români - macedoneni, între cari Supilă şi Nacu, înfrunta cu greu samavolnicia unei administratii mult prea corupte.

Transilvania o avea in seamă Ion Banea, Corneliu Georgescu şi Tribunul Turdei, Amos Fioratiu. Servicii nepretuite a adus ziarul "Libertatea" dela Orăştie, condus de Ionel Mota.

Căpitanul dirija lupta dela Centru, fie din Bucureşti, fie din Iaşi. Se deplasa la întrunirile mai mari. Era multumit cu rezultatul general. Noi însă ne-am întors la Bucureşti oarecum desamăgiti. Cel mai jovial era Stelescu. Multi l-au felicitat. Era deputatul cel mai tânăr. Ii lipsea vreo doua luni pentru a împlini 25 de ani. Deaceea la validarea lui s'au ivit multe discutii căci legea prevedea minimum 25 de ani pentru asta.



In Dobrogea



Intors acasă, mi-au trebuit câteva săptămâni ca să tot povestesc despre locurile cãlcate de noi, despre oameni şi obiceiuri şi mai ale despre lupta noastră.

In tot cursul verii m'am deplasat numai o singura dată la Balci şi în comuna Vulturul din jud. Constanta, la un unchi al meu, unde am stat câteva zile. Nu-l mai văzusem de mult si-mi plăcea să stau de vorbă cu el. Era nationalist -fost averescan- apoi trecuse la Goga şi rezista tuturor eforturilor mele de a-l convinge de dreptatea legionară.

Auzise şi el, ca tot satul, de isprăvile " noului partid legionar " şi erau multi curioşi ca să afle lucruri noi despre el. Cei mai multi însa se mentineau în rezervă.

Unchiu de-al mamei, venise ca preot în comună. Pe cât era de blajin în vorbă, pe atâta era de tăios şi neiertător în politică. Or către 80 de ani, nu s'a lăsat să fie trecut la pensie, ca nu cumva un preot mai tânăr sa-i răsvrăteasca parohia. Tinea la oameni şi aceştia la el şi se întelegeau bine. Pe mine m'a ascultat de de multe ori, dar să nu-i fi atacat partidul că nu mi-ar mai fi dat ocazie sa-i calc pragul casei. Imi spunea: "Măi dobrogeae, căci îmi povestea "unchiu popa" încă de mic copil, că eu nu eram nici din neamul mocănesc, ca tata, şi nici din neamul cojenilor, ca mama. Eu eram dobrogean.

Pe aici, ca şi in restul judetului, erau tari liberalii lui Vasile Sasi şi Radu Roşculet, care de 30-40 de ani determinau politica satului Oamenii erau prin urmare vechi liberali. Erau oameni cu situatie ş fără prea multe necazuri. Ei n'au cunoscut iobăgia din Transilvania şi nici clăcăşia din Vechiul Regat. N'au cunoscut nici exploatarea evreească din Moldova şi Bucovina şi cu atât mai putin pe cea din Basarabia. De comunism nu se temeau şi nici nu-si puteau închipui că ar exista oameni cari să renunte la propriile lor posesiuni, pentru a le avea numai in folosintă comună. Li se părea atât de absurdă această conceptii că nici nu se oboseau să o cunoască. Aşa ca, poate argumentele mele nu răspundeau nevoilor lor.

Si dacă se lăsau totuşi convinşi, nu puteau să se rupă de obiceiurile 'lor la bătrânete, pentru ca să vină printre noi, cei tineri. Li se părea nepotrivit ca ei, oameni în vârstă, unii cu copii însurati, să vina alăturea'cu noi. Se temeau să nu-i râdă satul. Această mentalitate era cea mai grea piedecă în lupta noastră. Convingerile se puteau schimba dar mentalitatea, ba.

O pozitie totuşi câştigasem acolo. Oamenii ştiau că suntem ai ordinei, ai neamului şi ai tării şi nicidecum invers, cum citeau prin ziarele "Dimineata", "Adevărul" şi chiar câteodată în "Universul".

Ne ştiau luptători pentru o cauză românească. M'au ascultat cu intere şi mi-au cerut reviste şi manifeste de-ale noastre.



Lupta studentească



In toamna m'am întors la Bucureşti. Mi-am dat destul examenelor şi am obtinut o reducere de 50% a taxelor şcolare. Tata nu mai putea face fată cheltuelilor. Sora mea mai mare îşi câştiga singura existenta, copiind acte pe la Tribunal. Cu greu putea ajuta din când în când pe cei de acasă. Fratele meu deasemeni îşi câştiga singur existenta, fie ca tejghetar într'o bodegă, fie ca cismar. Tata, după mai multe reduceri de salar, renumitele "curbe de sacrificiu" ale lui Argentoianu) n'a mai primit vreo patru luni în şir niciun salariu. Criza economic" mondia1ă isbucnită în 1929 si-a atins apogeul în tara noastră deabea prin 1932. Eram hotărît sa-mi găsesc cel putin o meditatie din care sa mă întretin singur şi, dacă aş putea, să trimit şi acasă câte ceva. Am depus eforturi mari. Zi de zi citeam ofertele de servicii din mica publicitate. Cu noaptea'n cap plecam dela cămin pâna pe str. Brezoianu unde se afişa ziarul "Universul ". Pe o bucată de hârtie îmi notam anunturile ce mi se păreau convenabile şi alegam ca să fiu, de-i posibil, primul la uşa ofertantului. Uneori aşteptam câte un ceas, două, până să fiu primit.

Imi era foarte greu când, prin aceste aşteptări, pierdeam şi câte-o prelegere. Săptâmâni şi luni dearândul am gonit zadarnic.

Sediul Mişcării Legionare se mutase încă din vară în strada Ceres (lângă Podul Izvor ). Era a treia mutare. Primul sediu legionar in Bucureşti fusese pe Calea Victoriei vis-ă-vis de Cercul Militar ). Apoi pe Bulevardul Basarab, unde aveam o cameră nu prea mare pentru cerintele noastre. Capitanul intentiona ca să faca un fel de cazarma legionară, cu mai multe birouri, cu locuintă şi masa pentru deputatii legionari, cu sala de primire şi tot ce ce cuvine unei mişcări in plină desvoltare. Deaceea închiriase un etaj întreg a unei case destul de mare. Stelescu nu a venit acolo şi nici n'am aflat decât mult mai târziu dece nu voia să locuiască in aşa numita "cazarmă legionară". Au rămas acolo doar "tataia ", iar Doamna Codreanu, sotia Căpitanului, gãtea pentru toti. Părintele Dumitrescu Borşa, isgonit de autoritati din Maramureş, si-a dus sotia şi cei doi copii în Argeş, de unde era, iar el a venit la Bucureşti, unde îndeplinea functiunea de Secretar General al Mişcării şi locuia tot acolo.

Timpul liber mi-l petreceam de-acuma în jurul acestui comandament central. Făceam şi eu câte ceva sau ascultam, fie pe unul, fie pe altul, dintre camarazi. Veneau şi plecau. Pe Savin îl aveam cel mai mult oaspete. Când a murit sotia părintelui Dumitrescu, mi-a spus Căpitanul să-i tin locul pânace se întoarce. Primeam corespondenta şi serveam telefonul. Prezentam Capitanului raportul în fiecare zi de lucrarile de urgentă sau alte nevoi legionare. Dupa indicatiile lui, rezolvam corespondenta mai uşoară. Eram oarecum un membru nou al acestei mici comunităti legionare. Intrasem într'o nouă familie pe cât de saracă in mijloace, pe atât de bogata în trăire. Luam masa împreuna. Miercuri se mânca de post, iar Vinerea se facea post-negru până la ora 4 dupa amiaza... Nu era obligatoriu, nici pentru mine nici pentru cei ce se întâmplau la vremea mesei, la sediu. Voiam insa să postesc şi eu şi ma bucuram ca pot.

De aici căutam însă şi mai asiduu o meditatie, căci aveam ziua la dispozitie. Acestea soseau dis-de-dimineata. Si în plus puteam folosi şi telefonul.

Si am avut noroc. Un negustor foarte cumsecade, singurul roman blănar ce mai rămăsese în cartierul blanarilor bucureşteni, avea nevoie de un student pentru cei doi băeti ai sai ce urmau o şcoală de elită a Femeilor Ortodoxe Române, unde se preda in plus limba francezã si germanã. Pretentia mea de a primi in schimbul meditatiilor locuintã si masă, a fost acceptată. Astfel mi-am rezolvat problema existentei si m'am mutat în strada Rădăuti, unde aveam să locuesc multă vreme. Cu timpul am mai primit şi 500 lei lunar in plus, pentru străduintele mele pedagogice. Eram fericit că-mi pot continua studiile fără a mai greva pe cei de acasă. Ba ceva mai mult încă. Am putut să mă înscriu şi la Drept, facultate menită sa mă învete despre drept şi dreptate, despre Stat şi organizarea lui.

In viata studentească făcusem progrese serioase. Dacă majoritatea studentilor nu era legionară formal, ea era indiscutibil cu legionarii. Pe atunci obiectivul nostru era cucerirea centrelor studenteşti la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuti. Odată cucerite aceste obiective ele înlesneau trecerea Uniunii Generale a Studentilor sub conducere legionară. Studentimea toată era continuatoare a desideratelor fixate în 1922. Pe plan national n'a existat niciodatã nicio ezitare, chiar daca unii conducători ai studentimei transformaseră cariera studentească într'o trambulina de aranjamente personale, lansându-se în lumea partidelor politice. In linie mare deci, studentimea râmăsese traditionalistã. Dar majoritatea cum păraseau băncile universitătii, fie pentru o pâine mai buna, fie din alte motive, se pierdeau in mocirla politicianista. Putini au continuat. Pentru a curma odată cu acest sistem de irosire al fortelor nationale, Căpitanul a proectat şi urmărit de aproape lupta studentilor legionari pentru a cuceri conducerea studenteasca.

In studentime se oglindea viata publica românească. Dupa cum în tarã, legile erau aproape bune, dar nu dădeau rezultatele corespunzătoare din cauza oamenilor cari nu le respectau, la fel şi în studentime, cu toată însufletirea de care dădea dovadă întregul tineret universitar, nu se puteau obtine rezultate pozitive din cauza lipsei de continuitate în luptă. Lipsa de perseverenta, fie în luptă, fie în credintă, devenise una din caracteristicele vremii. Ameninta să devină o plagă nationala. Putea sdruncina temeliile existentei noastre. Pătrundea in trup şi în suflet cum pătrunde molima ciumei. Devnise un atribut al lumii româneşti. Intrase deja în mentalitatea timpului. Si lupta împotriva acestei mentalităti nu era deloc uşoara. Totuşi ne-am avântat in luptă contra ei, cu hotârîre. Ne-am tinut de capul ei cu încăpătânare. Studentimea era organizată pe Cercuri Judetene, ai căror delegati alegeau conducerea Centrelor Universitare. La rândul lor aceştia îşi trimiteau consilierii în conducerea centrală: Uniunea Natională a Studentilor Creştini Români.

Primul nostru obiectiv n'a fost conducerea Cercurilor judetene, ci locurile de delegati ale acestora la Centrete universitare. Deaceea intram în tratative cu aceia dintre studenti cari voiau şi aveau şanse mai mari ca să devină preşedinti ai Cercurilor judetene. Ii sustineam pe aceştia in schimbul locurilor de delegati la Centru. Si găseam destui pretendenti la postul de Preşedinte. Erau multi cu intentii curate. Se vedeau în măsură de a representa cu cinste aceastâ, functiune. Erau însă multi şi din cei cari din vanitate se voiau preşedinti. Nu putini am cunoscut dintre aceştia ce îndată îsi tipăreau cărti de vizita cu acest titlu. Li se deschideau mai uşor uşile pela ministere şi mai ales pela prefecturile judetene respective. Când erau alegeri pela Cercuri, nu se prea puteau concentra legionarii. Cei putini din judetul respectiv, trebuiau să ducă lupta singuri ca să-si asigure măcar un loc printre cei doi delegati ce se trimeteau la Centru. Nu acelaşi lucru se întâmpla la Facultăti sau la Societătile Studenteşti independente. Aici ne concentram cu totii şi sustineam punctul de vedere al camarazilor sau al prietenilor noştri. Nu aveau drept de vot decât cei ai facultătii respective. Sedintele însă erau publice şi noi ştiam să facem atmosferă. Când asistenta devenea prea gălăgioasă trebuia sa mai şi plecăm.

De cele mai multe ori însă, pierdeam noapte de noapte cu şedintele ce nu se mai sfârşeau. Desbaterile noastre întreceau pe cele mai lungi ale parlamentarilor vremii. Si, ca la aceştia, se mai întâmplau şi scandaluri similare, unde argumentele contundente luau locul celor teoretice. Dar asta numai când era vorba de cei de rea credintă, speculanti ai idealismului studentesc. Aşa e lumea. Caşi padurea cea mai frumoasã, işi are uscăturile ei.

La 10 Decembrie se împlineau 10 ani de lupte studenteşti. I-am sărbătorit la Bucureşti cu o amploare deosebită. Ne întorsesem nu de mult dela Congresul Studentesc dela Braşov unde repurtasem o mare victorie. Bucureştiul singur a putut presenta o coloană de aproape 200 de studenti, împărtiti pe facultăti. Dintre aceştia, jumătate erau îmbrăcati in cămăşi verzi şi pantaloni negri. Multi le-au împrumutat dela camarazii muncitori din Bucureşti. Bucovinenii au venit în costume nationale. Iaşul şi Clujul au trimis deasemenea tot ce-au avut mai bun. N'a lipsit nici Timişoara şi nici Chişinăul. Au participat la acel Congres aproximativ 6.000 studenti şi studente, reprezentanti ai tuturor organizatiilor studenteşti. Legionari n'au fost mai mult de 400-500. Dar ei au condus congresul. In sala cinematografului "Astra" nu puteau încãpea mai mult de 700-800 de persoane. Noi legionarii eram primii pe pozitie. Propunerile noastre, referatele sau înfierările noastre, pregătite din vreme, au dat tonul în Congres. Când ne-am prezentat la defilare am impresionat toată lumea. Marşurile noastre răsunau pe toate străzile. Lumea românească era mereu cu noi şi noi nu plecam din mijlocul ei. Nu ne-am tinut de petreceri. Localurile le vizitam numai pentru a fi siguri de ordine. Tot legionarii făceau şi politia congresului. In afară de câteva escapade la fabrica de bere "Czell " şi fabrica de zahăr "Bod"al unora veniti ca să se distreze, nu s'au înregistrat plângeri. Nici lectii de nationalism nu s'au dat nimănui şi nici geamuri nu s'au spart.

Acei confrati cari în 1929 s'au întors dela Congresul din Oradea cu amintiri de prin vitrinele evreieşti, au fost fâcuti să vadâ adevăratele rosturi ale unui congres studentesc.

Personal m'am bucurat să văd Braşovul unde-mi petrecusem doi ani şcolari. Aveam amintiri şi prietenii, rude şi cunoscuti ce-mi făcea plăcere sã-i revăd. Programul Congresului era foarte încărcat şi numai seara ne rămânea ceva timp liber. Atunci ne strângeam grupuri de legionari şi prieteni. De grupul nostru tineau şi legionarii din Durostor, Caliacra.

Printre legionarii grupului nostru erau: Stefan Georgescu, Eugen Teodorescu, Octavian Morărescu, L. Neagu, Dumitru Ghiocel, Eremia Socariciu, fratii Boeru, I. Constantinescu (Silistra), Spiru Bujoli, Sp. Popescu, Constantinescu (zis tuiculitã) şi altii încă de cari nu-mi mai amintesc.

Intr'o Duminecă spre seară, ne aflam pe aşa numitul Corso, în fafa Sfatului orăsenesc. Fusese o zi frumoasă. Era lume multă pe străzi. Ne-am tras într'un colt şi am început să cântam marşuri legionare. Multă lume s'a strâns in jurul nostru ca să ne asculte. Am întins apoi o horă cât e piata de mare. S'au prins in horă şi localnicii. Câteva studente legionare îmbracate în costume nationale dadeau coloratura horei legionare:

Legionari să'ntindem hora

Pe'ntregul zăvoi,

Căci suntem la noi acasă

In tarã, la noi"



Intr' un târziu ne-am desprins vreo câtiva din multime şi am pornit-o cântând pe strada Portii, in jos, spre hotelul şi Cafeul Coroana. Fane Georgescu, cu vocea lui foarte plăcută întretinea cântările. Mai erau cu noi şi Gh. Istrate, Decebal Codreanu, fratele mai mic al Căpitanului, şi altii. Mergeam cântând prin mijlocul străzii. Ne-am dat seama numaidecât ca multimea care umplea strada se luase dupã noi.

Nu ştiam cum să terminâam o demonstratie începută la întâmplare şi de care lumea nu voia să se mai despartă. Am vorbit cu cei din jur ca să ne oprim şi cineva să vorbească multimii. Nimeni nu se încumeta la aşa ceva. L-aş fi vrut aici pe Savin sau chiar pe Sandu. Nu ştian însă de unde să-i luăm. Ajunşi in capul străzii, lumea s'a strâns şi mai mult in jurul nostru. Sub o inspiratie de moment, m'am urcat pc postamentul grilajului de fier al şcolii comerciale de fete şi am vorbi multimei. Eram in cămaşe verde. Prins cu mâna stângă de grilaj, am făcut semn cu dreapta să se facă linişte. Si multimea a amutit. Nu mai ştiu ce-am vorbit şi cum am vorbit. Pentru prima dată vorbeam în public. Când am sfârşit, un ropot de aplauze şi urale umpleau văzduhul. Camarazii m'au îmbratişat in timp ce improvizata tribuna, era ocupata de un fost ofiter, invalid din primul războiu mondial. Aducea salutul unei generatii premergătoare nouă, care, tot prin luptă şi jertfă, dăduse Patriei şi Neamului lor mărturie de credintă şi sperantă într'o soarta mai buna. Au urmat mai multi cuvântâtori din afara lumei noastre studenteşti, cu cuvântâri înflacarate. Apoi ne-am împraştiat.

Eu am plecat cu Octav Morarescu spre gazdele noastre, doi elevi spre sfârşite ai liceului Saguna : Gicâ Stefanescu şi Gh. Stoia. Când am venit la Braşov, ei aşteptau la gara şi la întâmplare ni s'au adresat, rugându-ne sa gâzduim la dânşii. Locuiau la o gazdă particularâ şi ne-au pus la dispozilie paturile lot. Seara de seara am stat de vorbâ cu ei şi încâ cu alti tineri ca ei, cand în cel mai strict secret veneau la noi. Voiau sâ devina legionari. Cu aceştia am înfiintat prima Frãtie de Cruce a liceului Saguna. Am ramas mereu în corespondentã şi ne-am bucurat reciproc când, peste un an, ne-am regãsit la Bucureşti. Erau deacuma şi ei studenti. M'am împrietenit cu ei şi am râmas legati sufleteşte unul de altul. E o legaatura tainica ce poarta pe unii oameni într'o continua comuniune sufleteasca orice greutati, oricâte vitregii de soartă s'ar abate in calea lor. Mai târziu, in urma unor alegeri câştigate la Federatia Cercurilor Studenteşti Dobrogene, ei s'au constituit într'o asociatie de prieteni, numita "Federalia". Membrii ei erau din diferite regiuni. Gh. Stoia, Tiberiu Popa, Cosmin Comşa (Rogodel ), erau din Constanta, Gicã Stefanescu era dela Buşteni, iar I. Râdulescu zis, Jaguarul, zis Jak Spintecatorul, (pentruca era pirpiriu) era din Târgu Ocna. Savin, Caratanase şi cu mine eram declarati "Senatorii Federatiei", fiind deseori "invitati oficiali" la escapadele lot ce se petreceau la "Toboc", in cartierul Tei.

Aproape dupa fiecare efort, indiferent de ce natură, eram chemati în Tei la o "destindere camaradereasca", la un vin bun şi saramura de obleti. Veselia noastra, nefortata, mereu prezentă atât în lupta cât şi in repaos mentinea o atmosferă de dragoste şi camaraderie greu de întâlnit in alta parte. Am trait atunci o vreme pa care azi cu greu o pot reda fidel în scris. Sunt atâtea manifestari sufleteşti ce nu se pot exprima ! Ele rămân comorile ascunse ale celor ce le-au trait. Celora ce s'au daruit şi s'au dus dintre noi le-a fost o binecuvântare. Celor ce-au ramas le este mereu isvor de amintiri şi nostalgie...


Printre muncitori



Intors dela Congresul din Braşov am reînceput activitatea de fiecare zi în Capitala. Prin sectoare, numarul muncitorilor, meseriaşilor şi angajatilor comerciali creştea mereu. Sâmbata seara tineam şedinte fie numai cu şefii lor de cuiburi, fie cu efectivul întreg al sectorului. Dumineca, la 5 dimineata, ieşeam la exercitii. In cursul saptamânii, aproape seara de seară eram ocupat la şedintele cu muncitorii. Nu era uşor. Trebuia să şti cum să vorbeşti acestor oameni. Ei aveau pe lânga problemele mari de ordin national şi politic, nevoi de ordin material şi profesional. Multi erau cei nemultumiti cu soartea lor. Se simteau nedreptatiti şi mai ales ignorati şi dispretuiti de societate. Problemele sociale le cunoşteau în teorie. Fara a fi comunişti, socoteau socializarea mijloacelor de productie ca cea mai buna solulie in rezolvarea dreptatii sociale pe care o cautau. Era foarte greu pentru mine, care însumi căutam o solutie, sa le explic ce este drept şi ce nu este. A le tine aceleaşi prelegeri pe care eu le ascultam la facultate, ar fi însemnat sa-i plictisesc. Trebuia sa le spun pe scurt din experienta şi convingerile mele de pâna atunci în materie de progrese sociale şi mai ales din străduintele noastre de a solutiona aceste probleme. Nu le puteam spune ca suntem pentru liberalismul cunoscut atunci la noi. Nu le puteam spune nici ca am fi pentru socialismul bazat pe lupta de clasa. N'am fost niciodata pentru lupta de clase şi am respins-o mereu ca cea mai neîndreptatita in organizarea sociala. N'am putut înlelege niciodata dece oamenii se leaga atât de mult de o solutie partială. Nu puteam termina un subiect într'o şedinta. De aceea luam câte o problema, pe care o epuizam în cele 20 de minute cât era timpul prevazut. O şedintă întreagă nu trebuia să depaşeasca o ora. In ea se facea deschidere prin legâmânt, partea informativa, subiectul sedintei, cântecele şi hotarîrile.

Imi amintesc ca am vorbit printre altele şi despre: libertate limitele ei; legi şi obiceiuri; liberalismul şi socialismul economic; Mişcarea Legionară şi România de mâine. In plus aveam dela Capitan o lista întreaga de subiecte de desvoltat in şedintele cu muncitorii. Nu-mi mai aduc aminte cum am vorbit, iar notele de atunci mi s'au pierdut. Desigur că încercând acuma sa redau continutul lor, nu voi reuşi decât in parte. Convingerile, chiar daca ramân aceleaşi, capăta mereu alta prezentare. Imi amintesc totuşi că ma făceam înteles prin exemplificări. Imi dădeam seama că era vorba de educatie şi nu de lectie. Oricât aş fi dorit să fac un exercitiu de vorbire în sensul de a mă şcoli ca vorbitor, dorinta de a forma alti legionari era preponderantã. In afara de şedinlele pe care însuşi Belimace le tinea, mai era cu mine în acelaş sector camaradul Dordea, originar din Sibiu. Acesta putea povesti despre Căpitan şi Legiune aşa de frumos,ca aş fi renuntat de o mie de ori să desbat problemele uneori sarbede, ce se adresau ratiunii, pentru a putea sa povestesc tot aşa de frumos, despre fapte şi lucruri cari se adresau sufletului. Oamenilor le plăcea mai mult acestea. Palpitau şi trăiau cu intensitate toate povestirile camaradului meu.

Vedeam cum sorbeau cu nesat cuvintele povestitorului care, modest în vocabular, ştia să puna atâta suflet, atâta caldura în povestire, cât au pus acei cari au creat legenda. Adresându-ne in primul rând sufletului împlineam o lege a firii. Eram pe drumul cel bun care trebuia, în mod firesc, sa ne conducă spre un alt om al spatiului românesc: mai bun, mai drept, cu frica numai de Dumnezeu. Adică aşa cum spunea Capitanul: "Noi trebue să realizam omut nou şi nu programe. Odata realizat omul nou, acesta va şti sa faca şi programe, sau legi dupa care sa se conduca."

{Aceasta idee a fost formulată mai pe larg în cartea sa "Pentru Legionari": "Tara aceasta piere din lipsa de oameni, nu din lipsa de programe. Aceasta este părerea noastră. Că deci, nu programe trebue sa creem, ci oameni noui. De aceea piatra unghiulară dela care porneşte Legiunea este omul, nu programul politic."}

Atributele acestui om nou erau însă multe. Nu se puteau impune dintr'odată toate. Trebuia pornit pe îndelete. Si Căpitanul a început cu omul erou . Legionarul a trebuit să învete să devină erou. Erou în primul rând în luptă. Să fie curajos. Să nu dea înapoi nici in fata mortii. Legionarul trebuia să fie un năzdrăvan. Să fie mai mult haiduc şi muschetar decât chiar legionar. Până la procesul cel mare din primăvara lui 1934, această primă fază de desvoltare a Legiunii s'ar putea numi: Faza eroică a mişcării. Acesteia i-a urmat faza de organizare, dupăcum omului erou i-a urmat omul corect, pe care Căpitanul îl anunta într'una din Circulări.



Printre comunişti



Camarazii muncitori ne relatau mereu agitatii şi infiltratii comuniste prin fabricile şi atelierele unde lucrau. Nu prezentau niciun pericol, totuşi nu scăpau nicio ocazie de a critica mişcarea noastra fată de cei pe care-i socoteau nemultumiti cu regimul întreprinderilor. Actiunea lor de prozelitism era indirectă. In loc ca să critice fie conducerea întreprinderii, fie guvernul care neglija politica socială, ei se legau de Garda de Fier, care, pretindeau ei, în loc să sprijine şi să întărească lupta de clasă, îşi irosea fortele pentru obiective pe cât de utopice, pe atât de inutile. Pentru ei nationalismul Gărzii de Fier era cu atâta mai absurd cu cât politica românească se funda pe sprijinul extern. Ei făceau deci tot o politică internationalistă. Secolul nationalismului, spuneau ei, s'a încheiat odată cu terminarea războiului din 1914-1918. Secolul XX avea să fie Secolul internationalismului socialist (ca să nu spună comunist ). Pe de altă parte, capitalismului ce-si întindea mereu mai mult exploatarea, devenind mereu mai international, nu i se pot opune forte izolate, nationale. Acestea, in ultimă analiză, vor ajunge să se ciocnească între ele, ca urmare a intereselor nationale diferite. In consecintă, capitalismului international trebue să i se opună o fortă mereu mai mare, mereu mai tare şi sigură de victoria finală. Această fortă a început de mult o luptă şi a reuşit, spuneau ei, să răstoarne capitalismul tocmai acolo unde exploatarea era mai cruntă. Era vorba de Rusia. Această forta o reprezintă clasa muncitoare a proletariatului exploatat, care nu trebue să cunoască granite. El trebue să fie tot atât de international ca şi capitalismul exploatator.

Camarazii noştri, în cea mai mare parte fii de tărani, plecati dela brazdă spre oraşe, pentru a-si putea câştiga o pâine mai bună, nu aveau pregătirea necesară ca să poată răspunde acelor agenti comunişti. Ei nu aveau decât intuitiv o atitudine antibolşevică. Nu aveau nici timp, nici posibilitatea sa-şi formeze o convingere anticomunistă. Propaganda acestora antinatională şi mai ales anticreştina, le repugna. Nu puteau însa raspunde comuniştilor cu argumente de natura ştiintifică. Le raspundeau însa prin credinta lot nesdruncinata in temeinicia valorilor spirituale. A ridica sabia sau numai pumnul împotriva lui Dumnezeu, era pentru ei cel mai mare sacrilegiu. De aceea îi căutau pe comunişti şi când îi descopereau ni-i denuntau nouă. Doru Belimace a reuşit în decurs de câteva luni sa identifice câteva nuclee comuniste risipite în cele patru sectoare ale Bucureştiului. Cartierul Grivitei, unde se aflau atelierele C.F.R. şi Cartierul Grand, păreau a fi cele mai amenintate. Doru Belimace a încercat o colaborare cu Siguranta Generală în acest domeniu. Ca bază de discutie s'a stabilit schimbul de informatii. Nu mai ştiu cu cine stabilise acest contact, dar el s'a desfăcut după câteva luni din cauza relei credinte şi a lipsei de serioitate a politiei. Sau poate intervenise altceva. Aşa cum aveam să aflam mai târziu, preocuparea principală a organelor de sigurantă trecuse dela mişcarea comunista la cea legionară.

Noi eram totuşi hotarîti sa ne continuăm cercetarile numai prin noi înşine. Voiam sa ne cunoaştem adversarii cari, nu prin ei, ci pri interventia rusească, nu mult mai târziu, aveau sa ne supuna celor mai grele încercări pe care le-am cunoscut in tot trecutul nostru istoric.

Camarazii trebuiau totuşi preveniti şi cat mai indoctrinati, ca sa poata rezista tentatiilor comuniste, să le poata raspundă şi mai ales să-i poată combate prin aceleaşi arme. Pentru propaganda comunista in România se risipeau fonduri imense. Belimace ma desemneaza pe mine ca să-mi pregătesc materialul necesar unor şedinte explicative in această materie. Nu era treabă uşoara. Nu cunoşteam nici doctrina comunistă prea bine şi nici material anticomunist nu mi-am putut procura. Totuşi, săptămâni şi luni dearândul am citit şi răsfoit tot ce-am găsit prin biblioteci pro şi contra marxismului. Mi-am facut însemnari de tot felul. Erau însă probleme mult prea complexe şi mult prea abstracte pentru a-mi putea oferi elementele necesare întelegerii muncitorilor noştri. Dialectica marxistă dispune de expresii şi termeni specifici cari pentru a fi lămuriti şi priceputi, necesitau singuri câteva şedinte consecutive. Trebuia gasită o alta cale.

Mi-am adus aminte de un fost coleg bulgar iredentist din Bazargic care studia dreptul la Bucureşti. Ceva ma făcea să cred ca, chiar de n'o fi el comunist, dar prea departe de ei tot nu era. Ii spun lui Doru Belimace de ideea mea de a ma infiltra printre comunişti, şi a fost de acord. La scurtă vreme m'am întâlnit cu Ivanoff, fostul meu coleg. Fără prea multă ezitare m'a condus la o şedintă a aşa zişilor Socialişti Independenti, în fruntea cărora era evreul Dr. Ghelerter, Secretar General fiind Stefan Voitec. Erau comunişti camuflati, cu sediul central la Viena.

Mergeam regulat de acuma la şedinlele lor. Ma durea sufletul oi de câte ori o ovreicută cu părul roşu îmi agăta în piept cocarda roşie, întinzându-mi şi o casetă in care trebuia să-mi arunc obolul meu pentru sustinerea luptei revolutionare proletare. Membrii asistenti era aproape aceiaşi mereu : câtiva muncitori dela Caile Ferate şi câtivangajati comerciali. Aşa zisul tineret, chezăşia continuitatii peste generatii, era format exclusiv din evrei de ambele sexe din cartierele Dudeşti şi Văcatreşti. Dintre conducătorii partidului veneau mereu altii, cari citeau sau vorbeau mereu de probleme doctrinare din Marx şi Engels.

Acest partid socialist independent putea functiona legal şi avea sediu propriu pe strada Smârdan. Sediul lor nu prea era mobilat. In afară de o masă, de câteva bănci şi scaune nu se mai găseau decât chipurile lui Marx, Engels şi Lenin, înrămate şi agătate pe un panou de pânză roşie.

Conducatorii partidului contrastau însa, enorm fata de membrii de partid, slabi, trişti, prost îmbrăcati şi prăpăditi. E drept că nici Voitec nu era prea gras şi nici prea bine îmbrăcat, insa Ghelerter, Sloimovici şi ceilalti fruntaşi, toti "Români neaoşi ", arătau foarte bine atât fizic cât şi ca elegantă.

Din conferintele şi discutiile lor am început să mă lămuresc. Cele mai multe şedinte erau în contradictoriu. Oricine putea pune întrebări şi răspundeau cei care puteau. La răspunsuri se repezeau mai multi dintre corifei deodată. Imi făcea impresia că se întreceau in a dovedi, nu ştiu cui, că fiecare era stăpân pe doctrină. Am întrebat şi eu odată ce fel de socialism se realizează în Rusia şi dece fug cu sutele şi miile peste Nistru, oameni ce riscau să fie mitraliati înainte de a fi pus piciorul pe malul românesc? Atunci nu s'au grăbit prea multi ca să-mi răspundră. Doar Voitec mi-a spus ceva ca să nu rămân fără răspuns. De altfel oricine putea da un răspuns, dar mai greu era să convingă pe cineva prin acel răspuns. Sau, cum spune Nae Ionescu: "Intre noi ne putem cel mult învinge unul pe altul, dar convinge, nu !".

Eu începusem să-mi câştig unele convingeri. Am căutat să le împărt ăşesc şi celorlalti în mijlocul cărora îmi făceam şcoala. Mă şcoleam pe mine şi încercam să-i şcolesc şi pe altii. Am încercat să-mi lămuresc şi camarazii muncitori asupra constatărilor pe care singur le făcusem şi continuam să le fac. Le-am spus pe cine am întâlnit în investigatiile mele în mijlocul comuniştilor. Ce vorbeau şi ce urmăreau. Lăsând la o parte faptul că protagoniştii rasmeritei comuniste, aşa putini câti au fost, in proportie de aproape sută la sută erau elemente streine de neamul nostru, lăsând la o parte ateismul şi internationalismul lor, lăsând la o parte falsitatea unora şi utopia altora, făcând abstractie de catastrofa regimului bolşevic in Rusia, cu toate consecintele nenorocite pentru acel popor, am constatat reaua credintă şi reaua vointă a tuturor acelor ce se înfatişau pe ei însişi ca salvatorii lumei întregi.

Intre a fi pentru si contra comunismului nu e atât vorba de adevărul sau aberatia acestei conceptii. Este vorba de tendinta ei, de telul ei final. O idee despre viata şi finalitătile ei poate să-si găsească oricând loc într'o societate omenească. Ca sa fie lăsată în voie să încoltească, să crească şi să rodească, trebue să răspundă însă in prealabil unor necesităti de ordin superior care să înalte, să purifice şi să desăvârşească pe om. Tot ceeace se ridica împotriva adevărului, frumosului şi binelui, nu poate fi laat in câmpul omenirii, cum nu trebue lăsată neghina sau tăciunele în lanurile de grâu.

Existenta relei credinte, a relei vointe şi a pornirilor haine în toate manifestarile comuniste, constă in a ridica la rangul de valoare a tuturor preocupărilor minore, fără a tine seama ca prin aceasta distrug şi alunga din lume adevăratele valori.

La reaua credinta şi reaua vointa a comuniştilor din tara se mai adaogau elementele speciale şi caracteristice ale spatiului românesc Elemente streine de neam şi forte din afara granitelor noastre voiau sa ne injecteze solutii de care nu aveam nevoie. Voiau cu tot dinadinsul sa se infiltreze printre noi, nu pentru a ne ajuta, ci pentru a ne subjuga şi mai mult. Nu fericirea poporului român le era mobilul, ci încălecarea lui. In mod abject voiau să ne facă sa nu mai credem în Dumnezeu ci în comunism.

Intr'adevăr, nimic nu pare mai absurd decât să cobori pe om din lumea şi preocupările lui spirituale, în mocirla pământului. Să-i scoti sufletul şi să-i interzici trăirea in spirit, pentru a i-o lăsa numai pe cea biologica. Sa-l transformi din om în simplu animal. Prin abrutizare să-1 faci o simplă maşina, care nu gândeşte, nu mai simte, ci, asculta numai şi execută ceeace porunceşte Moscova.

Dacă am analiza numai două dintre multele valori spirituale ale omului, libertatea şi dreptatea, n'am putea spune cu uşurintă care este cea mai mare. E greu de spus dacă libertatea este superioară dreptătii sau invers. Este însă categoric mai uşor de spus că valorile spirituale sunt superioare celor materiale. In consecintă este cea mai crudă aberatie de a renunta la credinta, şi prin aceasta, la principiul libertătii în gândire, la adevăr, la frumos şi la bine, pentru a obtine, cum pretind comuniştii, -acea dreptate socială a lor, pe cât de relativă, pe atât de minoră, căci, în ultimă analiză, se reduce la un blid de linte în plus pentru cei inapti sau leneşi. Nu contestã nimeni că a existat, că exista şi ca poate va mai exista cât va fi lumea o nedreptate socială. Dar contestăm capacitatea comunismului în solutionarea acestei probleme. Rătăcirea lor este cu atât mai mare cu cât au existat şi în trecut si ne stau şi astazi la dispozitie, o serie întreagă de mijloace pentru remedierea inechitătilor şi diferentelor sociale. Nu putem crede ca există oameni de bună credinta cari să nu vadă cât de fals este a cauta o mai mare dreptate sociala prin deposedarea celor ce au şi pot şi nu prin înzestrarea celor ce nu au şi nu pot.

Mult căutata dreptate socială nu se poate rezolva prin discutii teoretice, nici prin cel mai echitabil sistem economic sau politic. Dreptatea socială este in primul rând in functie de omenia noastră a tuturora, a celor ce vor să o asigure cât şi a celor ce vor să o capete. Co muniştii, in afara, de câtiva foarte putini idealişti, au câştigat putina lor aderentă nu prin valabilitatea teoriilor lot, cât prin promisiunile lor demagogice, că tot ce apartine celor avuti le va apartine odată lor celor lipsiti şi flămânzi. Dar agitatorii comunişti, vinovati de aderent flamânzilor la aceste teorii, nu sunt singuri pe banca acuzatiei, ci pe ea stau şi toti ceilalti ce nu se mai puteau sătura de avere şi belşug si, cum avea să spună Capitanul cu ocazia mişcărilor muncitoreşti dela Grivita: "Cu cât foamea după aur şi îmbogătire va fi mai mare, cu atâta va creşte şi setea de dreptate ".

Boierii noştri din trecut nu erau ciocoii de mai târziu. Răzeşn şi moşnenii satelor sau breslaşii oraşelor din trecut, când atât conducerea cat şi administratia erau româneşti, nu erau nici pe departe asemănători acolitilor levantini din epoca noastră. Bogătiile lor nu rezultau decât în parte din "sudoarea exploatatilor". Chiar dacă era o oarecare exploatare, aceasta corespundea felului de viata şi aşezare sociala de atunci. Plusul lor de bogătie nu numai că rămânea in tară, mărind patrimoniul national, dar l-au ştiut folosi în sens obştesc, ridicând biserici, înzestrând mânăstiri şi tot felul de aşezăminte de ordin spiritual, national sau social. Nu numai săracii, dar şi toti leneşii, caşi desmoştenitii soartei, găseau uşile lor larg deschise, nu ferecate cum sunt în timpul nostru la atât de multi bicisnici, harpagoni. Că aveam un proletariat agricol, nu contestă nimeni, că începusem a avea şi un proletariat industrial, nu se poate tăgădui, dar în rezolvarea acestor probleme nu aveam nevoie de solutiile ereticilor. In agricultură ne trebuia o valorificare, ne trebuia un minim de proprietate indivizibilă, trebuia să se treaca la culturi extensive şi să se facă comasările necesare, să se industrializeze produsele agricole, oricât de mari ar fi fost eforturile. Pentru câştigarea unui războiu orice natiune face eforturi supraomeneşti. Si războiul nu e dorit de nimeni. Cu atât mai mult, în rezolvarea unor probleme de interes general trebuiau făcute eforturi comune şi generale. Mărirea puterii de cumpărare, printr'o valorificare justă a produselor agricole, ar fi rezolvat în parte şi problema proletariatului agricol. N'am mai fi avut atâtia muncitori agricoli, dar am fi avut mai multi crescători de vite, apicultori, grădinari sau chiar meseriaşi, atât de putini in satele noastre.

Proletariatul industrial n'ar fi trebuit sa, existe, caci nu se putea vorbi încă de o industrie românească. In afara de morărit, industria alimentară şi a petrolului, toate celelalte industrii erau în faşe. Iar când s'a pornit industrializarea, s'a pornit tocmai invers. Nu dela exploatarea in primul rând al resurselor noastre naturale, cum ar fi bauxita sau forta motrică a apelor, ci dela principiul nesănătos al profitului maxim. S'au desvoltat numai acele industrii care ofereau maximum de câştig celor ce le întreprindeau. Această goană după câştig i-a făcut pe toti să nu urmărească decât exploatarea la maximum a Statului care sprijinea cu fonduri imense acest început industrial, a consumatorilor cari plăteau mult peste costul real al lucrurilor şi a muncitorilor, lăsati pur şi simplu pradă fălcilor acestor lupi.

Dacă ar fi existat acea omenie pe care noi o preconizam şi reactualizam, s'ar fi văzut şi la noi mereu mai multe întreprinderi in care capitalul celor avuti, împreună cu sprijinul Statului, cu priceperea tehnicienilor, cu munca lucrătorilor şi cu interesul consumatorilor, s'ar fi reunit într'o actiune comună şi binefăcătoare pentru economia tării. Dece era posibil în agricultură ca unul să dea pământul lui "în parte" altuia care depunea munca şi împărteau recolta pe din două, şi in industrie N'ar fi fost posibilă această tovărăşie cinstită ? Cine poate pretinde că nu s'ar fi găsit oameni cu bani şi altii cu munca ca să realizeze apele întreprinderi în participatie, capabile să reziste crizelor ? Cine sustine că nu este posibilă apropierea şi armonia dintre capital şi muncă, afirmă un neadevăr istoric. Antagonism poate să existe între lup şi oaie, între şoarece şi pisică, dar nu între două elemente asemănatoare, oamenii, cari trebue să se ajute, să-şi creeze împreună o viata înfloritoare, şi nu să se distrugă reciproc.

Si care căi nu stau la dispozitia oamenilor pentru crearea acestui principiu al cooperatiei şi solidaritătii, al cointeresării in vederea atingerii unui obiectiv comun ? Dece nu poate deveni muncitorul părtaş al întreprinderii pentru care se trudeşte ? Deee nu poate fi părtaş la beneficiile realizate ? Dece poate fi camarad cu inginerul sau cu proprietarul fabricei numai pe front şi în fabrică nu ? Deee nu-si poate avea şi el o casă cu o baie ? Un colt de grădină în care să-si însorească pruncii, şi nu pe toate maidanurile şi găurile pământului? Dece nu poate fi ajutat orice scăpătat, din cauza bolilor sau a nenorocului, aşa cum se procedează cu cei avuti, când ating dementa şi degenerarea ?

Dacă este adevărat că nu comorile pământului sunt mai importante şi credinta ne învată să strangem comori în Cer, dece să nu aplicm acestă învătătură aproapelui urgisit ? E greu să continuăm o viată de armonie, să ne sbatem pentru o dreptate socială atâta vreme cât celor slabi şi dispretuiti nu le oferim decât satisfactia ajungerii in Rai! Hristos a spus: "Mai uşor va trece cămila prin urechile acului decât bogatul în Impărătia Cerului !". Si este adevărat. Bogatului îi sunt deschise mai larg portile tuturor posibilitătilor. Orizontul îi este mai larg, tentatiile mai multe şi mai mari. Desigur că mai uşor şi mai repede poate păcătui un om bogat. Si in mai mare măsură când trece indiferent pe lângă mizeria semenului său.

Amintind şi de aşa numitul proletariat intelectual, problema se reduce, in ultimă analiză, la aceeaşi constatare. Pe de-o parte erau lipsuri grave, anomalii şi încălcări de lege în toată organizatia de stat, iar pe de altă parte se crease o falsă mentalitate in lumea celo ce-şi tociseră coatele pe băncile şcolilor. Unii au vrut să scoată câ mai multi titrati, vrednici in teorie, dar lipsiti de simt practic, fără se gândi unde şi cum vor folosi buchea învătată. Iar alti multi cari au învatat, au crezut că numai învătătura atrage după sine în mod automat şi dreptul de a suge din bugetul statului, fără să recunoască obligatia că el însuşi trebue să fie un izvor, oricât de mic, în formarea acestui fluviu bugetar.

In lumea aceasta de fantome, cu tendinte care mai de care mai absurde, într'o lume de mari contraste, într'o discrepantă totală între ce este simplu şi firesc şi ce este nefiresc şi complicat, îşi arunca undita acei ce voiau să pescuiască in apele turburate ale tării noastre comuniştii ce ne pândeau.

Noi nu aveam însa nevoe de o rãsmeritã comunistă pentru a asigura mai multă dreptate. Aveam însã nevoe de o revolutie în spirit care să schimbe o mentalitate bolnavă şi periculoasă pentru existenta românească. Aveam nevoe de o nouă disciplină în institutiile de stat şi rnai ales de o românizare în economie. Aveam nevoe de o domolire poftelor de îmbogătire peste noapte, de isgonire a hienelor vietii noastre publice ce ne vindeau interesele şi buna noastră credintă. Aveam nevoie să încurajem pe toti cei buni şi vrednici lăsati pradă unor fiare din codru. Aveam nevoe de omenie şi dragoste unul fată de celălalt.

Pentru toate acestea aveam nevoe de o şcoală nouă in care sã învătăm nu numai ceeace este adevăr, bine şi frumos, ci şi cum sa ne apărăm de minciuna, de răutatea şi pericolul celor ce ne erau vrăjmaşi. De aceea, pentru a fi legionar adevarat şi nu numai cu numele, însemna mai mult decât a cunoaşte învătătura mişcarii, acel bagaj de cunoştinte necesare pentru a detecta şi respinge nişte dogme false. Nu însemna numai a fî sustinut o luptă, sau a fi jertfit o bunăstare. Nu însemna numai o marturisire, nici numai o participare sufletistă în slujba acestui ideal legionar. Pe lângă întelegerea ratională a acestui fenomen, pe lângă împărtăşirea aceloraşi gânduri şi pe lânga simtirea aceloraşi emotii, capabilitatea de legionar o au numai aceia dintre noi cari reuşesc prin propria lor manifestare zi de zi, în particular sau în mijlocul societătii, să aplice învătătura legionară.

Nu atât tăria adevărurilor exprimate îsi croiesc un drum de realizare, cât trăirea intensă a acestor adevãruri.



Primele puncte doctrinare



Pe vremea când singur îmi făceam şcoala legionară n'aveam nici Cărticica Sefului de Cuib şi nici vreo altă carte ca să învãtăm cum se devine legionar. Viata de fiecare zi ne oferea însă cel putin tot atâtea lectii câte poate oferi o carte. Dar învătătorul nostru de atunci şi mereu ne-a fost Căpitanul.

Ceilalti din jurul lui ne învătau de asemenea cum să ne purtăm, cum să luptăm in primul rând cu noi înşine şi apoi cu lumea din afară, cum să ne formãm acea tărie de caracter fără de care nu se poate obtine niciun rezultat. Doru Belimace lucra atunci la un abecedar legionar: "Indreptarul Legionarului". Când a fost gata l-a prezentat Căpitanului. Acesta nu l-a interzis. I-a spus numai să nu-l răspândească, să-l tinã pentru sine şi pentru nevoile sectorului său, până va scoate dânsul o carticică care să fie îndreptar pentru legionarii din toată tara. Aceasta avea să apară in cursul anului 1933. Pe atunci nu aveam nici grade legionare. Primii gradati legionari, in scopul stabilirii unei ierarhii, aveau să apară tot în anul 1933. Până atunci nu se ştia decât de "şefi ". Căpitanul semna "Seful Legiunii ". Erau apoi, Seful Frătiilor de Cruce, Seful de Garnizoanã, Seful de Cuib.

Toate acestea erau functiuni. Ca functiune superioară in organizatia noastră inifială, era "Senatul Legiunii ", constituit in Decembrie 1930. El avea să cuprindã 100 de membri. Câti au ajuns sa fie numiti, nu-mi mai amintesc. Stiu numai de Profesorul Traian Brăileanu, Hristache Solomon, Generalul Tarnoschi şi Profesorul Codreanu, făcut senator acesta din urmă odată cu primele grade legionare din primăvara lui 1933.

După ce, cu o lună înainte (8 Noembrie 1930) Căpitanul deschide primul sediu legionar în Capitala, Calea Victoriei 40, şi pune bazele acestui Senat al Legiunii, enunta în câteva puncte rostul Legiunii:

1.- "Legiunea Arhanghelul Mihail " având ca sectie de politica militantă "Garda de Fier", este o organizafie natională, monarhica, în conformitate cu întreaga traditie a poporului român.

2.- Ea va lupta pentru pentru pastrarea neştirbitã a situatiei câştigate în marele războiu.

3.- Ea afirmă dreptul întâietătii şi suprematiei elementului românesc in tară şi pe pământul nostru; şi principiul că poporul romât este singur chemat sa-şi conducă Destinul şi Patria, fiind singurul răspunzator in fata istoriei.

Mai târziu s'a constituit şi un "Consiliu al Legiunii ". Nu-mi amintesc însă să fi citit vreodată ceva sau să fi auzit de vreo numire în acest Consiliu. Dacă "Senatul Legiunii " a fost convocat de câteva ori acest Consiliu nu cred că a fost convocat vreodata.

Legionarilor mai vârstnici ne adresam cu Domnule. Celorlalti le spuneam, fie camarade, fie direct pe nume. Când ne cunoşteam destul de bine ne tutuiam. Era mai comod şi mai intim. Desvăluia o notă de comuniune, ca într'o familie. Ne iubeam şi ne respectam reciproc. Naturaletea şi firescul eliminau orice rigoare formalistă. Ne simteam aproape mereu mai aproape unul de altul.

Nici şefului de cuib sau de garnizoană nu ne adresam cu formula "camarade şef ", decât în orele de instructie şi aceasta numai pentru a pune accentul pe ierarhie şi disciplină, indispensabile oricărei instructii. In particular se întâmpla să mai întrebuintăm şi formula: ce ma faci, sau cum o duci "şefule", fara a da însa notiunii acel sens pejorativ pe care l-a avut în vocabularul oraşelor, mai ales din Muntenia. Până la functiile legionare, notiunea de "şef" avea cu totul alt continut E interesant de remarcat cã, cu timpul, acest cuvânt şi-a pierdut complect sensul pejorativ şi şi-a recăpătat sensul adevărat de sinonim al cuvintelor, conducător, diriguitor, călăuzitor. Insuşi Căpitanul, cum am spus, semna: "Seful Legiunii ". Cu timpul şi pe masură ce s'au înmultit functiile legionare, aceeaşi formulă s'a extins. Au apărut şefii de judete, şefii de regionale, Seful Corpului Muncitoresc, Seful Studentimii Legionare, Seful Comertului Legionar, etc. etc.

N'aş putea spune dacă numai putinătatea limbei româneşti a facut sa se adopte numai această notiune de şef de unitate. Poate ca ar fi introdus Căpitanul şi alta formulă, spre exemplu cea de comandant în loc de şef, cu atât mai mult cu cât Căpitanul avea o educatie militara aleasă şi o dragoste deosebita pentru aceasta, institutie. Cred c'a evitat această formulă pentru a nu da ocazie unei acuzări in plus ca ar vrea să facă din mişcare o orgnizatie para-militară şi a vrut să ne ferească de a ne crede pe noi înşine încadrati într'o astfel de organizatie, unde sa dăm numai ordine şi sa ascultăm numai de ordine. Disciplina legionară avea să fie strict voluntară şi nu impusă de nimeni. Ceeace făcea legionarul era consecinta convingerilor lui interioare şi nu a ordinului primit dela vreun superior. Cine a făcut ceva numai din ordin, n'a fost legionar, ci cel mult un rătăcit printre noi. Legiunea nu era armată. Chiar la orele de instructie, acela care comanda frontul, nu era rastit, nu trebuia să fie răstit. Orice comandă trebuia sa fie precisa, scurta şi răspicată, însă plină de dragoste şi nu răstită. Sau, cum spunea Căpitanul : "legionarul care comandă nu este tambur major". Nici măcar în discutii, între noi sau cu lumea din afara, nu aveam voie să fim imperativi. In afirmatiile noastre nu trebuia să fim infailibili. Fiecare legionar trebuia sa se obişnuiască a spune : eu cred, sau parerea mea este cutare sau cutare. Si noi puteam verifica singuri valabilitatea acestor recomandatii. Eram legionari, sau voiam să devenim legionari, nu pentrucă cineva ne poruncea, ci pentrucă aşa credeam noi. Aşa ne dorea sufeltul, aşa voiam noi, cu acea putere de vointa pe care o poseda fiecare dintre noi.

Oricât de vijelioşi am fi fost uneori, nu aveam voie să fim obrasnici cu nimeni şi ne educam in acest sens. "Legionarul, spunea Căpitanul, este plin de bun simt, modest şi măsurat". In această educatie a exagerarilor personaliste, in care individul se crede centrul pământului, eram învatati să spunem "noi " in loc de "eu ". Nu negam prin aceasta principiul personalitătii, ci îl defineam şi îl delimitam. Acestui "eu", chiar dacă individul era important, începuse să-i dispară modestia, sau, cum ne învată legea creştina
In Parlamentul Tării





In acea toamnã a anului 1932, m'am dus în repetate rânduri, fie la Cameră, fie la Senat. Când erau şedinte publice, balcoanele Parlamentului erau pline de admiratori ai protipendadei politice româneşti.

Multi voiau să asiste, ca la teatru, cum se conduc desbaterile între guvern şi opozitie pentru legile tării, ce se faceau necontenit. Presa reda cu rcgularitate şi foarte exact tot ce se vorbea in Parlament. Dar nu-i tot una sa citeşti o desbatere sau să o asculti, după cum nu-i tot una sa citeşti o piesă de teatru sau să o vezi jucată. Când citeşti, îti lipseşte scena cu decorul şi poate detaliile şi imaginile pe care ochiul le poate capta, dar condeiul, nu.

Unii mergeau cu rcgularitate ca sa-şi asculte partizanii politici. Când avea Drul Lupu vreo interpelare de făcut, balcoanele Camerei erau pline de lupişti. Când avea batrânul Cuza ceva de spus, erau cuziştii cei mai numeroşi înăuntru. Dar cei mai multi mergeau din curiozitate. Voiau sa vadă şi sa cunoască pe aceia care purtau raspunderea destinului tării şi al neamului nostru.

Printre aceşti curioşi m'am aflat şi eu de câteva ori. Si am fost profund desamăgit. S'au prăbuşit în mine o seamă de iluzii. S'a rãsturnat o lume de credinte. Puteam spune cã am pierdut mãsura valorilor.

Nu mai ştiam ce este bine, ce este demn şi înăltător. Nu-mi mai amintesc ce probleme se desbăteau. Stiu însă că amfiteatrul Camerei era gol, deşi majoritatea parlamentarilor făcuse act de prezentă. Cu totii ieşiseră prin culise şi pela bufet. Numai un deputat guvernamental citea raportul în timp ce stenografii scriau de zor, schimbându-se unul cu altul la fiecare 3 minute. Pe băncile rezervate ziariştilor erau cativa reporteri. Dintre miniştri nu era decât Iorga, ca prim-ministru şi Argetoianu, ca ministru de finante. De abia când a fost vorba de votare s'au umplut băncile, atât ale reprezentantilor guvernamentali cât si ale opozitiei. Votarea s'a făcut prin aplause.

Fram convins că majoritatea deputatilor nici nu ştia ce a votat. Eram deadreptul consternat. Sub pretext ca-l caut pe Stelescu m'am dus printre culise şi la bufet. Voiam sa văd ce fac mandatarii votului universal. Cei mai multi stateau la taifas la un păhãrel sau o cafeluta neagră. Multi se plimbau pe culoare in convorbiri, cu totul extra-parlamentare, cu diferiti cetateni. Si pentru aceasta primeau un salariu de 6000 lei lunar, plus o serie de suplimente şi gratificatii. Pe vremea aceea 6000 lei erau bani multi. Tatăl meu, spre exemplu, perceptor şef de sectie, cu 5 copii şi după douzeci şi ceva de ani de serviciu, primea 1800 lei lunar, şi nici pe aceştia regulat. Pe drept cuvânt, mă întreban atunci, cărei necesităti de viata corespunde acest Parlament, dacă uzul lui era acela pe care-l văzusem eu. Parlamentarii de atunci nu se ruşinau nici macar de publicul ce-i asista. Cu atât mai putin de lumea care le acordase încrederea. Când se certau erau mai vulgari decât birjarii. Dar tot ca şi aceştia se împăcau de repede. In ansamblu luati, erau mai pătimaşi, mai fara pudoare şi mai lipsiti de bunu simt, decât copii maidanelor dela periferia oraşelor. O atmosferã de tavernã era toatã acea Camerã care, spre o mai mare ironie, se afla în spatele une mânãstiri, pe dealul Patriarhiei.

Imi facea impresia unui internat de bursieri ce iroseau nişte burse nemeritate.

Deabia dupa ce am vazut la fata locului ce era atunci Parlamentu tării am înteles repulsia mişcãrii fata de acest parlamentarism. Ceeaci s'a numit "antiparlamentarismul" nostru nu era de natura principială ci de natura formală. O reprezentantã nationalã voiam şi noi, dar nu sub forma unui astfel de parlament de atunci. Căci, chiar daca era un Consiliu legislativ şi chiar dacă erau şi unii miniştri şi câtiva deputati cari întelegeau şi puteau propune o lege, majoritatea celor trimişi în parlament habar nu aveau de ce se petrecea acolo.

Căpitanul nu a mai ajuns sã precizeze forma unei reprezentatii nationale în cadrul unui regim legionar. Imi amintesc însă cã în diferite rânduri afirma: "Locul deputatului nu-i în Parlament ci în mijlocul oamenilor cari l-au ales. In Parlament sã aparã cel mult odată pe lunã când trebue sã-şi depunã raportul constatarilor lui la fata locului şi a comentariilor lui ". Sau : "rostul deputatului nu este să facã legi. Pentru acestea sunt altii mai competenti. Deputatul trebue sã constate realitatea de fapt a judetului sau a regiunii pe care o reprezintă, iar cei chemati sã facã legi, sã le facã conform acestor nevoi reale". "Deputat nu poate fi oricine, ci cel mai bun şi mai priceput, după cum primar nu trebue sa fie decât cel mai bun gospodar". "Senatul să fie într'adevăr Statul Tării. Sfetnicii tării nu pot fi decât înteleptii ei".

Ar fi inexact să afirm acum că aceste afirmatii, redate pe cât rnemoria ma ajuta, vor fi rãmas mereu aceleaşi in conceptia Căpitanului. Cert este însă ca avea foarte multe de spus în legãtură cu acea reprezentantă natională.

In orice caz, constatările Căpitanului din prima sa declaratie la mesaj, erau pentru noi toti, puncte de orientare într'o lume pe care pe noi şi pe atâti alti Români nu-i satisfăcea. Statul român era o rezultantã a unei politici partizane, pe cât de nefireascã uzantelor populare, pe atât de dăunătoare asezărilor noastre nationale.

Căpitanul afirma atunci:

- Ca un partid politic este o societate anonimă de exploatare a votului universal;

- Că toate partidele sunt democratice in formă deoarece utilizează votul universal în acelaş mod, dar că neglijeaza, interesele poporului şi ale patriei, satisfăcând numai interesele particulare ale partizanilor;

- Că democratia este iresponsabilă pentrucă îi lipseşte puterea sanctiunii, ca toate partidele fac fărădelegi, se dau pe fată unele pe altele, dar nimeni nu aplica, sanctiuni la ai săi pentruca i-ar pierde şi nici contra adversarilor, fiindcă aceştia detin la rândul lot faradelegile celorlalti.

- Democratia văzută din afara da impresia unei vaste complicitati în fărădelege. Aşa dară, democratia este incapabila de autoritate. Desigur ca aceste gânduri ale Căpitanului erau determinate de efectele vizibile ale acelei democratii româneşti din acel moment care reprezenta Statul nostru.

Statul era, în conceptia Căpitanului, aidoma unui organism viu, în continuă creştere şi desvoltate. Nu i se pot da forme rigide. Trebue sa îmbrace mereu formele adecvate, dupa cum un copil în creştere îmbracă mereu alte haine. Iar talentul omului politic îl vedea tocmai în facultatea de a găsi acele haine care sa i se potrivească cel mai bine. O haină stă bine pe un corp crescut normal, armonios şi sanatos. Iar sănătatea trupului national este in functie de sănătatea fiecărui element care-l compune. Este deci, în functie de sănatatea cetăteanului. In consecintă, în orice domeniu ne-am fi cufundat, tot la elementul om ajungeam. Deaceea Căpitanul pleca dela om : "Un om în care să fie desvoltate până la maximum toate posibilitătile de marire omeneasca, ce se află sădite de Dumnezeu in sângele neamului nostru".

Lipsa de inteles pentru nevoile neamului şi a tării la aceia care se erijau in conducătorii destinelor noastre era consecinta unei răsturnări a raporturilor fireşti, după care, un conducator nu poate fi decât acela care nu trăeşte decât pentru cei cari l-au uns in aceasta, functie. Eu nu puteam pricepe dece un deputat sau un senator, ca cei văzuti de mine atunci, să aibe alte preocupări decât cele primite in sarcină prin mandatul obtinut pe calea alegerilor. Si ca mine, nu puteau pricepe aceasta toti oamenii de bună credintă. Mi se părea mai criminal a exploata buna credintă a unei multimi decât orice alta crimă de drept comun. Mă întrebam nedumerit la ce bun toată acea redresare bogatâ de idealism din şcoală, dacă odată terminată, fiecare avea să intre într'o mocira de egoisme şi crime morale, unde numai interesul personal dictează: clica politică, goana după îmbogatirea rapida in detrimentul altora, parvenirea. Si cu cat această discrepanta intre ceeace se predica dela catedră şi ceeace se făcea in viata reală era mai accentuată, cu atâta creştea mai mult în sufletul meu hotarîrea unei lupte neşovăitoare in vederea restabilirii acelei ordini fireşti în care omul să-şi respecte omenia, curătenia sufletească, idealismul credinta într'o lume mai buna, mai dreaptâ. Cu cât vedeam mai multa paragină, cu atâta îmi creştea dorul pentru gradinile cu flori. Cu cat intâlneam mai multe ruine, cu atât mai mult doream o cas nouă. Pe măsura ce o pecingine socială se întindea tot mai mult, facând ravagii într'o lume mereu mai mare, în aceeaşi măsură se întarea in mine şi în camarazii mei, o vointă de însănătoşire. Cu cât mi părea mai disperată starea de lucruri din tară, cu atâta eram mai hotarît ca să rezist, să lupt şi să înving.

De aceaa, când, dupăce povestisem acasă despre micile mele peripeţii prin Tutova sau Bucovina, şi dupăce atât tata cât şi mama mi-au spus, aproape implorându-ma, sa las pe seama altora să îndrepte lumea, eu să-mi văd de studii şi apoi..., le-am replicat că acelaş lucru pot cere şi părintii acelora în sarcina cărora ar fi urmat să las partea mea de jertfă. Insemna oare ca orice luptă de redresare şi de revenire la omenescul din om trebuia purtată numai de orfani, dupa care n'avea să plângă nicio mamă? Trebuia oare să renuntăm cu totii la o lupta, pentru mai bine, mai drept şi mai frumos? "Nu", mi-au răspuns părintii. "E bine să urmăreşti aceste teluri dar să nu te avânti în riscuri pentru o lume care-i mult prea rea şi nevrednică pentru jertfele voastre".

Intuiau ei pericolele ce-mi vor ieşi in cale ? Aveau ei o experienta proprie pe care eu nici n'o aveam şi poate nici n'aş fi înteles-o? Se poate, îmi ziceam, dar înclinam mai mult să cred că spiritul lor de conservare, grija oricărui parinte pentru odreasla lui, era primul motiv ce-i îndemna să ma domolescă dela o pornire poate exaltată. Ma temeam însă de un lucru. Pe măsură ce aş fi căutat să ma deslipesc de vâltoarea acelei lupte, nevoile şi problemele de fiecare zi m'ar fi absorbit din ce în ce mai mult şi m'ar fi depărtat mereu mai mult de obiectivele unei vieti în care mă regăseam. Cei ce stau deoparte, gasind o justificare într'un fel sau altul a neparticipării directe, reuşesc poate, sa se mentină o vreme, dar de cele mai multe ori se prăbuşesc căci tentatiile vietii sunt mult prea mari în raport cu fortele noastre de rezistenta. Si asta cu atat mai mult cu cat valoarea unei virtuti creste nu prin singularizare, ci prin pluralizarea efortului pentru a o mentine. Nu-i mare sihastrul din vagaunile muntilor, ci cel din mijlocul multimilor, daca s'ar putea mentine sihastru in mijlocul lor.

Orice virtute isi verifica valabilitatea in contact cu lumea plina de moravuri si tendinte, plina de prejudecati, plina de venin, dar si de nectar. A mã fi retras intr'un castel al visurilor mele, ar fi insemnat sa-mi infig capul intre nori, departe de realitate. A mã fi protãpit de unul singur in fata valurilor lumii insemna sa ma asemuiesc unui pãr singuratic crescut intr'un fund de torent de muntr. Mai devreme sau mai târziu furia torentului de ape spumoase m'ar fi smuls sau m'ar fi frânt. Pentru aceasta mi-am căutat frãtii de gând şi de simtire, m'am prins de mâna lor şi ei s'au prins de mâna mea ca să fim mai rezistenti. Pentru aceasta mi-am cãutat camarazii şi pentru aceasta am rămas printre ei.



Primul legământ



Intr'una din Dumineci, după exercitiile obişnuite, am trecut în marş tot Bulevardul Jianu, Calea Victoriei şi ne-am oprit în Piata de flori, unde, retrasã şi modestă stătea Bisericuta Sfântului Anton. Aceasta era Biserica noastră, a studentimei române. Paroh era Părintele Georgescu Edinet. Mărunt şi evlavios, ne-a fost păstor al credintei noastre strămoşeşti. Peuşise să facă din Biserica lui un adevărat loc de rugăciune şi reculegere sufletească. Părintele Edinet era foarte inimos şi tăios în predici. El luase biciul lui Cristos când a izgonit zarafii din Templu. Era pentru o manifestare activă a Bisericii în societate. Era neobosit in lupta de afirmare şi trăire a credintei.

Aici ne-a condus Stelescu să ia legământul pe Cruce şi pe Sfânta Scriptură la o serie de legicnari mai proaspeti, printre cari şi eu. Până mi-a venit rândul m'am chinuit mult cu mine însumi. Nu ştiam dacă sunt sau nu pregătit pentru un astfel de legământ. Nici nu mai asistasem până atunci la o ceremonie similară. Stiam doar că s'au mai făcut astfel de legăminte. Câtiva legionari purtau chiar "Săcuşorul cu pământ", strâns de pe câmpurile de mari bătălii şi legat în săculete de piele. Simboliza gloria şi jertfa trecutului nostru istoric. Se purta la gât.

Mă temeam să nu mă oblig mai mult decât credinta şi puterile mele de jertfă m'ar fi învrednicit. Ma găseam gata să-mi iau orice angajament in fata oamenilor. Dar pentru Crucea lui Hristos, pentru legământ in fata lui Dumnezeu, ma simteam nepregătit. Era prin luna Ianuarie 1933. Imi lipsea o lună şi ceva pentru a împlini 20 de ani. Mi se părea că prea repede sunt supus unui astfel astfel de examen greu. De altfel nici nu s'a mai repetat această practică. Cred că a interzis-o Căpitanul. In orice caz, când mi-a venit rândul să jur pe Cruce şi Evanghelie tremuram din creştet până'n tălpi. N'am vrut sa refuz. M'am rugat doar lui Dumnezeu ca să-mi dea atâta putere ca să nu cad în păcatul sperjurului. La mai mult nu mă mai gândeam.

Când am ieşit din Biserică m'am despărtit in grabă de camarazi şi am plecat singur, fără directie. Nu ştiu pe unde am mers, dar m'am trezit în Parcul Carol, înotând încet prin zăpada aleelor goale şi triste. Mă simteam greu. Parcă ceva mă apăsa. Nu-mi părea deloc rău de ceeace făcusem. Dimpotrivă, mi se părea că mi s'a dat şi eu mi-am luat o sarcină grea. Nu mă apăsa actul săvârşit. Nu legământul in sine mă chinuia, ci teama de netrebnicia mea. Până atunci raporturile mele cu Dumnezeu erau libere de orice control al conştiintei. Când am fost botezat cred ca nici macar subconştientul meu n'a înregistrat ceva mai mult decât senzatia scufundării în apa rece. Prima rugăciune "Doamne, Doamne, Ceresc Tată..." caşi "Tatăl nostru" sau semnul crucii le-am învătat încă de mic. Aceasta i-a fost grija mamei. De despre o conştiintă a necesitătilor spirituale nu putea fi vorba. Nu eram cu nimic mai mult decât un papagal dresat. Numai cu timpt le-am înteles atât continutul car şi rostul. Si le-am repetat câteodata cu ardoare. Cu cat eram într'o nevoe mai mare, cu atâta mă rugam mai fierbinte. Fenomenul conştiintei a intervenit doar rare ori. Iar convingerea mea creştea pe măsura ce, fie experienta, fie puterea de întelegere mă purtau spre concluzia existentei lui Dumnezeu. Cineva poate pretinde că eventualele convingeri despre Dumnezeu, ca urmare plinirilor prin rugăciune sunt simple coincidente, sau întâmplări. Personal am avut însă ocazia să constat ca numai o minune, care-i de esenta numai divină, a fost cauza ieşirii mele din multe impasuri.

Atunci când mi-am făcut legământul nu aveam încă această experientă proprie. Ma lãmurisem oarecum cu creştinismul. Poate sesizasem chiar fenomenul credintei. Dar nu-l trăiam. Eram şi eu ca multi altii doar un mărturisitor al lui Hristos, dar nu şi un trăitor al învătăturii Lui. Nu-L trăiam pe Hristos. Când L'am căutat, nu L-am aflat întotdeauna. Când L-am aflat, am fost foarte liniştit şi împăcat că L-am aflat. Dar atunci nu-L puteam afla. Nu-L întâlneam. Cat am tot umblat prin Parcul Carol, nu mi-L puteam apropia. Mă frământau tot felul d gânduri şi nu ma puteam concentra. Am vrut să mă rog. Am dorit s mi se coboare în suflet şi să-mi lumineze inima şi mintea, sâ mă lămurească. Simteam însă că nu mă puteam ruga. Eram prea răvăşit în mine insumi. N'am mai fost la masă şi am rămas acolo toată după amiaza. Am vizitat muzeul militar. Am privit armele de atac şi apărar ale unui întreg trecut istoric. Ma întrebam dacă toti cei ce au purtat aceste arme L-au căutat şi ei pe Domnul, fie muşcând tărâna în spasmele mortii, fie în întoarcerile lor victorioase. Mă întrebam dece caută omul adesea refugiu în El? Dece numai la nevcie îşi aduc aminte de Hristos şi de poruncile Lui. Dece nu-L aflam însă ori de câte ori 11 căutăm ? Dece nu plineşte întotdeauna ruga ? Dece nu ne desleagă de un păcat, pe care după ce l-am recunoscut nu-l mai vrem? La câte probe trebue supus, Doamne, omul, această firava făptură a Ta ? Sau, care-i pretul răscumpărării noastre, Doamne ? Aş fi vrut eu sã plătesc odată şi să ma ştiu scăpat, eliberat şi mântuit. Nu ştiam că multe sunt vămile sufletului până la eliberare. Nu ştiam ca rascumpărarea nu-i din lumea noastră. Uitasem ca înainte de a învia trebueşte să mori, dar nu oricum, ci învrednicit.

Nu ştiam atunci că la foarte scurtă vreme aveam să-L caut din nou pe Domnul şi că de data aceasta îl voi afla. Nu ştiam că în decursul anilor îl voi pierde din nou şi iarăşi îl voi găsi, mereu mai bun, mai iertător. Nu ştiam atunci, după cum nu ştiu nici acum, de care ori voi mai pierde şi dacă-L voi mai regasi. Această oscilatie a omului aflat pe cumpăna de deal între valea binelui şi povârnişul prăbuşirii mi-a fost greu de explicat. Aşa este, poate, în firea umană ca mereu sa fie artras când de una dintre forte, când de cealaltă. Sau poate că acestea sunt doar consecintele nedesãvârşirii noastre.



Crucea la Monumentul Eroului Necunoscut



Pe atunci credinta mi-a fost pusă la încercare. Eram în 24 Ianuarie 1933. Intreaga studentime din Bucureşti venise la Bisericuta noastră. Nu numai Biserica şi curtea ei erau pline, dar întreaga Piata Florilor era tixită de studente şi studenti. Se sfintea Crucea de marmoră ce trebuia sa fie depusă la căpătâiul Eroului Necunoscut, ale cărui rămăşite odihneau sub o lespede de piatră, in fata Muzeului militar din Parcul Carol.

Slujba nu a durat prea mult. Domnea o atmosferă de mare sărbătoare. Din cuvântul rostit de părintele Georgescu-Edinet am înteles că gestul nostru nu era decât o foarte modestă recunoştintă fată de toti aceia cari s'au jertfit pentru Neam, pentru Tară şi pentru Biserica lui Hristos, aşa cum ne-a fost lăsată din moşi-strămoşi. O Biserică lipsită poate de pompă şi fast, dar hrarăzită nouă de Dumnezeu ca să dăinuiască, una singură, netrunchiată şi nepângărită de toate vitregiile vremii istoriei noastre.

După sfintirea Crucii şi binecuvântarea Ei, părintele a cerut doi voluntari pentru a o purta pe umeri pâna la mormântul celui fară Cruce. Am fost printre primii cari am ieşit inainte şi m 'am şi situat lângă Cruce. Eram în stânga ei. La dreapta era tot un camarad, Petrică Tocu, dacă nu mă'nşel. Soclul crucii trebuia să-l poarte alti doi. Cineva roagă pe Părintele Edinet ca cel putin unul dintre purtători să fie un teolog. Si aşa a venit în dreapta Crucii studentul în teologie, mai târziu cunoscutul preot, Ilie Imbrescu.

In capul unei lungi coloane a pornit Crucea lui Hristos. Imediat în urma Crucii, preotii Georgescu-Edinet şi Dumitrescu-Borşa, în odãjdii şi cu cadelnite în care fumega smirnă şi tămâie, îşi purtau paşii în cadenta noastră. Cântam cu totii: "Cu noi este Dumnezeu". Cântam mereu aceeaşi strofă, fără încetare. Dintr'un cer ca plumbul cădeau fulgi mari de zăpadă. Totuşi frig nu era. Drumul era cam lung şi Crucea nu prea uşoară. La un timp, colegul meu Imbrescu mă'ntreabă dacă n'ar fi cazul să mai lăsăm şi pe altii să poarte Crucea. I-am răspuns că nădăjduiesc sa o pot duce până la destinatie. A rămas şi el. Fusem anuntati că Guvernul, prin Ministrul de Interne, ar fi interzis această procesiune. Se spunea că nimeni nu-i cunoaşte originea acelui "soldat necunoscut". Că pe fronturile noastre ar fi luptat şi unii dintre mozaici şi chiar musulmani. In consecinta Crucea creştină nu şi-ar fi avut locul la acel mormânt. Stiam insă cu totii ca osemintele acestui ostaş au fost culese depe câmpul de luptă dela Măraşti şi Mãrãşeşti, adică de acolo unde s'a apărat nu numai pământul şi datina străbună, dar şi Biserica noastrã străveche. Aşa că noi am mers inainte cu conştiinta unei datorii ce aveam de îndeplinit.

Ajunşi în Parcul Carol am constatat intr'adevăr că portile de fier erau legate cu sârmă, iar în spatele lor se aflau cordoane de politişti, înarmati cu scurtăruri de cauciuc, dublati de alte cordoane de jandarmi cu armele in mâini. In fata portilor ne-am oprit. In fata coloanei noastre se infăfişează Stelescu, care, în calitate de deputat invită autoritătile să deschidă portile. Nu exista niciun text de lege care sa oprească depunerea unei cruci la căpătâiul unui soldat căzut pe front. Un comisar a răspuns că au primit ordin să oprească şi sa impiedece această manifestare studenteasca, care "turbură ordinea publică". Când s'a cerut să se arate acest ordin, au refuzat, pentrucă nu exista. Nici dela cine primiseră acest ordin nu au spus. Mai deoparte stateau şi priveau doi cãlãi ai studentimii române: Armand Călinescu subsecretar de Stat la Interne, atunci, şi Gabriel Marinescu, prefectul Politiei Capitalei. Infofoliti în paltoane grele cu gulere de blana, înşoşonati şi pomădati, erau spectatorii şi regizorii unei interventii abusive a autoritătilor de Stat. Părintele a luat singur Crucea în brate şi noi l-am încadrat, pentru a-l feri de lovituri.

Stelescu s'a prins de poartă şi a început să desfaca sârmele. Când a fost gata, multimea a năvălit pe porti inăuntru. Ajunşi în fata cordoanelor, aceştia au început sa lovească in noi. Primul care a căzut a fost părintele Georgescu-Edinet. Noi eram descoperiti şi cauciucurile politiştilor loveau in plin. Nu ne-am mai putut face scuturi împotriva loviturilor. După mai multe lovituri în cap am căzut şi eu. La fel : altii. Grosul coloanei din urmă impingea mereu spre înainte. Am fost călcati în picioare. S'a produs o mare învălmăşeală.

Cordonul politiştilor a fost totuşi spart. Dar peste cordoanele de jandarmi nu s'a mai putut trece. Aceştia loveau cu paturile armelor si erau foarte multi. Studentii au trebuit sa se retragă. Când mi-am revenit, rămăsesem aproape singur pe acel mic câmp de bătălie. Câtiva prieteni m'au ridicat pe picioare şi m'au tras in afara portilor. Intre timp, studentii s'au armat şi ei cu bete şi crengi rupte din copaci si voiau să treacă la un nou asalt. Politiştii au scos revolverele, iar jandarmii şi-au încărcat armele. O salvă de foc a şi fost trasă în aer, iar unul din comisari a anuntat cu glas tare să ne întoarcem şi să ne risipim că altfel vor face uz de armele de foc. Portile au fost din nou inchise. Studentii, foarte agitati, iritati la culme de samavolnicia si barbaria politienească, voiau să forteze din nou portile. La interventia preotilor noştri, Stelescu, ridicat pe umeri, cere multimii un moment de ascultare. Spune câteva cuvinte şi apoi vorbeşte părintele Edinet. Sunt şi eu ridicat pe brate, având din nou Crucea la mine. Era pătatã de sânge. Dintr'o rană mai mare deasupra tâmplei stângi îmi curge mult sânge. Dar cu timpul s'a oprit. In desimea părului se facuse crusta moale de sânge inchegat. Aceasta oprise sângele şi proteja rana. Reporterii ziarelor "Universul" şi "Calendarul" au făcut mai multe fotografii. La indemnul lor am mers să demonstrăm protestatar. Coloanele s'au refăcut şi ne-am indreptat cu totii spre Patriarhie. De Cruce n'am vrut să mă despart, cu toate insistentele camarazilor mei ce voiau să mă transporte la spital pentru bandajare. O delegatie de studenti in frunte cu Traian Cotiga a fost primită de Patriarh. Consternat şi revoltat, I.P.S.Sa ne-a promis ca Dumineca viitoare el însuşi va merge în fruntea noastrã cu tot clerul Bucureştilor să spele ruşinea acelei pângăriri a Crucii. Incurajati şi bucuroşi de victoria cauzei noastre, ne-am deplasat la ziarele Universul şi Calendarul, demonstrând protestul nostru. Coloanele erau tot aşa de mari caşi la Parcul Carol, dar multimea umpluse străzile şi ne-a însotit tot drumul. S'au cântat tot timpul marşuri studenteşti şi legionare. Virgil Rădulescu şi alti câtiva camarazi deschideau drumul pe câteva sute de metri înainte. In acest spatiu era oprită orice circulatie de vehicole.

Mărşăluiam in coloane de patru pe toată lărgimea străzilor. In fruntea coloanelor presida aceeaşi Cruce de marmoră, care, mă mir că nu se spărsese în timpul ciocnirilor petrecute. Numai soclul fusese rupt în doua. Eram din nou în fruntea coloanei, având la dreapta mea un alt camarad, deasemeni rănit grav. Cu capete sparte şi şuvoaie de sânge închegat pe obraji, eram vreo cinci. Printre aceştia şi Părintele Dumitrescu-Borşa. Răniti mai uşor, pe corp, la mâini sau la picioare erau foarte multi. Deasemeni, foarte multi se aleseseră cu vânătăi pe corp şi pe fată. Intreaga studentime însă era grav rănită în sufletul şi demnitatea ei. Pentru prima dată in Bucureşti era atât de ultragiată şi maltratată, studentimea. Si indignarea era cu atât mai mare cu cât prim-ministru era Alexandru Vaida-Voevod, marele luptător nationalist transilvănean. După ce am fost la Patriarhie am voit să demostrăm şi la Parlament. Dar fiind Duminecă, Camera era goală, la fel ca şi Senatul. Lui Iorga i s'a expediat totuşi o telegramă, la care nu s'a primit niciodată răspuns. Probabil că şi atunci juca acelaşi rol macabru de mai târziu, acelaş însemnat de Dumnezeu, Armand Călinescu.

Târziu spre seară, dupăce ne-am terminat protestul, coloanele s'au disolvat in linişte. Cei răniti ne-am îndreptat spre Spitalul Brâncovenesc, unde am fost îngrijiti cu totii. Apoi am fost prezentati Căpitanului. Stelescu, Cotigă şi altii i-au raportat cum s'au desfăşurat evenimentele acelei memorabile zile de 24 Ianuarie 1933.

Cu această ocazie Căpitanul a dat un Ordin de zi. Printre altele au fost decorati cu "Crucea Albă" toti legionarei răniti cu această ocazie. Cei care-o aveau dinainte, au primit "Crucea Albă cu Rozeta ". In această situatie eram doi : Părintele Dumitrescu-Borşa şi eu.

A doua zi ziarele relatau cu lux de amănunte această infamie a guvernantilor noştri de atunci. Numai o anumită presă din Sărindar nu a dat decât câteva notite scurte şi in locuri ascunse din ziare, acuzând studentii de nerespectarea autoritătii de Stat. Studentii turbau de indignare. Totuşi conducerea noastră a ştiut să stăpânească şi să domolească spiritele aprinse. Diverşi agitatori, strecurati printre noi, au fost imediat descoperiti şi imobilizati. Studentimea română a ştiut să-si păstreze calmul şi sobrietatea în acele momente grele.

De altfel nici I.P.S.S. Patriarhul n'a mai purces in procesiune în fruntea coloanelor noastre, cum promisese. Crucea noastră a fost depusă la Patriarhie. Mai târziu a fost înlocuită cu una mai mică şi a fost purtată de un sobor preotesc, urmat de câtiva reprezentanti ai studentimei şi oficialitati. A fost depusa la căpatâiul celui care până atunci fusese lipsit, în odihna lui, de umbra unei cruci. Aşadar, cauza noastra initiatã de Centrul Studentesc Bucureşti, câştigase totuşi o victorie.

La câteva zile am primit o scrisoare de acasâ. Părintii erau alarmati. Citiserã în ziare. Eu le-am trimis câteva fotografii oferite de ziarişti şi mai târziu o broşurã, scoasã de mişcarea legionarã, ce nara faptele petrecute la 24 Ianuarie.

La 1 Februarie, când preotul parohiei unde locuiam a venit ci aiasma, cum se obişnuia la fiecare inceput de lună, eu puteam încă un pansament mare cât turbanul unui paşã arab. Preotul m'a privit lung şi mi-a spus: "Să fi mândru ! Să fi încredintat că nicio jertfă făcută lui Dumnezeu nu rămâne zadarnică". Mi-a scuturat mâna îndelung, îmbăindu-mă in privirile lui blajine şi pline de dragoste. Mă simteam împăcat sufleteşte. Mi-am adus atunci aminte de ziua în care depusesem legământul de legionar. Atunci, nu L-am putut avea aproape pe Domnul, cu toate cã-L cãutam. Rational eram cu El, al Lui. Sufleteşte însă nu mi-l puteam apropia, nu ştiu dece. Dar la 24 Ianuarie L-am simtit aproape de mine, am fost, hotărît, în apropierea Lui şi I-am purta Crucea pe care El însuşi fusese răstignit.

Mi-a plăcut îmbărbătarea Parohului, pe care atunci l-am văzut pentru prima şi ultima oară. La scurtă vreme, in locul lui a venit Părintele Duminecă Ionescu, cu chipul său de monah creştin din vremea de demult. El era pătruns de acelaşi duh nou în care eu de-abia primeam botezul. Originar din Argeş, primise mai târziu conducerea legionară a judetului. A scos ziarul "Indemnul", la care am scris şi eu câte ceva şi avea să cadă istovit în urma prigoanelor de mai târziu şi sã moară în credinta-i legionară.

Primele grade legionare



Intre timp Mişcarea creştea. Organizatia se lărgea mereu. Veneau zi de zi, din toate colturile tării, mereu alte procese verbale ce anuntau la Centru înfiintarea de noui cuiburi. Apăruse şi "Cărticica Sefului de Cuib", iar sub conducerea lui Ionel Mota, stabilit in Capitală, se tipărea revista "Axa". In Bucureşti apăruse o pleiadă de tineri talentati unul mai dotat decât altul, printre cari se numărau: Vasile Marin, Vasile Cristescu, Iordache Nicoară, Victor Puiu Gârgineanu, Inginer Ionică, Mihail Polihroniade, Ernest Bernea, Alexandru Tell şi multi altii.

Inginerul care închiriase Căpitanului întreg etajul II din strada Ceres, nu ştiu din ce motive, anuntă rezilierea contractului. Deşi nu trecuse decât câteva luni dela semnarea lui, Căpitanul nu a vrut sã facă uz de dreptul său consfintit într'un contract legal. A preferat sa caute alt sediu şi aşa ne-am mutat în strada Aurel Vlaicu. Aici aveam deasemeni un întreg etaj la dispozitie, cu camere mai comode. Pe lângă biroul Căpitanului şi locuinta sa, mai dispuneam de un birou pentru secretariat şi o încăpere mai mare unde se puteau tine şedintele. Prin luna Martie s'au dat aici primele grade legionare. Printr'un ordin de zi, următorii legionari mai vechi au fost făcuti de Capitan Comandanti legionari: Neculai Totu, Traian Cotigă, Ion Banea, Mihail Stelescu şi Părintele Dumitrescu-Borşa. Văcăreştenii, adică Ionel Mota, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneată şi Radu Mironovici au fost facuti Comandanti ai Bunei Vestiri. Au urmat şi câteva noui numiri in Senatul legionar.

De acuma, pe lângă că eram mereu mai multi şi mereu mai tari în toate domeniile de manifesrare, începuse şi organizarea noastră să capete contururi mai definite. Dar şi atacurile unei anumite prese s'au întetit. In Italia, Musolini îşi consolida regimul fascist, reabilitând demnitatea civica pe care-o aveau Romanii in vremea lor de glorie. Regimul fascist crease un stat nou, mai închegat, mereu mai puternic şi mai respectat. Se petrecuse in acea tară acet fenomen de reactie naturală potrivit căruia un organism poate renaşte, din propria-i descompunere. Când mizeria şi nevoile poporului italian au prins acea culme de unde pornea prăbuşirea lui definitivă in ghiarele marxismului, ori reînvierea lui, a apărut ca reactie revirimentul fascist, care l-a învigorat şi l-a făcut să reziste acelei infectii sociale care este comunismul. Este ştiut că înaintea fascismului Italia a cunoscut 68 de guverne slabe în decurs de 60 de ani.

In cursul lunei Ianuarie 1933, în alta mare tară din Europa, o altă revolutie natională avea să curme pentru totdeauna posibilitatea unei infiltratii comuniste care voia să profite de nemultumirile unui popor mare şi viteaz. Revolutia national-socialistă avea să producă in lumea întreagă reactiuni violente. Dacă principiul politic fascist nu constituia motiv de îngrijorare, national-socialismul avea să sperie lumea mai mult chiar decât ferocitatea comunismului, care, in lumea democratică şi intelectuală a occidentului era prezentat doar ca un principiu economic oarecare, cu toate mormanele de cadavre şi chinuri ce le lăsa în urmă în Rusia.

Consecinta imediată a acestor evenimente externe a fost concentrarea atacurilor asupra Mişcării Legionare, care, în conceptia celor din Sărindar cât şi a unor politicieni, nu putea fi decât în solda fasciştilor şi a hitleriştilor. Deşi mişcarea nu avea nimic comun nici cu fascismul şi nici cu hitlerismul, toti adversarii noştri politici, atât alogeni cât, mai ales, eterogenii, ne aruncau în aceeaşi oală a răsvrătitilor împotriva ordinei democratice.

(Facem o precizare pentru a dărâma atâtea afirmatii false contra noastră: Singurele elemente de oarecare asemănare ale mişcării cu fascismul sau national-socialismul erau de natură formala. Structural noi ne-am diferentiat mereu de aceştia prin spiritualitatea noastră. Principiile de bază ale mişcării nu sunt politice, nici rasiale, nici economice, ci spirituale.)

Noi nu ne ridicam cu forta împorriva ordinei legale de stat, nici persecutii de ordin rasial sau religios n'am întreprins vreodata. Nici măcar evreii, cari nu ştiau decât să tipe contra noastrã fără motiv, n'au avut dece sa se plângă. Niciunul dintre ei n'a fost lezat cu nimica. Insuşi Căpitanul scapase odata dela înnec copilul unui evreu care cazuse în Prut. Si cu toate acestea, acei cari instigau mai mult, cari urlau şi amenintau erau aceştia. Multi bani s'au scurs in buzunarele cozilor de topor, cari, prin influente politice, sau chiar la putere fiind, aveau să loveasca făra mila şi fără crutare într'o generatie întreagă ce voia se afirme, nu pentru ea însăşi ci pentru binele celor multi.

Presa evreeasca nu scăpa nicio ocazie ca să atace, calomniind miscarea şi pe Căpitan, sa mistifice adevărul, sa murdarească şi să rastalmăcească, de acord cu ura lor şovină, orice actiune legionară, ca fiind de inspiratie fascista sau nazistă. Insuşi ziarul " Universul " încetase de a mai fi strict obiectiv în redarea diverselor evenimente la care mişcarea lua parte, direct sau indirect. Ziarele "Timpul" şi "Curentul" ne loveau subtil. Numai "Calendarul", condus de Nichifor Crainic si Dragoş Protopopescu, şi mai ales "Cuvântul" lui Nae lonescu ne-au fost prieteni şi credincioşi. Centrul Studentesc începuse sa editeze ziarul studentesc "Dreapta". Ca antiteză, Mihail Ralea şi P. Comătnescu reuşesc să strângă in jurul ziarului lor "Stânga" o serie de farisei ai dernocratiei şi libertătilor individuale. Fituicile "Tempo" şi "Credinta" incercau să monopolizeze tot ceeace era mai senzational.

Toată această presă, plus cafenelele şi scupcinele politice lăsau impresia unui cazan mare, cât o gură de vulcan, în care fierbeau în clocot pasiunile unei populatii urbane surexcitate.

In acelaşi timp masele populate nu puteau întelege nimic din ceeace se petrecea în lume. Nu aveau formată o opime politica! Işi legaseră destinul de atâti fruntaşi politici şi tot de atâtea ori şi-au fript sufletul în aşteptări zadarnice. Erau pe atunci atâtea curente şi tendinte, că întelepciunea poporului a găsit mai potrivit sa se retraga într'o indiferenta totala fată de tot ceeace reprezenta o actiune politică. In credintele lor politice erau tot atât de şovăitori şi bănuitori precât era de relativă şi îndoielnică cunoaşterea nuantelor politice.

O reactiune a unei clase propriu zise, n'a existat. Mişcarea Legionară nu era expresia nici unei clase, ci a totalitătii nationale. Dela intelectualii de rasă, dela clerici, militari şi functionari de stat şi până la muncitori şi tărani, toti îşi căutau în mişcare nu numai un refugiu spiritual ci şi alinarea aspiratiilor lor spre un mai bine pentru colectivitatea românească.

Prin anuntarea primilor Comandanti legionari, Căpitanul voia să fixeze pietrele unui hotar nou, nu în împartirea de drepturi ci, în primul rând, în acceptarea de obligatii. Dacă revolutia franceză avea sa enunte drepturile omului, cea a lui Codreanu şi a mişcării legionare avea să enunte obligatiile omului. Iar dacă pentru toată lumea, drepturile lor erau rău scrise în legi, putine din acestea erau în mintea legionarilor. Dar mai mult se înscriau acolo obligatiile lor. Conştiinta eforturilor şi al renuntărilor pe care trebuia să le facă pentru ridicarea poporului lor.

Primul drept al legionarului este de a da totul pentru neam şi tară, fără a ptetinde nimica in schimb. Ceeace pentru altii era o obligatie, pentru legionar era un drept. Legionarii s'au întrecut şi se întrec mereu ca să-şi asigure acest drept. Porunca creştină care cere să ierti greşitilor tăi, capătă pentru un legionar contur de drept. E dreptul legionarului de a ierta pe cei ce au greşit fată de el. Dar numai atât, numai greşelile care sau făcut contra lui. Dar nu poate, nu are calitatea, ierta oricefel de greşeală. Nu poate ierta, de pildă, păcatul lui Adam sau trădarea lui Iuda. Nu poate ierta deasemeni păcatele comise împotriva comunitătii româneşti, pungăşiile şi crimele de trădare comise contra acesteia.

Aceastea erau drepturile legionarilor ce le-au fost reamintite cu ocazia primelor grade. In schimb obligatiile legionarului sunt numeroase. Obligatia de a se subordina devizelor legiunii, lui Dumnezeu şi Neamului românesc. Insăşi Legiunea era subordonată lui Dumnezeu şi comunitătii nationale. Noi nu puteam avea devize personale. Noi suntem supuşi unei ierarhii stabilită de însuşi Dumnezeu. Această ierarhie nu ne-a fost transmisă numai nouă Românilor ci a fost transmisă tuturor creştinilor, deci tuturor popoarelor. In această materie nu voim să exercităm niciun monopol, dar nici să nu se supere nimeni daca noi exercităm sincer aceste legi.

Din această obligalie primordială decurg o serie de alte obligatii, ca: obligatia de a asculta, de a te supune unei discipline, de a trece peste persoana ta şi peste interesele tale personale, de a munci, de a jertfi, de a crea, etc. etc.

O altă serie de obligatii rezultă din obligatia de a vedea greşelile proprii şi de a plăti aceste greşeli săvârşite. Căpitanul avea să scrie în diversele circulări date de el:

a.- obligatia de a repara o stricăciune, o nedreptate, un echilibriu deranjat, onoarea şi demnitatea încălcată;

b.- obligatia de a vedea greşelile noastre, pentrucă suntem cu totii pierduti dacă închidem ochii la greşelile legionarilor, pentrucă sfărâmăm linia de viată legionară, legile noastre in virtutea cărora trăim ca legionari în lume.

In această ordine se adaogă şi obligatia de a nu fugi de răspundere.... "legionarul să aibe curajul de a spune: am greşit, am plătit", spune Corneliu Codreanu. Legionarul este dator de a-si plăti greşeala.

Fiecare mişcare de natură spirituală, politică sau economică, religioasă sau laică, dispune, atâta vreme cât este vorba de o mişcare bine închegată, de o filosofie proprie. Filosofia noastră este rezultanta unor lupte ideologice între pro şi contra lui Dumnezeu, între pro şi contra notiunilor de Neam şi Tară, între pro şi contra notiunii de familie, individ şi colectivitate, între pro şi contra principiului binelui, al frumosului şi al adevărului. Din această luptă a ieşit şi continuă neîncetat să se desăvârşească un sistem propriu de gândire şi actiune. Acest sistem l-a numit Căpitanul "legionar" şi noi l-am primit, l-am îmbrătişat şi ne-am dat lui.



O întrunire legionarã la Hârşova





Pentru începutul lunei Mai, Caratanase pregătise încă din vacanta Paştelor o mare întrunire legionară la Hârşova. Prin afişe şi deplasânduse direct prin toate satele dinprejur, înştiintase lumea despre prima întrunire legionară în Dobrogea. Il rugase pe Profesorul Codreanu sa presideze această întrunire şi acesta acceptase cu bucurie. Urma sa vină cu vaporul dela Brăila. Eu i-am ieşit în cale la Piua-Pietrii. Cu Căprioara, condusă de Niki Constantinescu, aveau să vină şi. Savin, Ghită Istrate, Ghită Gostea, legionari mai vechi aceştia şi câtiva dintre "bobocii" grupului "Axa", cari voiau sa-si facă botezul într'o manifestare legionară . . . de masse. Printre aceşti "boboci" ai mişcării erau: Vasile Cristescu, Vasile Marin, Mihail Polihroniade, Al. Cristian Tell, Constant şi Vojen. Din cauza unei pane la motorul mult prea încercatei camionete, Căprioara, botezul luptei legionare l-au făcut intelectualii noştri împingând la maşină mai multi kilometrii, pe o şosea plină de gropi şi praf. După repararea motorului într'o localitate mai răsărită au ajuns şi ei la Hârşova spre seară, când totul era terminat. De altfe n'ar fi avut ocazia să vadă nicio adunare masivă. In acea zi, era Dumineca, n'au putut ajunge la locul de întâlnire decât foarte putini tărani din împrejurimi. Toate drumurile, cu mult în afara orăşelului, erau barate de jandarmi cari opreau pe oricine se îndrepta spre Hârşova. Autoritătile declaraseră oraşul contaminat de nu mai ştiu ce molima şi au oprit orice comunicatie cu el.

Caratanase şi alti legionari au fost arestati cu o zi înainte, sub motiv că instigă lumea la răscoala. Când am ajuns eu cu Profesorul în port şi de departe am văzut că nu este aproape nimeni în el, n'am ştiut ce să cred. Profesorul mă întreabă dacă Caratanase nu a aranjat cu multimea să-l aştepte în port ? "Ba da ! am răspuns eu, dar nu ştiu dece nu-i mai multă lume la debarcader. " Profesorul, răsucindu-si mustata cu nervositate, dă din cap cu înteles şi spune ca pentru el: "Banditii, iar se pun deacurmezişul." Si continuă, "dar unde-i Căprioara cu echipa din Bucureşti ?" Eu nu ştiam ce să-i raspund. "Poate va pregătesc o surpriză", am îngânat eu, care nu-mi puteam imagina ca Niki Constantinescu, Gh. Istrate, Savin şi ceilalti nu au fi fost în stare să ajungă la destinatie.

Când am coborît ne-am lămurit. Ne-a şi luat in primire şeful politiei locale, însotit de şeful sectiei de jandarmi însotiti de multi agenti de politie. Adresându-se Profesorului, îi spune: Domnule Deputat tinem să vă aducem la cunoştintă că adunarea Dumneavoastră, convocată pentru azi, a fost interzisă."

Profesorul sesizase însă situatia şi le raspunde calm, în timp ce cu mâna îi dădea la o parte, înaintând: "Dar eu n'am venit să fac adunare. Am venit să stau de vorbă cu prietenii şi dela aceasta nu ma poate opri nimeni . . ."

Si am pornit-o pe jos înspre casa lui Caratanase care se afta tocmai în partea opusă de unde ne aflam noi, destul de departe de port. Lumea, putină la început, a dat năvală tot mai mult şi ne-a condus pâna, la locuinta părintilor lui Caratanase. Intre timp aflasem tot ce se întâmplase aici. Dar nu ştiam nimic de echipa dela Bucureşti. Ajunşi la familia Caratanase, Profesorul era multumit că avea o curte încăpătoare. Oamenii, mereu goniti de politişti şi de jandarmi, nu prea îndrazneau să intre. Apărătorii "democratiei româneşti" au pătruns şi ei în curte şi tot încercau să-l convingă pe Profesor să intre în casă.

Dar acesta, indignat de obrăznicia politiştilor, se propteşte într'o pozitie foarte dârză şi, mai aprig ca la ostăşie, le ordonă să părăsească imediat curtea: "în curtea şi în casa unui cetătean nu are voie să intre niciun organ al puterii executive până nu are mandatul procurorului". Pe unii dintre agentii fortei publice îi mai cunoşteam şi eu. I-am luat cu binişorul şi i-am împins pe poartă afară. In acelaş timp, ca la o comandă, de jur împrejurul curtii multimea sărea peste gard in ogradă. Nu cunoşteau legea care făcea deosebire între localul sau piata publică şi locuinta sau curtea unui cetătean liber. Adunarea s'a tinut în curte.

Intr'un târziu a sosit şi "Căprioara". Totul se terminase. Nu a stat decăt atâta cat să revizuiască putin motorul, să pună benzină, şi să ia o gustare cei flămânzi de drum. Am plecat apoi cu totii. Profesorul era bine dispus şi ne povestea multe lucruri. Din când în când mai cântam câte ceva.

Seara am tras la Slobozia Ialomitei, la Doctorul Pantelimon. Medic al circumscriptiei şi şeful spitalului local, locuia într'o vilă construită in stilul unui conac boeresc. In mijlocul unei grădini cu flori şi o livadă de pomi fructiferi, lăsa impresia unei gospodării temeinic aşezată. Drul Pantelimon, un vechi prieten al nostru, îşi împărtea dragostea între noi legionarii şi cei câtiva cai de curse ce-i avea. Sau, cel putin aşa ne spunea când a venit vorba despre pasiunile umane. După ce ne-am spălat la fântâna din curte, ne-a aşteptat o masă bogată dela care nu a lipsit nici vinul. Acesta ne-a destins încordarea zilei şi ne-a deslegat limbile. Am vorbit despre multe şi mărunte până târziu in noapte. Profesorul ne-a întretinut pe toti cu povestirile lui, iar noi, cei mai tineri, am cântat câteva marşuri legionare. Gazdele noastre erau foarte bucuroase văzându-ne bine ospătati şi bine dispuşi.

Când a fost să mergem la culcare, nu ne-am putut decide uşor. Paturi nu erau pentru toti. In sala cea mare rezervată oaspetilor erau numai două paturi mari de nuc. S'au aşternut pe jos saltele, toate de lână pufoasă, acoperite cu cearceafuri mari şi albe de aproape ca ne era milă să ne aşezăm pe ele. Pentru fiecare din noi erau prevăzute cămăşi de noapte, tesute cu motive frumoase româneşti, sau pijamale. Cat despre învelitori, ce să mai spun? Patru sau cinci plăpumi de mătase care mai de care mai frumoase. Costea şi Savin făceau glume. Istrate voia să protesteze. Spunea că prea-i lux şi e păcat de aşa lucruri bune pentru mădularele noastre atât de obosite încât se puteau odihni şi pe podeaua goală. Numai Vojen şi Constant s'au regăsit în conditii normale, culcându-se amândoi într'un pat. Vasile Marin făcea reflectii pline de spirit. Era de o ironie necrutătoare. Cei mai multi tãceau. Nu s'a putut închide ochii multa vreme. S'a vorbit despre cultură şi civilizatie. Ce este lux şi ce-i conditie umană de viată. Cat de relative sunt nevoile omului. Până unde se extinde strictul necesar şi care-i standardul de viată pe care noi legionarii l-am considera ca un minimum de existentă. Eram din diferite regiuni ale tării. Fiecare ştia să spună cum se trăia prin regiunea lui. Turcii din Dobrogea, spre exemplu, aveau paturi sau divanuri numai cei mai înstăriti. Ceilalti aveau numai saltele aşezate împrejurul camerei şi dormeau pe ele noaptea. Mâncau pe o mesicioară foarte scundă, dar fiecare avea baie, model turcesc,dar totuşi, baie. Istrate povestea cum pela ei prin Vaslui, erau putini tăranii care să aibe mai mult decât o rogojină pe un pat de scânduri, făcut de ei însişi. Cel mai mult ne-a vorbit Vasile Cristescu, care, arheolog fiind, colindase tara în lung şi' n lat. Eminent elev şi continuator al lui Vasile Pârvan, putea să ne prezinte o realitate a timpului de acuma în contrast cu ceeace trecutul istoric mai putea mărturisi. Ghită Costea, ca trezit din somn, ne spune, rar şi apăsat, convingerea lui: "Cum a fost sau n'a fost, cum este sau nu este, tot mai bine-i să aibă omul decât să nu aibă ". S'a râs cu poftă. Când, pe rând, am adormit, zorii zilei băteau vesel în ferestrele îmbrăcate cu dantela perdelelor lungi.

După un somn mai mult amăgit, ne-am sculat şi am continuat drumul spre Bucureşti, unde am ajuns în timpul prânzului.

Petre Tocu ne-a povestit cum cu o zi înainte, la o şedintă cu prima Cetătuie de fete, Stelescu, mânuind stângaci un mic pistol de buzunar, a scăpat un glonte în piciorul Nicoletei Nicolescu, şefa Cetătuilor. Condusă la spital, aceasta a declarat că aproape simultan cu o detunătură slabă pornită dintr'o directie necunoscută, a simtit o arsură în picior. Ziarele au relatat: "Un glonte rătăcit răneşte o studentă ce-si făcea plimbarea de dimineată prin Parcul Carol". Tocu povestea cat de bărbăteşte s'a purtat Nicoleta, fără să schiteze cel mai mic gest de durere şi ce galben, ca de ceară, era Stelescu. Faptul s'a consumat în tăcere. Nimeni n'a mai vorbit de el, nici măcar Nicoleta.

La scurt interval, Niki Constantinescu pleacă din nou cu "Căprioara", cu o altă echipă, spre Teiuş şi Alba-Iulia. Acelaşi neobosit Profesor Codreanu avea să ducă Românilor transilvăneni salutul nostru legionar. Dar aceleaşi autorităti guvernamentale mânau din spate aceeaşi politie şi jandarmerie oarbă sau tot atât de rău intentionată ca şi stăpânii lor, ca să ne oprească, să ne bruscheze şi chiar să ne lovească. Incidente inerente aveau să se producă la Teiuş şi pe tot parcursul străbătut. Ion Banea, Niki Constantinescu, Bănică Bobre, Iosif Bozântan şi Profesorul Codreanu aveau să înscrie o nouă pagină în istoria de glorie legionară.

Din Dobrogea până în Banat, din Vlaşca şi până la Cernăuti, pe tot cuprinsul tării echipele de cămăşi verzi băteau satele şi oraşele. Prin cântările lor trezeau suflarea românească la o viată nouã. Anu1 1933 avea să fie cel mai plin de lupte, anul cel mai răscolit şi frământat din prima fază a afirmatiei legionare.

Iureşul din Vlaşca



In urma creşterii necontenite a mişcării, Căpitanul numeşte şefii de judete care trebuiau să conducă şi să prezinte la Centru întreaga activitate legionară din judetul respectiv. Judetul Vlaşca a revenit Profesorului Vasile Cristescu.

Putinii legionari din acest judet, risipiti pe întreg cuprinsul lui, aproape că nu se cunoşteau între ei şi voiau să fie coordonati într'o actiune comună. Nici Profesorul Cristescu nu-i cunoştea pe toti. Se impunea deci, o luare de contact cu legionarii şi cu toată lumea de acolo. Un judet la fel de politicianizat caşi celălalte trebuia destelenit. Profesorul Cristescu cere Căpitanului o echipă de legionari încercati cari să-l însotească într'un marş prin tot judetul. Trebuia vizitat sat de sat şi oraş de oraş. Pe care dintre noi ne-a desemnat Căpitanul, nu mai ştiu. Imi amintesc însă de Ghită Istrate, E. Palazzo, Jorjoaie, Iordache Spânu . . .

Pela începutul lui Iulie 1933, după terminarea examenelor, ne-am întâlnit cu totii în afara Bucureştilor pe şoseaua ce ducea spre Giurgiu. Nu răsărise încă soarele şi voioşi, am pornit spre sud. Mergeam in coloană de marş pe două rânduri. Când era vreo cărare paralelă cu drumul, mergeam monom. Era mai comod pe cărare decât pe şoseaua prea tare şi destul de colturoasă. Ne menajam bocancii şi picioarele.

Profesorul Cristescu avea bocanci noi şi a simtit curând efectul. Dar nu a spus nimic. Cât am fost prin judeful Ilfov ne-am abtinut să cântăm şi nici propagandă nu făceam prin sate. Dădeam buna ziua la toti pe care îi întâlneam şi le uram noroc şi voie bună. Cu toti purtam cămaşa verde. Unii purtau cu sine ranite cu schimburi şi merinde. Altii nu aveau decât câte-o geantă de mână. Când am intrat în judetul Vlaşca, am început să ne oprim pe câmp, printre cosaşi sau prin sate, cântând şi vorbindu-le oamenilor despre Garda noastră de Fier. La tipografia Profesorului Copuzeanu, din strada Isvor, tipărise Vasile Cristescu un manifest adresat Românilor din judetul Vlaşca, pe care Căpitanul 1-a dat apoi model pe fară, atât pentru continutul său cât şi pentru forma în care era scris.

Dela un timp ne-am abătut dela şoseaua ce-si urma cursul spre sud, luând-o spre apus. Tinta primei noastre etape era comuna Crevedia, satul publicistului Nicolae Crevedia dela ziarul "Calendarul". Se cunoştea cu Profesorul Cristescu şi aflând de intentia acestuia de a vizita judetul, îl invitase, împreună cu toată echipa lui, să poposească in satul său natal unde avea să fie şi el pentru a-i face o primire frumoasă. Si într'adevăr, ne-a primit omul cum a putut mai bine.

Când si-a descăltat bocancii, picioarele Profesorului Cristescu erau pline de băşici şi rosături. S'a uns bine cu vasilină şi s'a bandajat. Spunea că nu-1 doare. Noi însă, cei care făcusem deja această experienta, ştiam ce 'nseamnã sã te roada un bocanc într'un rnarş. Vointa Profesorului de a fi legionar de front şi nu de catedrã l-a făcut să'nfrânga durerea rosăturilor dela picioare.

Si aşa ne-am continuat marşul nostru mereu mai voioşi, cu succese crescânde. Stiam dinainte unde şi când se tineau târgurile. Anuntam lumea să vinã acolo unde ne puteam rnanifesta cu toată amploarea. Pe prieteni şi simpatizanti îi luam cu noi. Invãtau cântecele noastre şi cum să înjghebeze primele cuiburi. Când ajungeam la târg, unde ne tineam adunarea, eram câte 20 - 30 în coloanã. Profesorul Cristescu s'a dovedit a şti să vorbeascâ şi tăranilor, nu numai studentilor şi elevilor sai.

Judeful Vlaşca era fieful politic al lui D. R.Ioanicescu, care-mi era şi mie profesor la Academie, şi pe care studentii îl numeau "Derică" demagogul. Sesizat de "Zavistia" noastra din judetul său, aşa pretindea el cel putin, a căutat să ne provoace.

Agentii lui electorali au fost însã uşor desarmati de replicile noastre care se referea la practicile "democratice" ale lui Dericã. Lumea se amuza şi făcea mare haz asistând la duelurile noastre politice. Nouã nu ni se putea pune nimica în sarcină şi toate calomniile pe care le debitau erau uşor spulberate prin probele contrarii ce le aduceam noi.

Dar după mai bine de 200 km., Profesorul Cristescu nu a mai putut continua marşul alături de noi. Nu mai aveam mult până să ajungem la Giurgiu unde urma sa tinem o întrunire. Profesorul, cu picioarele bandajate şi în pantofi de casa, şi-a continuat drumul spre Giurgiu cu un autobus. Noi aveam să sosim tot pe jos în maximum doua zile, când, într'o Duminecă, aveam fixată întrunirea. N'am ajuns însã bine în oraş, că în micul parc al acestuia, unde prin cântece încheiam prima noastră etapă de marş, am fost înconjurati de politie şi somati să mergem la chestură pentru a da nu ştiu ce soiu de declaratii. Noi ne-am opus. Ne ştiam nevinovati şi nu eram obligati sa dăm niciun raport politiei despre prezenta noastră în acel oraş. Lumea s'a strâns în jurul nostru ca la circ. Tergiversările noastre au durat aproape două ore. A venit şi Profesorul Cristescu. Dar protestele noastre erau zadarnice. Forta publică trebuia să-si execute ordinul. De voie nici noi nu ne-am lăsat duşi. Ne dădeam seama ca era vorba de o provocare, la care, dacă am fi răspuns, le-am fi oferit motive ca sa ne aresteze. Deaceea nici nu am răspuns bruscărilor lor, uneori chiar brutale. Rãmânând mereu in picioare şi împinşi mereu de politişti, am fi riscat să fim îndreptati totusi până la chestură. Atunci, in semn de protest pasiv, ne-am aşezat jos. Lumea iritată de interventia politiei a început să se mişte in favoarea noastră. Mereu mai tare şi mereu mai multe voci se ridicau din public. Când le-am spus ca nu mergem de bună voie la politie, pentrucă nu există ordin de arest şi deci, acolo ne-ar fi retinut ilegal, până după întrunirea fixată, lumea ne-a dat dreptate şi ne încuraja să rezistăm. Politia, desorientată de gestul nostru, după oarecare ezitare s'au repartizat câte doi, trei la fiecare dintre noi şi ne-au luat pe sus. Pe Spânu şi alti vreo doi mai robuşti, deabia i-au putut urni câte patru politişti. Se desfăşura acolo o scenă tragi-comică. Cu totii ne-am sbătut cât am putut mai mult. Istrate, care reuşise să se smulgă din mâinile lor şi să fugă, este prins din nou. Am făcut şi eu un efort şi i-am pus la pământ pe cei ce mă purtau pe brate. N'am putut să fug căci alti doi gealati mi-au sărit in spate. Si astfel, cu mare greutate ne-au transportat la politie. Aici, fără multă discutie, ne-au fost dresate acte de dare in judecată pentru port ilegal de uniformă, insurectie, nesupunere la ordinele autoritătilor. Până seara am şi fost transportati la penitenciarul local. Toate protestele noastre au fost zadarnice. Am cerut prezenta procurorului şi a judecătorului de instructie. Nu s'a prezentat nimeni. Eram închişi toti cei ce veneam din Bucureşti, afară de Profesorul Cristescu care nu a fost implicat şi nici E. Palazzo care se despărtise înainte de noi pentru a-si vizita nişte rude. Era evident ca politia, instigată de politicieni, ne-a căutat nod în papură pentru a ne aresta. Am fost judecati după legea micului parchet de procedură rapidă, şi cât ai clipi din ochi am şi fost condamnati fiecare, între şase săptămâni şi şase luni închisoare. Am făcut imediat apel. Până la judecarea acestuia aveam însă să mai stăm închişi. Regimul închisorii era insuportabil. O latrină plină în mijlocul închisorii destul de mici răspândea o putoare ziua şi noaptea că ne făcea adesea să vomităm. Era către sfârşitul lui Iulie. După trei zile nici nu mai puteam cânta. Eram total epuizati. De unde credeam că ne vom putea odihni după un marş atât de lung, mai rău ne-am obostt. Ziua şi noaptea aceeaşi căldură sufocantă, acelaşi miros îngrozitor, puzderia de purici şi mai ales ploşnitele sanguinare, ne dădeau imaginea iadului pe pământ. Spre norocul nostru apărarea, condusă de Ionel Mota şi Vasiliu-Cluj, a cerut şi a obtinut transferarea noastră la Văcăreşti. Prin apelul nostru ieşeam de sub jurisdictia Tribunalului de Vlaşca şi intrasem sub cea a Curtii de Apel din Bucureşti.

La Văcăreşti am dus-o ceva mai bine. Puteam cel putin să facem un duş pe săptămână, primeam pachete şi ne puteam plimba prin curtea vechei mânăstiri. De jos, din curte, puteam vedea celula Nr. 13, unde stătuse şi Căpitanul. Ne simteam bine şi eram bucuroşi că s'a sfârşit aşa. Din punct de vedere politic realizasem mai mult decât în zece întruniri. Câştigasem simpatia întregului oraş. Toti prietenii şi camarazii noştri din acest oraş au lărgit această simpatie. Câtiva "Frati de Cruce " ai liceului din Giurgiu ne-au adus, în timp ce eram închişi acolo, de-ale mâncării şi rufe de schimb. Ba chiar la câtiva din noi ne-au dat câte-o cruciulită pe care-o purtam la gât. Aşadar marşul nostru, cu concursul autoritătilor vlăşcene, s'a scontat cu un efect foarte bun. Nu numai judetul Vlaşca, dar şi altă multă lume din tară, a aflat astfel despre noi şi mişcarea noastră.

La Văcăreşti aveam dormitor comun cu infractorii de rând. Ne bucuram de simpatia acestora. Dacă vedeau în noi într'adevăr pe luptătorii pentru o lume mai dreaptă, e greu de spus. Infractorii de rând au o conceptie proprie despre dreptate. Stiau totuşi că suferim pentru o cauză şi, cel ce suferă câştigă simpatia oricărui om, indiferent de categoria lui socială. Ceeace era mai revoltător însă, era regimul celor condamnati pentru furtul din visteria statului. Excrocii "loviturilor în stil mare", delapidatorii de milioane în dauna statului, stãteau in celule individuale, amenajate cu paturi, saltele, cuverturi şi rufe de pat puteau lua masa la cantina închisorii, iar gardienii se îngrijeau să nu le lipsească nici băutura. Erau, cum s'ar spune, în pensiune. Acest tratament nedrept, în comparatie cu cel al celorlati infractori mai mici, ne producea sânge rău. Ne răcoream sufletele însa, în mânăstire unde ne rugam lui Dumnezeu ca să-şi întîndă mâna Lui asupra acelo fãrã de lege.

In Biserica mânăstirii am vãzut şi noi pictura Sfântului Arhanghe Mihail, care l-a inspirat pe Căpitan şi l-a ajutat să demaşte pe trădătorul actiunii lor din 1924, aşa numitul "Complot Studentesc ". Erau şapte la număr cei ce proectaseră complotul contra celor vinovati de nenorocirea in care se scufunda tara întreagă. Aşa socoteau ei: cine greşeşte fată de tară trebue să-şi ispăşească greşeala şi nu să continue a o impinge şi mai mult în prăpastie. Voiau să se sacrifice ei dar prin jertfa lor voiau să deschidă ochii şi să desfunde urechile acelor cari nu vedeau şi nu auzeau jalea din popor. Au fost însă muşcati de trădare şi Căpitanul nu putea avea o clipă de linişte. Si ei erau găunoşi. Intr'una din zile îsi cheamă camarazii în Biserică pentru a se ruga. In fata Icoanei Sf. Mihail a îngenunchiat. Ceilalti l-au urmat. S'a rugat fiecare in gând. Au ieşit de acolo tăcuti şi îngândurati. La vremea mesei, printre îmbucături, sub o inspiratie, Căpitanul spune celor din juru-i: "Trădătorul este printre noi " şi a continuat să mănânce înainte. Nimeni n'a scos niciun cuvânt. La un moment dat, Vernichescu se scoală şi pleacă dela masă. Nimeni nu spunea nimica. Ceva greu plutea parcă peste ei. La un râstimp se scoală şi Mota. Il caută pe Vernichescu şi-l găseşte plângând in celula lui. Intrebat dece plânge acesta, în ton dojenitor, îi răspunde : " Dece mă bănueşte Corneliu ? Mota caută să-l liniştească. Personal se lămurise. Fruntea-i latã părea şi mai luminată. Sfântul Arhanghel le-a ajutat să afle de unde pornise trădarea. Vernichescu informase Siguranta. Era agentul platit al acesteia.

Fără ştirea celorialti, Mota îşi procură un pistol. Cu câteva zile înainte de proces primeşte un cozonac frumos în care era ascuns pistolul cerut unui camarad deafară. Pe sălile Tribunalului a tras în Vernichesc rănindu-l, nu răpunându-l. Din această cauză, după achitarea lor în cazul " Complotului ", Mota a rămas mai departe în închisoare până la judecarea noului proces pentru împuşcarea lui Vernichescu. A fost achitat şi el.

Cat am stat la Văcăreşti, am încercat sâ retrăim momentel ecele mai importante din lupta Căpitanului şi a Văcăreştenilor săi. Ghită Istrate, moldovean meditativ şi fire poetică, era de o sensibilitate sufletească exemplară. Nu de rare ori povestea, cu lacrămi în ochi, putinele care văzuse, trăise şi simtise in viata-i legionară. Iordache Spânu, deşi tot moldovean, era mai impulsiv. In afară de vizitele surorilor lui Jorjoaie nu primeam alte vizite. Mai toti legionarii din Bucureşti erau plecati, fie in vacantă, la casele lor, fie la Vişani unde, la cererea tăranilor localnici, Căpitanul voia să ridice un dig ca protectie contra revărsărilor şi inundatiilor pustiitoare ale râului Buzău. N'au putut face nici acest lucru. Guvernul Vaida care detinea, atunci puterea, nu ne-a lăsat. Să facem propagandă nu puteam, sa construim, nu puteam, voiau cu tot dinadinsul să ne scoata din legalitate. Prigonirea noastră începuse. Procesele se tineau lant. Inchisorile primeau mereu mai multe vlăstare legionare. Justitia n'a putut însă găsi motive de condamnare. Către sfârşitul lui August s'a judecat şi Apelul nostru. Am fost achitati in unanimitate. Peste tot erau achitati legionarii, căci nicăeri nu ieşeau din legalitate. Legile tării nu ne condamnau, dar politicienii încercau pe orice cale să obtină condamnări. Dacă puteau manevra cum voiau puterea executivă, cea judecătorească rămăsese independenta şi judeca corect.



In baza legilor tării noi ne bucuram de aceleaşi drepturi şi libertăti prevăzute prin Constitutie, ca orice cetătean sau grupare de cetăteni. Numai adversarii noştri politici, geloşi de succesele noastre in multimile româneşti, voiau să ne răpună pe orişice cale, chiar a abuzurilor. Prin bani şi presiuni de tot felul mânau fortele executive asupra noastră. Această a doua putere în stat, între cea legislativă şi cea judecătorească, s'a pretat şi la arginti şi la presiuni şi ne-a lovit. Ne-a lovit mereu. Pe acea vreme luptam numai cu aceasta putere executivă. Nu mă gândeam pe atunci că va veni vremea când şi celelalte puteri de stat se vor coaliza împotriva noastră. Ideea de fortă avea să substitue spiritul de dreptate şi echitate promulgat de legi. Iar mai târziu, însăşi împărtitorii justitiei aveau să fie selectionati, nu după cum se conformau legilor, ci după cum le călcau şi se pretau la condamnări cerute.

Legislatorii aveau să legifereze ilegalitatea, executorii să le aplice cu ură şi sadism, iar judecătorii să le confirme fără cea mai mica ezitare. Pe atunci nu mă gândeam că urcuşul pe "muntele suferintei" avea să fie mereu mai greu. Mă bucuram că făcusem şi eu ceva pentru Legiune: demonstrasem in fata lumii româneşti legalitatea noastră şi demascasem samavolnicia celor ce se pretindeau conducătorii noştrii.

Acceptasem cu linişte cele aproape şase săptămâni de închisoare şi ma bucuram de libertatea câştigată. Recomfortat sufleteşte m'am dus spre casă, dupăce m'am oprit vreo câteva zile la Carmen - Sylva, unde gazda cu copii pe care-i meditam obişnuiau să-si petreacă vacanta de vară. Povestirile mele le plăceau, dar simteam că nu le înteleg. Reprezentanti ai clasei de mijloc, această mică burghezie nu putea, sau nu voia încă sa-si complice existenta liniştită cu preocupări politice.

O reactie a claselor de mijloc, negustori sau meseriaşi, functionari sau militari, prinsă între două pietre de moară, politicianismul celor prea avuti şi foamea de dreprate a celor prea lipsiti, avea să se producă cu mult mai târziu. Până atunci toti aceşti oameni cum se cade, liniştiti şi multumiti, trăiau fără probleme. Până mai târziu, participarea lor la toată frământarea generatiei noastre a fost numai de ordin sufletesc.

Ajuns acasă, mi-a mai rămas timp doar să fac şi cu Macedonenii o întâlnire în pădurile Ceamurliei, lângă Bazargic. Aveau deja cântecele lor pentru Căpitan şi Garda lui, în afară de mult cunosctul "Părintească dimândare".



Casa Verde



In urma multelor închisori care au fost deschise larg acelora can niciodată nu s'au temut de ele şi mai ales în urma eforturilor mereu mai mari şi mai grele pe care majoritatea legionarilor le-au depus ani de-a rândul, Căpitanul a proectat o casă de odihnă pentru aceşti luptători istovit: "Căminul legionarilor răniti - Casa Verde."

Pe un teren în Bucureştii-Noi urma să se ridice această casã prin propria noastră muncă. Ion Banea scrie in cartea sa, "Căpitanul": "Când lumea cea veche sărea asupra legionarilor, bătându-i şi rănindu-i Căpitanul dădea această ripostă: un cămin pentru cei răniti. El a mers atunci şi mai departe şi a spus: dacă ne veti omorî, vom crea un cimitir legionar. El nu fuge de jertfă. Afirmă convingerea că, numai punând jertfa la temelie, se va putea clădi ceva temeinic."

Căpitanul convenise cu o fabrică de cărămizi din apropierea Bucureştilor, ca legionarii să lucreze acolo, nu pe bani ci pe cărămizi. Fiecare legionar angajat la această fabrică căpăta adăpost, masă, plus cam 40 de cărămizi pe zi, în schimbul muncei lor. Fabrica nu era suficien de utilată şi munca era destul de grea. Mâncarea deasemeni nu era prea consistentă, iar de dormit ne servea un şopron de paie, peste cari întindeam putinele pături pe care le aveam. Pe timp frumos era voie bună. Când ploua eram şi noi plouati. Cântecele noastre n'au lipsit însă niciodată. La fabrică lucrau mai multe echipe, unele la pământ, altele la presă, altele la transport cu vagonetii, etc.

In plus mai era şi o echipă specială la exploatarea carierei de nisip şi prundiş, tot proprietatea fabricei.

Pe terenul nostru se săpau fundatiile. Pământul fiind argilos se preta la prelucrarea lui pentru cărămizi. Aici, alte echipe frământau pământul cu picioarele şi-l presau apoi în forme cu mâna. Căpitanul însuşi a lucrat aproape zi de zi la aceste cărămizi. Copiii din împrejurimi ne-au fost oaspeti permanenti, iar seara se adunau pe lângă focurile noastre mereu mai multi prieteni şi curioşi ce voiau să vadă acest început de eră nouă. Căpitanul locuia într'un bordeiu care a stârni curiositatea tuturor, mai ales ziarişti şi publicişti, cari ne vizitau. Au venit tot felul de oameni să ne vadă, dela nevoiaşii cartierului până la senatorul şi membru al Marelui Consiliu Fascist, Coselschi. Acestuia i-am făcut o primire camaraderească. Ne-a vorbit şi ne-a încurajat Când a terminat, l-am asaltat cu sute de plicuri, pregătite dinainte, în care uram succes cauzei fasciste. A plecat profund impresionat de primirea noastră. Ajuns în Italia, ziarele de acolo aveau să relateze cu lux de amănunte despre deşteptarea României.

Când l-am primit pe Nae lonescu, n'a gãsit altceva mai potrivit să ne răspundă decât să-si desbrace haina şi, suflecându-şi mânecile cămăşii, să treacă la rând cu Căpitanul, să facã şi el cărămizi. Contributia pornea din suflet şi impregna muncii noastre semnificatia timpului nou în care fapta şi munca aveau sa ia locul politicei şi vorbăriei.

Altii ne dădeau ceeace credeau ei mai potrivit : alimente, bani, materiale de constructie. Când Generalul Zizi Cantacuzino-Granicerul ne-a anuntat cadoul a cinci vagoane de ciment şi tot pe-atâtea de fier, a fost o explosie generală de bucurie. L-am purtat pe General pe sus şi l-am avut de atunci mereu printre noi.

Intre timp, sediul central al mişcarii se mutase pentru a cincia oară în strada Florilor, lângă gara Obor. La sediu erau mereu prezenti Sterie Ciumetti şi Victor Silaghi, cari trebuiau să facă fata multelor lucrări ce le cerea organizatia noastră în continuă creştere. Căpitanul dădea numai directive, neputând fi în permanentă într'un loc.

Când s'a turnat primul planşeu peste pivnită şi fundatii, a fost prezenta aproape toata garnizoana Bucureşti. Din lipsă de maşini betoniere, trebuia lucrat foarte repede pe mai multe planşeuri de făcut betonul. Când am fost gata, am trait şi noi satisfactia pe care însuşi Căpitanul o radia în mijlocul nostru. Am tinut o şedintă in care ne-a vorbit Căpitanul. Eram strânşi într'un mare careu. "Discursul nostru este fapta ", ne-a spus el. "Prin munca noastră vom sădi România cea nouă ". "Să lăsăm pe altii să vorbească, iar noi să făptuim ". Ne-a citit apoi o lipsă cu materialele intrate, munca săvârşită şi ce legionari s'au distins în această primă etapă a proiectului nostru.

Eu n'am putut fi prea des la această muncă. Pe deoparte examenele lăsate pentru sesiunea de toamnă, iar pe de alta meditatiile ce le aveam, nu-mi dadeau răgaz pentru muncă decât două sau trei jumătăti de zi pe săptămână. Mă simteam totuşi mereu printre voluntarii acestui şantier. Dealtfel putini erau aceia cari puteau lucra în continuu una sau mai multe săptămâni. Majoritatea veneau la lucru după cum le permitea timpul. Studenti sau muncitori, functionari sau liberi profesionişti, cu totii erau angajati la treburile lor. N'a fost însă legionar din Bucureşti, sau sosit pentru putină vreme din provincie, care să nu fi venit la Casa Verde şi să nu fi pus mâna la lucru, macar să îndrepte un cui pentru cofraj sau să poarte pe schele o cărămidă sau o galeată cu var. Fiecare dădea mâna de ajutor pe care-o putea şi Casa Verde se înãlta văzând cu ochii. "O imagine in mic a orânduirii de mâine ", scria Banea.

Totuşi lucrul a trebuit să fie întrerupt. Guvernul presidat de Vaida se prăbuşeşte. Regele însărcinează partidul liberal cu formarea noului cabinet. Si spre surpriza tuturora , lui I.G.Duca i se oferă formarea noului guvern şi prepararea alegerilor care trebuia sa-l confirme sau să-l infirme.

Surprinşi eram şi noi cu această alegere stranie a Regelui, căci Duca fusese mare adversar al restaurării din 1930. Ar fi fost mai firesc să fie chemat George Brătianu, care, la sugestia Regelui, rupsese în două partidul liberal. Nu s'a aşteptat nici Brătianu şi nici alti fruntaşi politicieni să fie atât de bine jucat de Rege vechiul principiu: Divide et impera. Se desvăluia astfel cinismul Regelui, căci ce s'a întâmplat cu partidul liberal avea să se întâmple şi cu partidul tărănesc : intrigile regale au reuşit să rupă, putin după aceea, chiar pe Vaida de Iuliu M aniu.

Orişicum, liberalii georgişti n'ar fi putut veni la putere pentruca nici George Brătianu şi nici vreun alt fruntaş al partidului său nu a fost nici la Paris şi nici la Londra ca să-şi asigure sprijinul politicei al capitalurilor din vest. Duca a fãcut-o. Dar nu numai atât. El dăduse garantii exprese nu numai de prigonire a noastră ci şi de desfiintare a Mişcării Legionare.



Din nou alegeri generale



Noile alegeri erau fixate pentru începutul lunii Decembrie. Alt sute de milioane de lei trebuiau să fie cheltuite cu aceste alegeri loc să se întrebuinteze aceşti bani pentru şosele sau alte necesităi obsteşti. Alte cheltuieli şi alte energii trebuiau consumate, nu pentru a alege la conducerea tării pe cei mai buni, ci pe cei pe care-i numeau partidele. Poporul nu era chemat să aleagă omul ci partidul. De cel mai multe ori oamenii alegeau în Cameră sau Senat indivizi de care n'au auzit niciodată în viata lor. Dar nu numai atât. Aceşti deputati şi senatori nu alegeau la rândul lor pe miniştrii. Ei nu desemnau guvernul, ca în Franta spre exemplu, ci erau chemmai să aprobe sau să respingă proectele guvernului ales de rege. Deci nu poporul alegea conducătorii săi, ci regele. Poporul confirma numai.

Regimul nostru democratic era sui - generis. In primul rând era în functie de rege şi numai apoi de popor, sau, cum s'a văzut până în 1937, de popor nu mai depindea deloc. Până în 1937 niciun partid chemat la putere pentru a prepara alegeri generale, nu le-a pierdut. Având dispozitie întreg aparatul executiv, furând urnele şi făcând să voteze chiar şi mortii, partidul, desemnat de rege, câştiga, cu majoritatea necesară. In plus, la calculul mandatelor, tot guvernului îi revenea voturile acelor fractiuni politice ce n'ar fi reunit minimum de 2% necesar pentru a obtine reprezentantă în Cameră sau Senat. O alta serie avantagii, prevăzute în legea electorala, veneau in sprijinul guvernului, aşa numita zestre guvernamentală, încât era aproape imposibil ca un partid, care a primit mandatul regelui de a forma guvernul să nu câştige alegerile.

Si totuşi, celelalte partide se avântau mereu in această parodie pentru a-şi asigura un număr oarecare de mandate cari le dădeau multe avantagii economice. Afacerile se puteau face numai dacă aceiaşi oameni erau mereu aleşi deputati sau senatori şi aveau perspectiva de a deveni miniştri.

Acestor norme "democratice ", chiar dacă nu ne plăceau, ne-am supus. Ne-am prezentat la toate alegerile - nu şi cele comunale - ca sa vedem cum primeşte poporul reformele pe care le preconizam noi.

Mişcarea nedispunând nici de data aceasta de fondurile necesare ca să depuna liste în cele 71 judete, nu a depus, cu toată străduinta Căpitanului, decât in 41 de judete. Si asta numai pentrucă o serie de oameni cu ceva bani s'au pus la dispozitia Căpitanului. Printre aceştia era şi Inginerul Virgil lonescu pe care, cu putin timp înainte, îl cunoscusem şi eu la Casa Verde. Caratanase îmi spunea ca e un mare prieten al legiunii şi al Căpitanului. Fost prieten personal al lui Carol II, se scârbise de manevrele camarilei din jurul lui şi mai ales de ale metresei sale, Elena Lupescu, care nu s'a dat niciodată la o parte dela cele mai scandaloase afaceri şi interventii politice. Pe atunci credeam că dacâ îl vor părăsi pe rând toti acei ce i-au fost prieteni şi sfetnici, regele va fi nevoit să respecte conditia pe care-o acceptase la restaurare, adică să scoată din viata publică românească pe acea viperă pe care n'o dorea poporul. Dar credinta mea şi a multor altora avea să se dovedească a fi falsă. Nu numai că regele ingrat n'a pus frâu acelei femei care-l subjugase total, dar nici n'a fost vreodată preocupat de altceva decât să-si strângă o avere personală cat mai mare şi să dea frâu liber ambitiei personale, transformându-se in satrapul unui neam întreg.

De multe ori î1 întrebam pe "Nenea Gică " sau pe "Coana Marioara ", cum le spuneau legionarii, inginerului şi sotiei lui, cum erau şi ce preocupări avea regele şi acea ovreicută (fiica unui oarecare Wolf şi fostă sotie de ofiter roman).

Dela "Nenea Gică" am aflat că fostul print Carol, aventurier şi donjuan din fire, era un pasionat jucător de cărti, mare betivan şi pornograf peste măsură. Mania timbrelor poştale n'a avut-o decât in măsura în care îi camufla o avere de multe milioane. Avea însă o colectie întreagă cu glumele cele mai indecente şi porcoase. Ii plăcea sportul şi vânătoarea, iar politica şi gospodăria tării îl interesau numai în măsura în care acestea îi asigura venituri cat mai mari. Era actionar la toate întreprinderile şi exploatările economice mai mari ale tării. Orice nouă fabrică sau mare întreprindere s'ar fi întemeiat, trebuia să depună la palat pachetul respectiv de actiuni. Cu timbrul aviatiei scandalul era public. Toată lumea vorbea de nesatiul Regelui României.

Pentru toate aceste destăinuiri căpătasem o simpatie deosebită pentru "Nenea Gică " şi "Coana Marioara ". Vasile Marin îl numea "bon homme "-ul nostru. Deseori eram invitatii lui la masă. Insuşi Căpitanul şi multi alti legionari erau musafirii lor. Ceva mai târziu aveau să-mi fie naşi de cununie.

"Cu "Nenea Gică" aveam să colindăm Dobrogea întreagă. La Tulcea candida cap de listă Generalul Cantacuzino, la Constanta, "Nenea Gică", în Durostor, Pihu, iar în Caliacra nu-mi mai amintesc. Regiunea era destul de întinsă, iar distantele dintre sate erau uneori foarte mari. Marşul pe jos, oricât ar fi fost de positiv pentru propaganda ncastră, nu putea răspunde necesitătii de a răscoli toate cele patru judete într'o lunã. Legionari dela Centru sau din alte judele nu puteam lua căci nevoile erau mari peste tot. Totuşi în Dobrogea, unde ne prezentam pentru prima oarã in alegeri, ne-au venit ca întărituri Victor Silaghi, Ghită Costea şi Virgil Rădulescu. Scontând cu legionarii locului şi cu aceste ajutoare de afară, Inginerul Ionescu închiriază două autobuse mari. Când au tras in fata sediului nostru din strada Maramureş, am avut impresia că de-acuma vom cuceri lumea.

Seful judetului Constanta era domnul Al. Rally, intelectual şi bun conferentiar. Era cumnatul lui Mitică Predescu care fusese sub tărănişti inspector administrativ şi avea să devină şi el legionar. Domnul Rally, prins într'o serie de conferinte, nu ne-a putut însoti in propagandă. Nici legionari prea multi nu aveam. Pe cei câtiva "frati de cruce" ce erau în Constanta, nu-i puteam lua cu noi pentru a nu le periclita situatia şcolară. Totuşi am putut umple cele două maşini. S'au remarcat: Ion Caratanase, care avea comanda întregei echipe, Victor Silaghi, Ghită Costea, fratii Eugen şi Mihail Teodorescu, Fane Georgescu, Nelu Gheorghiu, Virgil Teodorescu şi altii. Nicolae Seitan, un tânăr avocat din Constanta, s'a ataşat de noi. La fel au făcut Preotul Ioan Chivu când am trecut prin satul lui, Viişoara, Ion Florea, din Casine, Costica Chiriazi, din Adam-Clisi şi fratele lui Ovidiu Popescu, avocat din Negru-Vodă. Au mai fost şi altii, cari cu timpul s'au pierdut pe drum. Elemente foarte bune ce aveau să pornească la luptă deabea după aceastã campanie electorală, urmată de o prigoanã foarte aspră.

Printre noi aveam un turc foarte simpatic. Se numea Seladin Kerin şi a venit alăturea de noi cu ocazia primei întruniri pe care am tinut-o în comuna lui, Basarabi (Murfatlar ), renumită prin viile ei. (Via şcolii de agricultură din localitate, datorită vinului bun şi cunoscut în toata tara, fusese acaparată de Regele Carol II.) Pe Seladin l-am avut meret cu plăcere printre noi. Era fiul unui mic fabricant de cretă. Avea ceva şcoală şi era foarte inimos. Era mahomedan, dar îl respecta pe Isus Hristos şi îşi iubea patria sa. El ne-a învătat pe turceşte marşul lui Kemal Paşa.Poate simpatia lui pentru acel revolutionar turc l-a apropial de noi. S'a străduit să explice conationalilor lui, prin satele pe unde se mai găseau încă turci şi tătari, scopul Gărzii de Fier. Fără el n'am fi putut obtine succese mari printre aceştia.

Minoritătile votau întotdeauna cu guvernul. Era politica lor de apărare a propriilor interese. Nu se voiau in conflict cu guvernul, oricare at fi fost acesta. Tinând seama că in total erau aproape 4.000.00 de minoritari, la o populatie de 18-19 milioane cat aveam pe atunci iată ce plocon de voturi obtinea orice partid care căpăta mandatul regal. Totuşi atât turcii cat şi tătarii, cari sunt cunoscuti ca foarte cinstiti şi credincioşi, cat şi putinii germani ce se găseau in provincia noastră, au arătat un interes deosebit mişcării legionare. Seladin se purtase atât de bine, încât nu a constituit pentru noi o surpriză când fost primit în Legiune şi chiar înaintat în gradul de "instructor legionar". Prezenta lui şi a altor turci printre noi, constituia o dovadã pozitivă contra acelora ce ne acuzau de antisemitism sau rasism.

După întrunire, am rămas peste noapte în comuna lui Seladin. Am fost primiti bine de gosgodari. Toti voiau să ia măcar unul dintre noi, pentru a-l ospăta şi găzdui. Vecinii se strângeau in jurul tinerilor oaspeti care le-au vorbit până noaptea târziu despre lucruri de care nu mai auziseră până atunci. Eu şi Eugen Teodorescu am nimerit la un german, proprietar de moară sistematică, presă de uleiu şi maşină de lânã. Cetăteanul era foarte înstărit şi ar fi vrut să ştie, dacă nationalismul nostru viguros nu i-ar pune averea şi originea lui în discutie. Am vorbit mult la un pahar de vin. Noi nu cinasem şi ne era foame. Eugen îmi făcea semne disperate că-l tăia pela grumaz. Nu îndrăsneam să spunem gazdei noastre ca nu mâncasem nimic de multă vreme. Nici gazdei nu i-a dat prin gând, sau poate că era prea concentrat asupra discutiilor noastre. Spre miezul noptii, foarte diplomat, Eugen întreabă dacă cafeneaua sau crâşma satului mai sunt deschise. Mirate, gazdele noastre întreabă dece ? După o scurtă ezitare tot Eugen îi răspunde că am vrea să mergem să gustăm ceva. Destul de jenat, neamtul s'a scuzat, iar gospodina s'a şi repezit la bucătărie. Ne-a adus ouă, şuncă fiarta şi afumată, brânză şi alte bunătăti cari ne-au satisfăcut stomacurile lihnite de foame. Dupã masă am mai fi stat de vorbă la un pahar de vin, dacă, dela un timp, n'ar fi intervenit semnele oboselii, atât la noi cât şi la gazde.

Ne-a fost pusă la dispozitie o cameră cu două paturi curate şi moi. Entuziasmat, Eugen dã' să se aşeze pe pat, manifestându-si voluptatea somnului ce-l va trage. Dar n'a apucat să-si termine primul cuvânt, căci s'a prăvălit in fundul patului, de nu i se mai vedeau decât picioarele ce se bălăbăneau în semiîntunericul camerei. Paturile erau adânci, iar dunele mari de puf le acopereau această adâncime. Din întâmplare eu mă aşezasem mai pe margine şi nu mi-am pierdut echilibrul. Am râs cu poftă o bucată de timp, apoi ne-am culcat. In zorii zilei trebuia să o pornim din nou la drum, mereu spre vest.

Prea bine nu am dormit căci dunele erau prea calde şi nici eu nici Eugen nu eram obişnuiti cu ele. Când ne-am întâlnit cu ceilalti, ne-am povestit fiecare pătăniile. Ne-am înregistrat în minte pe toti acei cari s'au arătat a ne fi prieteni sau chiar ne-au cerut să fie şi ei înscrişi în "partidul" nostru. Aveam mai multe afişe electorate pe care le-am lăsat prietenilor noştri. Aveam şi două afişe mari şi foarte frumos realizate. Unul reprezenta un legionar ce îndrepta o Cruce, care, ruptă din soclu, ameninta să se prăvale. Celãlalt reprezenta tot un legionar cu semnul nostru electoral, gardul, cu care acoperea tara românească. Erau de o executie artistică deosebită şi nu-l dădeam decât la cei de care eram siguri că nu-l rup. Puteau servi de tablouri în multe case de Români.

Dupăce am mai executat un cântec de plecare, şi dupăce le-am promis oamenilor că vom mai veni pela ei, ne-am îndreptat spre Medgidia.

Autobusele rămâneau pe marginea satelor, iar noi treceam cântând în coloană de marş, mai ales "Stefan Vodă al Moldovei" pe care de acum îl ştiam cu totii şi se potrivea cel mai bine marşului nostru cadentat.

Am vorbit putin atât în Medgidia cât şi în Cobadin şi ne-am oprit la prânz în comuna Viişoara la Părintele Chivu. Planul nostru era să trecem în viteză prin cât mai multe sate, anuntându-ne prezenta şi împărtind manifeste, urmând ca la a doua sau la a treia trecere să insistăm mai mult acolo unde se formase un curent de simpatie pentru noi. Invătasem dela Căpitan să dăm bătălia acolo unde eram mai tari. In prima noastră trecere răscoleam doar satele, a doua oară înregistram care puncte ne erau mai favorabile, pentruca a treia oara, în ultima fază înainte de votare, să le putem vizita pe toate, dând ultimele instructiuni pentru a asigura ca victoria să fie de partea noastră.

Pe cei pe cari îi câştigam îi luam cu noi, cale de o zi sau doua şi-i pregăteam ca delegati şi asistenti pe lângă sectiile de votare. Trebuia să luăm toate măsurile ca să nu se mai întâmple furturi de urne.

In Viişoara, în afară de marşul şi cântecele obişnuite, n'a fost nevoie de multă vorbărie. Preotul Chivu era foarte iubit şi ascultat de sătenii lui. Am lasat câteva manifeste şi am pornit-o mai departe. Până seara am făcut şi Cerna-Vodă, unde am avut un mic incident cu politia şi jandarmeria şi am pornit-o mai departe.

Liberalii au început şi ei să se miste. Au simtit pericolul şi nu ştiau cum să ne oprească. Eram multi şi politia, sau jandarmeria nu se putea tine mereu după noi pentru a ne stăvili propaganda. Pe unde se concentrau aceştia, bănuind itinerariul nostru, nu ne duceam noi, încât afara de Cerna -Vodă nu ne-am mai întâlnit cu ei până ce am trecut în judetul Durostor. Aici ne-am oprit la Silistra şi Turtucaia. Peste tot ne primeau românii şi macedonenii cu bratele deschise, chiar daca majoritatea dintre ei erau pentru George Brătianu. Oamenii se găseat într'o mare dilemă: să-i urmeze pe şefii lor, cu care erau mereu în contact şi pe care-i votaseră mereu sau să ne urmeze pe noi, aşa cum le poruncea inima. Nu am insistat nicăeri prea mult, nici în Durostor şi nici în Caliacra, unde ne-am deplasat până la Balcic şi Cavarna, pe malul Mării Negre. Am reintrat apoi in judetul Constanta, pela Mangalia unde iarăşi am avut un incident cu primarul, om de bază al liberalilor şi ne-am oprit la Pecineaga unde-l aveam pe învătătorul Spanocle.

Acest om foarte modest şi de mare credintă a depus mult suflei în comuna lui şi a reuşit să scoată multi legionari de ispravă.

De aici am pornit din nou spre vest şi ne-am oprit, după un drun foarte greu, trebuind să împingem în repetate rânduri maşinile noastre în comuna Negru -Vodă (Cara - Omer ).

Intrunirea de aici iarăşi ne-a fost deranjată de jandarmi. Nu am răspuns însă niciodată la provocări. Nu voiam să dăm ocazie guvernulu să ne scoată din legalitate. Presa începuse deja să urle, aşa cum făcea întotdeauna, de "Zavistia codrenistă". Legionarii împânziseră tara şi partidului liberal, cu toată încrederea regească, simtea că îi fuge terenul de sub picioare. Oricât de viguroasă era propaganda noastră pe întreg cuprinsul tării, respectam toti cuvântul de ordine dat de Căpitan de a nu provoca şi nici a răspunde la provocări.

Dela Negru-Vodă, unde l-am lăsat pe advocatul Popescu ca sa continue actiunea noastră, ne-am îndreptat spre Adam-Clisi şi Independenta, comuna lui Aurel Butu, cuzistul judetului nostru. La monumentu din Adam-Clisi (Tropaeum Traiani) am făcut un popas. Priveam aceasta relicvă care rezista încă ploilor şi vântului de aproape două mii de ani. Era dureros că nimem nu se îngrijea să-1 menajeze. Cu toate că sc gasea sub protectia monumentelor istorice, nefiind însă îngrădit, localnicii continuau să fure din piata lui oridecâteori aveau nevoie pentru casele lor. Făceam din nou o constatare tristă. Oamenii din Adam-Clis au fost profund impresionaiti când, în loc de propagandă pentru noi, în loc de promisiuni şi deşăntare politicianistă, le-am vorbit de valoarea istorică şi culturală a acestui monument şi l-am dat in grija lor ca sa-l ocrotească. S'au simtit onorati de însărcinarea primită de ei. S'au simtit înăltati sufleteşte şi ne-au privit cu ochi prieteneşti.

De aici i-am luat cu noi o bună bucată de drum pe Costică Chiriazi, M. Mureşanu, Traian Haneş şi Benone Teodorescu. Când s'au întors au şi început să înfiinteze câteva cuiburi acolo. Costică Chiriazi a rămas tot timpul cu noi. La fel şi fratele lui Constantinescu.

Am pornit apoi spre răsărit. Eram mereu pe drumuri de tara şi voiam să ieşim la şosea. Până atunci, aproape o săptămână, ne bucurasem tot de vreme bună şi ne temeam să nu ne apuce ploile pe acele drumuri de tară. Si în adevăr, înainte de a ajunge la Topraisar ne-a şi ajuns o ploaie măruntă de toamnă târzie.

Am poposit la Octavian Banciu, proprietar cu vazâ în acea comună. Casa lui mare ne putea primi pe toti. Topraisarul, unde s'au purtat lupte crâncene în primul războiu mondial, păstra încă urmele luptelor. Domnul Banciu ne-a arătat din clopotnita Bisericii, nu de mult refăcută, cum erau fronturile şi pe unde şerpuiau tranşeele. Aveam impresia că ceva misterios plutea în atmosfeta acelui câmp neted ca in palmă. Am tinut şi aici o întrunire, pe cât de mare pe atât de reuşită. Sunt momente, sau locuri care-ti dau o predispozitie sufletească pentru gânduri înăltătoare şi dorintă de fapte mari.

Noi eram putini şi mici. Ne voiam însă multi şi mari, prin faptele noastre. Voiam să redăm României acea epocă de glotie pe care-a cunoscut-o sub un Stefan cel Mare, apărător al creştinismului şi gliei strămoşeşti. "Am înăltat un steag, spunea Căpitanul, iar chemarea noastră este să reunim firul istoric întrerupt de vitregia timpului. Să întindem mâna peste patru veacuri in urmă şi să continuăm opera marelui Stefan ". Cam acestea ne erau gândurile ce le desvăluiam şi acelor din câmpia Topraisarului.

După întrunire, luându-l şi pe bătrânul Banciu cu noi, ne-am îndreptat spre Constanta, unde aveam să ne repausăm o zi şi apoi să pornim în nordul judetului, spre Tulcea. jandarmii ne căutau peste tot. Maiorul de jandarmi, Popescu, un om cu o ură pe cât de nemotivată, pe atât de neînduplecată, voia cu tot dinadinsul să ne provoace, să ne prindă undeva, să ne poată aresta, numai şi numai pentru a ne şicana. Căci de arestat nu ne putea aresta fără un motiv concret.

Din comuna Ferdinand ne-am împărtit în două echipe, fiecare cu câte-o maşină. Caratanase a luat litoralul mării şi eu, avându-l şi pe "Nenea Gicã" cu mine, vom bătea mijlocul. Trebuia să ne întâlnim a doua sau a treia zi la Cogealac. Nu aveam un itinerariu precis, sau cel putin aşa lăsam să se înteleagă. Intram, spre exemplu, într'un sat pe şosea, ne tineam adunarea şi ieşeam tot pe şosea in continuare. Toti credeau că vom continua şoseaua şi jandarmii ne aşteptau în satul următor. Noi însă, cum ieşeam din primul sat, o coteam, fie la stânga fie la dreapta, pe drumuri de tară şi ne făceam propaganda in alte sate. I-am purtat aşa pe jandarmi încât nu mai ştiau ce să facă. Dar si-au procurat şi jandarmii un autobus şi voiau să se tină după noi.

Atunci ne-am schimbat şi noi tactica. Am împărtit echipa in două, astfel că jandarmii nu ştiau după care să se tină.

Am fost foarte satisfăcuti când, mai târziu, cineva ne povestea cât de furios era maiorul Popescu când afla din două puncte diametral opuse ca acolo se aflau legionarii. Ne-ar fi numit atunci fantome. Si în adevăr, de multe ori dădeam această impresie. Apăream în câte-o comună unde nici dracu nu se aştepta să picãm şi apoi dispăream. Totuşi, în această formă riscam să fim prinşi pe rând, aşa cã ne-am reunit din nou fortele într'o singură echipă. Gândeam că fiind cu totii la un loc, nu ne vor putea ridica jandarmii cu una cu două. Calculul nostru a fost bine făcut, căci chiar a doua zi după reunirea noastră, încă nainte de a se face de ziuă, plantoanele maşinilor noastre trase în curtea părintilor lui Bănică Dobre, unde odihneam cu totii, ne anuntã sosirea jandarmilor. Intr'o clipire din ochi am fost cu totii afară. Jandarmii intraseră deja în curte. I-am dat pur şi simplu afară. Mă minunam de Eugen Teodorescu care se înfipsese într'un plutonier pântecos ca un butoiu. Ne făcusem stăpânii curtii şi-i dădeam afară căci nu aveau mandatul procurorului. Cutezanta lor nu era nici mai mult nici mai putin decât o violare de domiciliu, interzisă de lege. Au fost şi îmbrânceli, totuşi ambele tabere s'au putut stăpâni ca să nu se întâmple vreo bătaie. Noi eram foarte agitati. Ii intrebam pe jandarmi, ce vor, ce au cu noi ? Dece nu ne dau pace ? Tot timpul nu făcusem nimic nimănui. Nu călcasem legile tării. Nu ne-am legat de nimeni. Nici când ne-am întâlnit cu propagandiştii partidelor adverse n'am încercat să le stricăm adunările lot. Ii lãsam pe toti in pace şi nu ceream decât să fim lăsati şi noi în pace. Ne-am întâlnit cu tărăniştii, cu lupiştii, cu georgiştii şi chiar cu liberalii lui Duca şi n'am avut niciun altercat cu ei. Ne vedeam de treburile noastre. Aşa întelegeam noi democratia şi aşa o voiam, adică, fiecare să fie liber de a-şi spune cuvântul şi apoi poporul, nesilit de nimeni, să-şi dea votul aceluia care-i căpătase încrederea. Totuşi guvernamentalii nu-şi respectau principiile de bază ale regimului pe care pretindeau că-l reprezintă. Ne acuzau de dictatură, de revolutie şi de tot ceeace imaginatia lor le oferea ca motive pentru a ne ataca.

Noi, nici măcar nu criticam pe nimeni. Nu mânjeam cu noroi obrazul nimănui. Nu ne ajungea timpul ca să ne spunem crezul nostru, dar să ne mai ocupăm de altii, chiar dacă contra acestora aveam probe notorii de vinovătie fată de interesele tării.

Cu toate acestea, niciodată până atunci şi cu atât mai mult în acel an, nu am fost lăsati in pace. Noi nu ne bucuram de aceleaşi dfepturi in fata legilor tării, ca toti ceilalti. Cu jandarmii nu puteam sta de vorbă. Ei nu ştiau de lege şi legalitate, ci de ordinul primit şi de amenintările acelora ce-i comandau. Vor fi fost printre jandarmi şi oameni de treabă, în sensul ca nu făceau exces de zel, dar în trecutul nostru de lupte pentru apărarea drepturilor noastre înscrise in lege, am întâlnit printre aceştia oameni de o ferocitate rară. Ne urau pur şi simplu, fără motiv. Erau educati in acest sens. Unii urmăreau poate bani, altii o înaintare în grad, cine ar putea spune ce se petrecea în interiorul acestor oameni ? Câte cute ascunse nu au sufletele ?

De multe ori nu mai ştiam ce să facem cu aceşti oameni. Eram la limita răbdării noastre. Ne stăpâneam, dar indignarea clocotea în noi.

După ce i-am dat afară pe jandarmi din curtea unde ne aflam, ne postasem pe toate cele patru laturi ale curtii şi ne-am lãsat asediati. Voiau să ne perchezitioneze. Pretindeau că am avea arme fără permise. Nu aveam arme, dar am negat să ne lăsăm perchezitionati făra un ordin scris dela autoritatea competentă. Dreptul lor de a perchezitiona, ca şi inviolabilitatea noastră erau delimitate de legile tării. Cine vrea să facă uz de aceste legi trebue întâi să le respecte. Aveau nevoie de încuviintarea parchetului şi nu o aveau. Discutiile noastre cu ei au durat ore întregi, cat şi asedierea noastră. Către amiază au sosit comandantul legiunei de jandarmi împreună cu procurorul. Nu-mi mai amintesc pentruce motiv se dă ordin de aresrare pentru Caratanase. Am cerut procurorului să ne perchezitioneze. Nimeni nu şi-a mai adus aminte de acest pretext al jandarmilor. Constatam cu amărăciune cum se călcau legile tării. Cu câtă uşurintă! Procurorul însuşi fusese câştigat de cei nelegiuiti, căci trecând peste lege şi peste conştiinta lui de reprezentant al justitiei, pretextează, nu ştiu ce, ca să-l aresteze pe Caratanase. Ne-am solidarizat cu el şi am pornit-o cu totii spre Constanta. Aveam convingerea că aici Judecătorul de Instructie va cere imediat punerea lui Caratanase în libertate. Ne-am înşelat însă din nou. Judecătorul, ca şi procurorul ştiau că mai exista şi o lege după care aşa numitele delicte electorate se pot şterge uşor după terminarea alegerilor. Deci, pentru a se pune bine cu stăpânirea, nu era problemă dacă mai călcau şi pe afara legii în perioada electorală. Noua stăpânire putea fi recunoscătoare. "O mână spală pe alta", iar amândouă le spală guvernul desemnat de majestatea sa care trebuia să câştige alegerile.

Caratanase n'a fost pus in libertate, ci i s'a confirmat mandatul şi urma să fie judecat. Aceasta se petrecea pela jumătatea lui Noembrie După arestarea acestuia am preluat eu comanda echipei de propaganda.

Uciderea lui Virgil Teodorescu



In noaptea de 22 - 23 Noembrie, pornisem cu o echipă de legionari ca să lipim noile afişe electorate primite dela Bucureşti. Erau in ele câteva puncte de program. Voiam să le lipim noaptea, căci a doua zi dis - de - dimineată o porneam din nou la drum în judet.

Nu luasem prea multi cu mine. Doar pe fratii Eugen şi Mihai Teodorescu, Fane Georgescu, Virgil Teodorescu, Manu şi Florea. Locul de întâlnire era la Eugen Teodorescu acasă. Acolo se afla stocul nostru de afişe. Am început lipitul pe Bulevardul Independentei şi apucasem pe Bulevardul Regina Maria. Trecusem de strada Carol şi ne aflam pe strada Moldovei. Virgil Teodorescu purta găleata cu coca pentru lipit, iar ceilalti aveam câte-o bidinea.

La un moment dar auzim mai multe fluerături ale unui gardian de noapte. Ne-am dus la el ca să-l întrebăm dece alarmează lumea. Flueraturile lui nu erau însă pentru lume. Era un semnal de adunare al gardienilor din sector spre locul de unde se fluera. Până sa ne spună ca nu avem voie să lipim afişele Gărzii de Fier s'au şi strâns vreo cinci gardieni. Ne-au somat să mergem la chestură. Noi bineînteles n'am voit. Era o nouă provocare. Au voit să ne ducă cu forta, dar n'au putut căci noi ne-am opus. Impăciuitor, le-am spus că nu vom mai lipi afişe până dimineata, dându-le cuvântul de onoare ca la ora 8 vom fi la chestură ca să lămurim acest caz. Dece nu aveam voie să lipim, manifestele noastre într'o votare unde ne prezentam cu candidati ? Dar nu aveam cu cine sta de vorbă. Ei voiau cu orice pret să ne ducă cu forta la chestură. Au început chiar să ne bruscheze. Erau cu unul mai putin decât noi. Au mai fluerat dar nu le-a mai venit niciun ajutor. Noi nu voiam să facem scandal. Ne retrăgeam înspre sediul nostru care nu mai era deparre. Dar paznicii ordinei publice deveneau mai şi mai brutali. In coltul străzii Valea Albã s'au opintit şi mai mult în noi. Cu totii ne pierdeam răbdarea şi mi-era teamă de o încăerare. Virgil Teodorescu era cel mai agitat în fata acestor abusuri.

L-am luat pe Virgil Teodorescu de brat şi am plecat cu el în jos pe Valea Albã. N'am ajuns însă bine la colt şi aud o împuşcătură, apoi încă una si încă una. Dau să mă uit în urmă cine a tras şi ordon camarazilor mei să memoreze numerele sergentilor, ce le purtau pe gulerul mantăilor. In acelaşi timp, în dreapra mea simt că se răsuceşte, se'ndoaie şi apoi se prăbuşeşte Virgil Teodorescu, apucând să spună numai ... "m'au împuşcat !."

Era in zorii zilei de 23 Noembrie. Din gura lui se prelingea o dâră de sânge. Trei, sau patru gardieni au şi dispărut, între cari şi acela ce trăsese.

Pe unul dintre camarazi l-am trimis după o trăsură, pe altul, să-l anunte pe domnul Virgil lonescu, iar pe altul, la sediu ca să ne vină ajutoare. Pe sergentii cari n'au fugit i-am oprit lângă noi. Au sosit repede două trăsuri în care l-am urcat pe Virgil Teodorescu şi noi ceilalti, şi ne-am dus la spiral. Medicul de serviciu a constatat că Virgil era mort. Glontele, calibru 7,65, intrase în spare prin stânga, perforase plamânii amândoi şi ieşise prin umărul din dreapta. O hemoragie puternică i-a provocat moartea.

Făcând legătura cu Bucureştiul, Căpitanul şi-a anuntat sosirea în aceeaşi seară. A venit însotit de Mota şi de Generalul Cantacuzino. Virgil Teodorescu era primul legionar căzut, victimă a samavolniciei autoritătilor de stat, dispretuitoare de legi şi omenie. Aceluia ce-şi căuta şi apăra o libertate prevăzută în Constitutia tării i-a fost stinsă lumina soarelui. Celui ce căuta şi apăra un sens al vietii i-a fost răpită însăşi viata. Cu ce drept şi pentru care ratiune ? Noi n' o puteam ghici atunci. Deasupra noastră corbii făceau cercuri in văzduh, în jurul nostru clăntăneau hienele şi noi, niciunul dintre noi, nu întelegeam de ce ? Si dacă totuşi mintal puteam întelege, sufletul nostru refuza să creadă că este posibilă atâta ură şi mişelie. Nu bănuiam atunci că se vor abate asupra noastră multe alte încercări cu mult mai grele.

Mai târziu, în legătură cu împuşcarea lui Virgil Teodorescu, Ion Banea avea să scrie. "Provocarea a fost atât de mare, iar acum putem spune şi permanentă, pentrucă sergentul n'a fost nici arestat, nici cercetat, nici judecat niciodată ".

Am pierdut atunci un luptător identificat. Nu bănuiam ca vor mai cădea alti multi eroi legionari pe drumul luptei lor. Cu atât mai putin puteam gândi atunci că acest neam românesc va trebui să dea încă alte mii şi zeci de mii de eroi pe care nu-i cunoşteam şi nici nu aveam să-i cunoaştem. Aceşti eroi, cunoscuti sau anonimi, au fost însă şi vor rămâne in veci fundamentul existentei româneşti. "Eroi au fost şi-or să mai fie ", dar când se vor termina aceştia se va termina şi cu noi ca neam.

In strădania noastră spre mai bine, in lupta şi in munca noastră de fiecare zi, aveam pilda de jertfă a înaintaşilor noştri. De-acum aveam şi exemplul contemporanilor noştri. Jertfa lui Virgil Teodorescu a deschis o nouă poartă spre eternitate. Nu mai erau suficiente nici injuriile, nici minciunile, nici măcar puşcăriile. Pentru cel intrat in Legiune, ca să-si mentină calitatea de legionar, i se cerea acum -aşa stabiliseră autoritătile Statului nostru- moartea sa, moartea legionară.

Cum spune cântecul nostru:

"Noi suntem echipa mortii

Din Moldova azi venim,

Aruncat e zarul sortii,

Ori învingem ori murim!"

Această moarte nu-i o moarte comună. Moartea legionară nu este rezultatul unui accident. Nu înseamnă sfârşitul zilelor în mod voluntar, ca la sinucigaşi. Ea este o moarte acceptată senin, după cum acceptate liber şi voluntar îi sunt toate suferintele. Legionarul nu caută nici suferinta, nici moartea, cum s'ar spune, cu lumânarea, dar nici nu le ocoleşte când e vorba sa-şi apere acele principii de viată care nu sunt numai ale lui, ci ale neamului românesc întreg.

Fin predecesor al gândirii legionare, Vasile Pârvan, scrie undeva: "Noi muritorii suntem mari nu pentru găsirea unui gând într'o zi de noroc, ci pentru urmărirea într'o mie de zile, şi cu, şi fără noroc, a gândului unic, care stă la temelia oricărei vieti creatoare. Si sufletul nostru se multiplică prin fiecare gând de-o zi pe care-l prindem in sborul spre neant şi îl fixăm, ca pe o piatră de monument in opera noastră unică, în gândul nostru unic. "

Ceva mai târziu, Victor Puiu Gârcineanu avea să scrie: "Nu există creatie decât dela depăşirea propriei noastre fiinte. Deaceea fără a căuta suferinta ca unii eretici exaltati, dar şi fără a o ocoli şi a o teme ca rationaliştii, noi trebue să acceptăm suferinta ca o conditie în drumul creatiei. "

Iar mai târziu, Căpitanul scrie: "Cine renuntă la mormânt, renuntă la Inviere. Pentrucă conditia Invierii stă în acceptarea prealabilă, neşovăitoare, senină a durerii şi apăsării mormântului. "

Virgil Teodorescu acceptase în prealabil suferinta şi moartea. Fără a fi cautat-o el se voia legionar, chiar dacă prin aceasta si-ar fi asumat ceeace nimeni nu primeşte cu plăcere, mai ales la vârsta lui.

Autoritătile au refuzaf să ne dea nouă cadavrul camaradului nostru pentru a-l transporta la Hârşova şi a-i face cele creştineşti. O maşini mică însă i-au adus părintii la Constanta. Le-au dat cadavrul şi apoi am pornit-o cu totii spre locul lui natal. Toată lumea era revoltată. In Hârşova i-am făcut o înmormântare cum se cuvenea. Mici şi mari, tineri şi bătrâni erau de fată. Biserica, foarte mare, de mult nu ma văzuse atâta lume adunată ca să-l petreacă pe acela care le era atât de cunoscut. Tatăl său era factor poştal în localitate.

In Biserică a vorbit Mota, apoi Generalul. Până la mormânt se făcuse întuneric. Inainte de a fi coborît în groapă i-am dat onorul şi am cântat pentru prima oară "Cântecul Legionarilor Căzuti", hotãrît de Căpitan a rămâne imn de îngropare a celor căzuti dintre noi:



"Plânge printre ramuri luna,

Noptile's pustii,

Căci te-ai dus pe totdeauna,

Si n'ai să mai vii."



O coincidentă mişcătoare s'a petrecut când cântam noi aceste versuri, în plânsul multimii adunate, căci luna, mereu mai luminoasă se avânta printre spărturile norilor risipind întunericul târziului de seara.

Atunci a vorbit Căpitanul, care până atunci părea copleşit de durerea pe care-o simte orice tată la pierderea unui fecior. In afara de câteva ordine scurte şi cuvinte de îmbărbătare părintilor celui căzut dintre noi, nu scosese până atunci niciun cuvânt.

La mormânt ne-a cutremurat pe toti, rostind doar o singura frază: "Tară, care-ti ucizi pe cei mai buni fii ai tăi, ia aminte: ori te schimbi ori ori vei pieri. "

Pânsul multimii a devenit un hohot unanim, în timp ce pământul se rostogolea in groapa celui ce a fost răpit dintre noi, fără voia lui şi fără voia noastră. Si nici cu voia lui Dumnezeu, căci dacă Domnul le ştie pe toate, nu toate câte se întâmplă se fac cu voia sau după placul Lui. Ce s'a întâmplat a fost numai cu voia omului-bestie.

Apoi, grei de gânduri şi de răspunderi de-acum mai mari, am dat ultimul salut şi am plecat din nou în luptă. Cel ce ne-a fost ca un frate, s'a bucurat cel putin de această modestă ceremonie. Câti n'aveau să mai cadă apoi sub gloante sau torturi de necrezut, fără a avea pe nimeni care să-i aprindă o lumânare sau să-i spună încet un Tatăl nostru !

In "AXA "avea să apară articolul lui Mota, "Cranii de Lemn ", care formează şi titlul cărtii lui, apărută ulterior.

Echipa lui Virgil Teodorescu a căpătat "Crucea albă" şi pentru a treia oară Căpitanul mi-a strâns mâna. Eram foarte mişcat. Mă întrebam mereu: Cine va fi decis oare ca acel glonte să-l lovească pe Virgil şi nu pe mine ? Eram doar brat la brat amândoi. Să fi fost numai o întâmplare ? Nu trăsese acel gardian ca să omoare pe cineva dintre noi ? Căci el nu trăsese ca să rănească ci ca să omoare direct. N'a tras in aer şi nici la picioare, ci a tras cu sete în plin. Era o bestie de om, căci după acea şedintă a prefectului de Constanta cu organele politieneşti şi jandarmereşti, de care auzisem, şi care le dăduse deslegare pentru orice agresiune, această uneltă inconştientă s'a simtit în sigurantâ ca să facă orice căci guvernul va avea grije să-l scoată de sub orice învinuire. Uitase însă că deasupra oricărui guvern mai este o lege pe care nimeni nu o poate ocoli până la urmă.

Si astfel, sergentul criminal a fost absolvit de orice cercetare. Liberalii cari au ieşit victorioşi în alegeri l-au mutat pe acest individ la o alta politie, departe de Constanta, în vestul tării, pentru a i se pierde urma.



Continuăm propaganda electorală



După această crimă, in judetul Constanta nu am mai întâlnit nici o piedecă din partea autoritătilor locale. Nimeni nu ne-a mai ieşit in cale. Nici politie, nici jandarmi, nici măcar vreun liberal nu a mai găsit de cuviinta ă să ne întrebe cine suntem şi ce căutăm în împărătia lot. N'au mai vrut să ni se opună ? Aveau de gând să ne acorde aceeaşi libertate de care se bucurau toate celelalte partide ? Cine o putea spune atunci ? Un lucru era evident. In Constanta, prin teroare, nu şi-au putut atinge scopul. Vechii liberali şi-au pierdut aici toată popularitatea lot. Multimea se înclină întotdeauna să dea dreptate victimei, mai ales când dreptatea este de partea acesteia.

Propaganda noastră se desfăşura bine. Stiam cu totii că numai jertfei lui Virgil Teodorescu datoram toate succesele ce obtineam. Desigur, ar fi fost mai bine să nu-l fi pierdut, însă nu mai puteam schimba această crudă realitate.

In judetul Tulcea, însă, au apărut din nou jandarmii. Stăteau însa deoparte şi priveau. N'au făcut liste cu noi şi nu ne-au întrebat nimic, Până la Isaccea n'am avut niciun incident. Aici voiam să rămânern peste noapte. Dar nimeni nu voia să ne primească. Plutonierul, şeful sectiei locale de jandarmi, amenintase lumea că dacă ne vor găzdui vor avea să dea socoteală. Era un sbir de om, cât uşa de gros, care credea că poate interpreta legea nu după spiritul ei, ci după bunul lui plac. Am tras atunci într'o cafenea, lăsând maşinile in stradă sub paza plantoanelor. Am băut câte un ceai şi lumea s'a strâns, umplând cafeneaua destul de încăpătoare. Băetii noştri stăteau de vorbă cu ei. Intr'un târziu năvălesc jandarmii in local şi somează lumea să părăsească cafeneaua. Era un local public şi nu avea voie să fie deschis peste miezul noptii. Unii oameni au plecat. Altii au rămas. Erau curioşi sa vadă dacă şi pe noi ne vor da afară. Plutonierul se adresa când oamenilor, când nouă, dar nimeni nu voia să se mişte. A intervenit şi "Nenea Gică" de câteva ori spunând jandarmului că nu avem unde ne duce. In maşini nu puteam rămâne peste noapte deoarece era prea frig. In casele oamenilor, din cauza lor, a jandarmilor, iarăşi nu puteam fi găzduiti. Deci nu aveam altă solutie decât să rămânem peste noapte în acea cafenea, plătind proprietarului pentru găzduire. Eu eram foarte obosit si-mi proptisem deja capul pe o masă. Lumina slaba a cafenelei îmi ,obosea ochii şi voiam să mă odihnesc. Insă jandarmii nu voiau cu nici un pret sa ne lase în pace. Iritat de această nouă şicană mă scol brusc depe locul meu, bat cu pumnul in masă deştul de puternic şi rostesc raspicat şi tare: " Domnule jandarm să nu fi abracadabrant şi incomprhensibil, căci noi suntem băeti apetisanti şi nu-ti permitem atitudini vexatorii!" Era aceasta o formulă pa care-o folosise Savin într'o situatie asemănâtoare, cu un an înainte, la Tighina. Atât neîntelesul vorbelor pentru ei, cât poate şi tonul meu categoric şi-a produs efectul imediat, căci plutonierul, cel voinic cât uşa, şeful secţiei, s'a dat înapoi şi a început să bâlbăie: "Să ne iertati Domnilor studenti, dar noi n'o întelegem pã politicã." Si s'a retras numaidecât cu oamenii lui. Fane Georgescu se prăpădea de râs, iar oamenii rămaşi in cafenea s'au îngrămădit pe noi şi ne invitau care mai de care să ne găzduiască în casele lor. Am avut apoi o noapte liniştită căci oamenii ne-au găzduit bine, aşa cum ştie românul să o facă.

Plecând a doua zi, am făcut o haltă la Niculitel. Erau prea bune vinurile aici, în special cele vechi, ca să rezistăm chemării lor.

Ajunşi la Eschi - Baba, sat cu nume turcesc, deşi de multă vrem nu mai era nici urmă de turci acolo, stăteam de vorbă cu sătenii pe ulitã, căci satul nu avea atâta lume pentru a face o adunare undeva.

Nu erau nici jandarmi. Dar a apărut primarul cu o falcă'n cer şi alta în pământ. Se credea starostele comunei unde putea face ce vrea.

A început să sbiere la noi, să îmbrâncească oamenii ce stăteau de vorba cu noi şi tuna şi fulgera contra tuturora. La început nu l-am luat în seama. Ne uitam la el cum se uită dulăul la cotârgeaua care latră chelălăie în acelaşi timp. Atins poate în "onoarea lui de bărbat " pe care nu-l bagă nimeni în seamă, a ridicat bătul ce-l avea in mână ca să-l lovească pe Profesorul Virgil Ionescu ce tocmai vorbea ceva la oameni. Dar atâta i-a trebuit. Bătul lui de catină noduroasă avea doua capete. I l-am luat din mână şi i-am dat lectia cuvenită ca oricărui copil rău crescut. In afară de unul, care ne-au spus după aceea săten că era cumnatul lui, nu i-a sărit nimeni în ajutor. L-am admonest astfel nu numai pentru ceeace cutezase fată de noi, dar şi pentru foarte multe ilegalităti ce le făcea in sat. Tăranii ne îndemnau să-l ajustăm bine şi ne spuneau în ropote de vorbe câte nelegiuiri facuse acest individ din postul oficial ce-l ocupa şi pe care nu-l merita. L-am lasat apoi să-şi revină singur din frică şi am plecat mai departe.

"De prin străinele meleaguri,

azi, când păşim al tării prag,

Voi ce-ati luptat sub alte steaguri,

de-acum aveti şi voi un steag."

In cântece şi uralele sătenilor din Eschi - Baba am pornit cu maşinile noastre. Cum aveam să aflăm mai târziu, cumnatul primarului cu pricina a telefonat la Tulcea că respectivul a fost "omorît în bătai". Aceasta este o exptesie românească care vrea să spună ca unul a fost bătut bine. Cei din Tulcea însă n'au înteles despre ce este vorba şi au telefonat la Bucureşti că primarul din Eschi - Baba a fost omorît de legionari. Atât le-a trebuit ziarelor duşmane. A doua zi toate tipau: "bandele codreniste", "Gardiştii de Fier" etc. etc. au omorît un primar în judetul Tulcea. Autoritătile, fără nicio verificare a faptelor, dau ordine pentru arestarea noastră.

Erau convinşi că de data aceasta ne au la mână. Ce si-au zis ei ? Un legionar a fost împuşcat la Constanta şi s'au răzbunat pe un nenorocit de primar dintr'o comună oarecare. Buimaci de cap, au început să bata toba pe această coardă, pentruca putin mai târziu să fie obligati de a desminti ştirea. Un guvern întreg era pus în picioare pentru o expresie figurativă pe care n'au mai verificat-o. Noi ne puteam râde în bărbi de toată această comedie. Nu am ştiut nimica de această ridicolă vâlvătaie până ce înspre seară ne-a înconjurat o întreagă companie de jandarmi cu armele şi munitia reglamentară, în casa gospodarului la care înoptasem.

Aveau ordin în regulă de arestare. Ne-au spus şi de ce. Am râs şi le-am spus că nu este adevărat. Totuşi a trebuit să-i însotim la Tulcea unde am fost vârîti în penitenciarul local. Ne gândeam totuşi că poate o fi adevărat. Poate o fi fost bolnav de inimă şi a murit mai târziu. Sau poate l-au bătut sătenii în continuare şi acuma cade ponosul pe noi.

A doua zi somăm administratia închisorii ca să ne pună in legătură cu parchetul şi cu judecătorul de instructie. O delegatie ar fi putut merge in oraş la parchet. Până la urmă am mers cu totii. Am cerut autoritătilor respective să facă legătura telefonică cu satul Eschi - Baba. Spre surpriza tuturor a răspuns chiar "mortul". A fost un haz nespus pe noi şi o zăpăceală de nedescris pe autorităti. Am primit scuzele cuvenite pentru noaptea la închisoare şi am fost puşi imediat în libertate.

Ne-am risipit prin oraş, urmând ca la timpul prânzului să ne adun ăm cu totii la un restaurant din centru. La Tulcea cunoşteam pe studentul Obreja şi am cunoscut acum şi pe preotul Vasilian şi avocatul Arnăutu.

Tot oraşul vorbea despre pătania noastră şi râdea de autorităti. De unde credeau adversarii că de-acum ne-au vârît în sac, rezultatul a fost că s'au compromis şi mai mult. In oraş am reuşit să facem o frumoasă manifestatie legionară
Prigoana lui Duca. Alte mişelii



Din păcate bucuria noastră n'avea să dureze prea mult. Plecasem din Tulcea şi coboram din nou spre Constania, luând rând pe rând satele pescarilor. Borşurile pescăreşti cu care am fost onorati aveau să rămână mereu in amintirea mea. Eram primti bine peste tot. Roprezentam ceva nou şi vestea despre legionarii lui Codreanu se'ntindea din ce în ce mai mult peste tot. Chiar prin cele două Ceamurlii, unde mai erau încă bulgari, am fost primiti exceptional de bine. Preotii lor ne-au deschis larg portile gospodăriilor lor. Se tăiau puii ca la marile ospete şi nici de vin nu se ducea lipsã.

Ajunşi din nou în Constanta, pregăteam listele delegatilor şi asistentilor de pe lângă fiecare sectie de votare pentru a veghea la respectarea legilor şi a ordinei. Electorii trebuiau păziti de orice tentativă color interesati ca să-şi asigure, prin fraudă sau intimidare, un cât mai mare număr de voturi.

Preparativele noastre s'au dovedit însă zadarnice. Printr'un jurnal al Consiliului de Miniştrii, Duca dizolvă Garda de Fier, scotând-o astfet din alegeri. Inainte chiar de a se comunica aceasta la radio şi în presa, organele executive au şi început vânătoarea de legionari. Aceştia trebuiau să fie imobilizati. Foarte putini s'au putut strecura arestărilor. Zeci de mii de persoane au fost detinute pe la posturile de jandarmi, politii, penitenciare sau lagăre. Efectivele politiei şi jandarmeriei nu puteau face fată multelor cerinte ale nouii ordini instaurate arbitrar. S'au făcut pentru aceasta concentrări de jandatmi şi multe unităti de infanterie şi grăniceri au fost detaşate jandarmeriei.

Aproape întreaga noastră echipă a fost prinsă şi dusă la legiunea de jandatmi. Aici voiau să ne separe. Protestele noastre au fost cât se poate de categorice. Cântam şi dam ultimate că dacă în 24 de ore nu vom fi puşi în libertate vom face una cu pământul tarapanaua jandarmerească. Diverşi ofiteri încercau să ne tot amăgească cu fel şi fel de promisiuni. Eram detinuti fără motiv şi fără mandate de arestare, eram îndreptătiti, deci, să ne apărăm libertatea cetătenească pe orice cale. Situatia era foarte încordată. Câtiva dintre noi, socotiti şefi, am fost poftiti la Comandamentul Legiunii de jandarmi. Aici, cu toate protestele noastre, am fost izolati de ceilalti camarazi. Mult sânge rău ne-a făcut această măsură luată prin înşelarea noastră, dar noi le-am provocat dureri de cap acelora ce nu voiau să ştie de legi ci numai de ordinul superiorilor . . .

Intr'un târziu, noaptea, am fost îmbarcati in mai multe dube. Nu ştiam unde ne duc. După vreun sfert de oră, ne coborîm într'o curte împrejmuită cu sârmă ghimpată şi păzită de grăniceri. In lumina reflectoarelor am putut vedea câteva posturi de mitralieră aşezate în pozitie de tragere. Singurul nostru protest ne erau cântecele pe care le sbieram cât ne tinea gura. Vecinii locului s'au trezit şi ieşeau pe stradă, întrebând ce este aceasta. Politia i-a silit să intre in case. Apoi au dispărt atât politiştii cât şi jandarmii. Am rămas numai cu grănicerii condusi de un căpitan care s'a dovedit a fi om de treabă. Aveam la dispozitie o casă cu etaj. Etajul ne era rezervat nouă, iar parterul unui efectiv de pază de două ori mai mare decât numărul nostru. Era casa "Buta", primul lagăr de concentrate din România.

Sus, ne-am repartizat pe camere, iar câtiva ne-am retras într'o cămărută ca să discutăm asupra nouii situatii create şi să luăm hotărîrile de rigoare. Eram cu totii in clar că nu era decât o măsura politienească de care justitia nu avea cunoştintă şi deci, trebuia sesizată. Părintele Chivu era foarte agitat, la fel ca şi Victor Silaghi. Căpitanul de grăniceri era mereu printre noi încercând să ne linişteasca. I-am explicat acestuia punctul nostru de vedere care era acel legilor tării şi am fost vizitati chiar a doua zi de procuror şi judecătorul de instructie. Ne-a dat cuvântul său de onoare că aşa va face şi ne-am liniştit. A doua zi am primit deja vizita procurorului care ne-a promis că in termen de 24 de ore ne va clarifica situatia. Aşteptam de-acuma hotarîrea justitiei.

Masa o primeam dela cazan. Nu era prea rea. Totuşi, când spre seara, am primit câteva coşuri cu alimente şi tigări dela "Nea Ionel", tatăl lui Eugen şi Mielu Teodorescu, şi două tăvi cu plăcinte dela brutăria lui Rizescu, ne-am dat seama cat de săracă era hrana soldatilor noştri.

Dar au trecut cele 24 de ore date de procuror şi nimica nu se schimbare în situatia noastră. Justitia se clătina. Incepea să nu mai fie justitie. Trăiam din nou o mare desiluzie. In acelaşi timp se întâmplau lucruri şi mai grave în toată tara. La Iaşi "cutezanta" camaradului muncitor Nită Constantin, de a arunca pâine celor baricadati în Căminul Studentesc, a fost pedepsită cu un glonte direct in cap. La fel avea să cadă Nicolae Bălăianu sub lovitutile aceluiaşi regim de tetoare impus de Duca. Acesta devenise asasinul a trei vieti nevinovate şi tortura zeci de mii de alte suflete cari nu aveau nicio vină. Deprins şi îndemnat să smulgă prin fortă şi teroare ceeace prin convingere nu putea obtine, si-a uitat că era om şi şef de guvern, deci protector al legiior, şi dădea, şi tolera şi altor organe să împartă peste tot ordine ilegale, strigătoare la Cer. Dacă noi ne-am fi supus acestor ilegalităti n'am fi fost altceva decât aceiaşi iobagi incapabili de a-şi scutura jugul unei satrapii criminale, ca atâtea în viata istorica a poporului nostru. Ori noi tocmai arest duh nou propovăduiam, adică, rezistenta în fata oricărei nelegalităti, tragerea la răspundere a tututor celor ce încălcau legile, începând de sus şi până jos, şi respectarea cu rigurozitate a drepturilor şi libertătilor prevăzute de legile tării. Noi, cei acuzati de antidemocratie, eram tocmai aceia care ceream ca să fie respectată această democratie ale cărei principii de bază erau atât de cinic călcate în picioare.

Am comunicat atunci paznicilor noştri că daca în 24 de ore nu vom fi puşi în libertate vom da foc lagărului, chiar dacă şi noi înşine vom arde de-avalma cu paiele ce ne tineau loc de saltele. Am comunicat că noi ştim să ne tinem cuvântul, nu ca procurorul. Comandantul lagărului a transmis mai departe hotărîrea noastră, dar până seara nu s'a sesizat nimeni. A doua zi dimineata iarăşi nicio schimbare. Atunci am făcut pregătirile necesare. Militarilor nu le venea să creadă ochilor. In primul rând am postat o echipă puternică în capul scărilor unde baricadasem cu mese şi scaune pentru a nu putea pătrunde nimeni care ar fi încercat să ne împiedece prin fortă. Mai era o oră şi jumătate până la amiază, terminul când se împlineau cele 24 de ore dela somatia noastră. Căpitanul şi cei doi locotenenti grăniceri erau complect îngroziti. Nu ştiau ce să facă. Erau în permanentă legătură telefonică cu toate organele ]or superioare. De peste tot primeau promisiuni dar nu intervenea nicio schimbare. La orele 12 fără un sfert, am îngenunchiat cu totii. Părintele Chivu rostea încet şi pătrunzător acel "Tatăl nostru", de totdeauna, din momentele grele ale vietii noastre. Grănicerii disperati au părăsit curtea, înconjurând-o pe din afarâ. Dar n'apucarăm să dăm ordinul de foc (mai lipseau două-trei minute) când de jos, din capul scării, un grănicer, ca scăpat din gură de tun, ne strigă să oprim tot căci cei chemati sosesc in goană. Cineva dintre noi se repede la fereastră şi confirmă ştirea: trei maşini goneau nebune spre Casa Buta ridicând în urma lor un nour gros de praf.

Procurorul, judecătorul de instructie, prefectul, chestorul politiei comandantul jandarmeriei şi alte câteva personalităti locale au venit la fata locului spre a se convinge de detetminarea noastră. Numaidecât am fost puşi in libettate cei mai multi dintre noi, iar la vreo 10, considerati şefi, ne-au lansat mandate de atestare.

N'aş putea spune că eram într'o situatie mai bună ca înainte, dar ne simteam totuşi arestati după toate formele legale şi nu la discretia unor autorităti abusive. Eram sub ocrotirea justitiei şi ştiam că nu vom ajunge la proces, deoarece nu existau motive legale, ci ca vom fi tinuti până după alegeri, cari odată câştigate de guvern, ne vor pune şi pe noi în libertate.

Chiar şi sub această formă oarecum legală de arest nu am încetat niciun moment de a protesta. Acelora care credeau că pot introduce metode arbitrate in legiie tării voiam să le facem zile fripte. Noi eram nişte şicanati politici şi nu nişte detinuti politici. Eram nejudecati şi nu condamnati. In această situatie aveam tot dreptul ca sã ne apărăm libertatea personală, pe orice cale. Totuşi nu ne extralimitam. Aveam reactiuni de tip personal sau de grup dar fără să omită sau lezeze legea. Când am fost duşi la penitenciarul oraşului am făcut asa scandal încât toti puşcăriaşii au apărut la ferestrele zăbrelite, aprobându-ne şi încurajându-ne. Caratanase care se afla aici, împreună cu alti detinuti din celula de preventie, ne-au primit cu "Stefan Vodă al Moldovei ". Cantãretii erau mici delicventi sau numai presupuşi delicventi ce-şi aşteptau judecarea şi pe care camaradul nostru Caratanase îi învătase marşul nostru favorit. Noi făceam scandal directorului închisorii care ne primise în î nchisoare înainte de a fi avut în mână mandate noastre de arestare. Dupã lege ar fi trebuit să ne dea numaidecât drumul, dar se temea, poate, să nu-si piardă pâinea. Am fortat în repetate rânduri portile închisorii. Gardienii, dupăce au încuiat toate celulele clientilor lor mai vechi, s'au concentrat la poarta noastră.

N'am mai putut face nimic. Toată acea după amiază nu am părăsit biroul administratiei. Intr'un târziu, spre seară, primind mandatele noastre de arestare, am acceptat cu totii să intrăm într'o celulă mai mare. Era chiar prea mare pentru numărul nostru şi focul prea slab dintr'o sobă defectă nu dădea suficientă căldură. Paturi nu aveam, numai un prici lung de scânduri peste care erau aruncate câteva pături roase şi soioase. N'aveam însă ce face şi ne-am împăcat cu gând unei odihne după atâta svârcolire. Multi dintre noi, obositi şi hămesiti de foame, s'au scufundat într'un somn binefăcător.

Cel mai mult se plângea părintele Chivu de durerea oaselor. Căuta urma lor pe scândura goală. Era convins ca si-au imprimat forma in acea scândură tare. Fane Georgescu făcea haz de necazul popii. Chinul tuturora era însă că n'aveam pe ce pune capul şi nici de haine nu ne puteam desbrăca din cauza frigului.

Primul lucru pe care l-am cerut a doua zi (seara cerusem să fie adus printre noi Caratanase dar cererea ne-a fost respinsă) a fost să ni se dea cărbuni suficienti pentru a încălzi camera. Ni s'a admis şi aşa ne-am putut încălzi putin până'n prânz, iar unii dintre noi ne-am putut plini somnul din timpul noptii reci. La prânz mâncam destul de bine căci prietenii de afară ne aduceau alimente şi chiar o oală mare cu sarmale. După masă Fane Georgescu şi cu părintele Chivu ne delectau cu cântări. Fane ne-a cântat "Bătrânete haine grele", iar părintele, cu un foc deosebit, "Tudorită nene ". Toti câti l-au cunoscut ştiau slăbiciunea părintelui pentru acest cântec.

Când au trecut cele trei zile in care, după legea micului parchet, instructia trebuia să fie terminată, am început scandalul din nou. Ceream să fim instruiti şi înaintati instantelor de judecată. Tărăboiul nostru se auzea până departe în vecini. Două aripi ale închisorii erau mărginite de două regimente de artilerie, iar celelalte două dădeau pe străzi unde cetătenii paşnici au trebuit să suporte gălăgia noastră.

Autoritătile locale au ştiut însă să scape de noi. La câteva zile, şapte dintre noi suntem ridicati şi transportati la gară, după ce ne-au încătuşat. Am ocupat un vagon de cl. III-a, străjuiti de 14 jandarmi, un plutonier şi un ofiter. Unde ne duceau nu ne-au spus, nici la plecare şi nici în tren. Ceilalti au fost puşi î n libertate. Tare s'a mâniat Eugen Teodorescu când a aflat ceva mai târziu ce rol mare au jucat miile de lei pe care le-a dat tată-său in dreapta şi in stânga pentru a-l libera. Aşa erau stăpânii noştri. Se vindeau pentru ca sa-ti recunoască cel mai elementar drept. Si deşi eram cu totii la fel de nevinovati, acei câtiva pe care i-au pecetluit ei ca recalcitranti, au fost puşi la dispozitia autoritătilor centrale, care ne-au transportat în "ringul avar" dela Galati. Aşa am botezat noi acea închisoare despărtită de restul lumii prin trei rânduri de ziduri aproape circulare. Am fost vârîti cu totii într'o cazemată unde am mai găsit încă vreo 20 de camarazi strânşi din judetele Brăila şi Covurlui. Spre ironia soartei, ne-am bucurat cu totii de întâlnirea neaşteptată şi ne-am povestit zile de-a rândul luptele avute. Cântam şi jucam tintar ca să ne treacă vremea. Când am cerut de citit, ne-au adus reviste corectionare. Eram tratati ca orice delincvent de drept comun.

In ringul nostru central se aflau şi atelierele inchisorii in care condamnatii munceau. Noi ne puteam duce printre ei. Cu totii erau curioşi să afle pentruce eram detinuti, când vom fi judecati şi aşa mai departe. Cei mai vechi dintre ei cunoşteau bine procedura penală. Printre aceştia am cunoscut şi câtiva ruşi din Basarabia, condamnati pentru comunism. Nu i-am ocolit. Voiam sa-i ascultăm, să le cunoaştem credinta pentru care sufereau. Dar nu erau atât de mari comunişti pe cât de nostalgici ai vechiului regim tarist, foarte binevoitor cu populatia Basarabiei. Că administratia românească a lăsat mult de dorit în Basarabia era o certitudine. Pentru aceşti oameni a constituit un prilej ca să se ridice, nu împotriva abuzurilor locale, ci împotriva întregului Stat românese. Işi ispăşau aici pedeapsa, fiind condamnati la maximum cinci ani.

Noi ne putearn cumpăra tigări şi eram destul de largi cu toti detinutii de toate categoriile. Ei, la rândul lor, se ofereau să ne facă to felul de servicii. Aveau un talent deosebit de a fi la curent cu tot ce se petrecea afară. Deşi câştigasem simpatia unui gardian, care ne aproviziona pe ascuns cu ziare, detinutii de drept comun ne făceau acest serviciu cu conştiintiozitate şi ne informau cu tot ceeace aflau. Cu totii ştiau de Cotneliu Zelea Codreanu că luptă pentru dreptate şi viată mai bună şi de aceea ne simpatizau şi pe noi.

Printre noi se afla şi un camarad de origine germană. Pe acesta l-am auzit pentru prima oară cântând imnul national-socialist: "Hors Wessel ". Pe această melodie, împreună cu Virgil Rădulescu, am compus "Cu fruntea sus ".

Impreună cu marşul de luptă al lui Savin, aveam încă două cântece în repertoriul nostru.

Adeseori se iscau discutii aprinse în legătură cu diverse problem de ordin politic, social sau economic. Părerile erau foarte împărtite Un observator neutru si-ar fi dat seama că nu eram închegati înca într'o unitate de vederi. Nici problemele nu le cunoşteam prea bine ş nici solutiile noastre nu ne erau comune. Cu totii manifestam însă bunăvointă serioasă. Voiam cu tot dinadinsul să aflăm căile cele mai scurte şi drepte pentru rezolvarea problemelor ce se deschideau, nu numai nouă, ci neamului nostru întreg. Numai Părintele Chivu, deşi prezent la orice discutie, nu se lăsa uşor artas in goana noastră după problematică. Fire mai practică, dar nu şi mai ponderată, intervenea ori de câte ori discutiile noastre erau mai în toi. Deşi nu mult mai în vârstă ca noi, se transformase in părintele nostru sufletesc şi încerca să ne lămurească nedumeririle cu argumente teologice, ceeace noi nu puteam lămuri cu argumente laice.

"Ce atâta goană după o problematica" ?, ne spunea el. "Dece sa ne complicăm existenta cu o serie de probleme pe care nu noi, ci altii mai pregătiti şi cu mai mate experientă, generatii de-a rândul, nu le-au putut lămuri ".

Intr'o formă proprie, pe care n'aş mai puteao reda exact, ne avertiza de orice artificializare a vietii. Eram chemati la o trăire cât mai naturală, plinind prin aceasta creatia lui Dumnezeu. Se punea problema dacă este cazul să ne metamorfozăm. O metamorfozare prin educatie, desigur. Din oameni cuminti să devenim neastâmpărati. Din oameni comozi, să devenim haiduci. Din intelectuali, mereu cu regretul unei cărti necitite, mânuitori ai săbiei sau ai târnăcopului şi mistriei. Se punea problema dacă este bine ca cel ce are o înclinare să se pregătească pentru alta. E falsă problema, spuneau unii. Dece să ne schimbăm firea ?, spuneau altii. Nu toti cei ce eram strânşi î acea închisoare eram luptători şi pentrucă timpurile de atunci erau de luptă ne voiam cu totii astfel. Dacă fiecare a reuşit, sau nu, e o altă problema. Cu altă ocazie am desbătut problema dragostei. Cu greu pricepeam cum poti iubi totuşi pe acela care te atacă cu atâta mişelie. Si tocmai prin aceasta ne deosebeam noi de celelalte partide şi în special de comunişti, a căror dogmă se reduce la ură. Ura de clasă. Ca mişcare creştină, spunea Părintele Chivu, trebue să ne cultivăm spiritul de dragoste pentru tot ceeace este făptura lui Dumnezeu. Multi dintre cei care-l cunoşteau mai bine pe părintele Chivu, credeau că l-au prins la strâmtoare, şi l-au întrebat dece se răfueşte de câte ori are ocazia, cu partidul liberal? Părintele le răspundea atunci foarte aprins: "Eu nu urăsc pe nimeni, nici măcar pe cel mai aprig adversar liberal. Pe aceştia aşi voi doar sa-i bat la fund, aşa cum bate un tata copilul căzut în greşeli grave ".

Un timp ne-am pierdut apoi în lumea dragostei lui Eros. Eram tineri cu totii. Unii se gândeau poate le drăgutele lor. Fariseu nu am fost niciodată, dar îmi repugnau uzantele îndrăgostitilor din toate timpurile. Era pe atunci la modă, sau poate aceeaşi modă se transmitea din generatie in generatie, ca fetele să poarte in păr sau la butonieră câte-o floare, de obiceiu trandafiri doar îmbobociti. Imi spusese cineva că dacă floarea atârna in jos, fata respectivă şi-ar avea logodnicul sau curtezanu ei, iar dacă era în sus, fata era în căutare de un curtezan.

Acest obiceiu mi se părea deadreptul urît, lipsit de pudoare. Tot aşa nu concepeam să fie trimis cineva în petit. Când mai auzeam de unii sau de unele că se duc "la vedere", mă convingeam că, sau lumea este altfel decât o concepeam eu, sau eu nu eram în rând cu lumea.

Unii spuneau că toate aceste manifestări şi altele asemănătoare, ar fi fireşti. Ar fi consecinte ale naturei noastre umane. Că fac parte deja din cultura noastră şi nu le putem desconsidera. Că nu trebuia să exagerăm. Să nu căutăm înăbuşirea acestor sentimente ci stăpânirea lor. "Dece să dăm cu piciorul unei trăiri pline, când se desfac mugurii vietii şi mireasma florilor din noi acopere câmpul tinerelelor noastre ?" spuneau ei. " Dece să gonim dragostea din noi când ne invada ? Ii vom cânta nostalgia atunci când îngârboviti de ani n'o mai putem nici readuce şi nici întelege ". Planul discutiei a depăşit î să repede acel stadiu în care fiecăruia i-ar fi fost penibil să-şi sustină propriul său punct de vedere. Ne voiam prea stăpâni pe sentimentele noastre ca să insistăm prea mult asupra acelei dragoste cântate de poeti sau şoptite pe sub ferestre. Ne preocupa problema in principiu, în forma pe care Hristos ne-a mărturisit-o şi care avea să fie fundamentul erei creştine. Era vorba de acea dragoste a omului fată de aproapele său, menită să readucă pe om în pozitia superioritătii lui. Era vorba de dragostea pentru neam şi tară; a familiei; a părintilor fală de copii şi invers; a dragostei dintre camarazi; în rezumat, era vorba de dragostea omului pentru semenul său.

Incercam să vedem unde şi când începe această dragoste şi, unde şi când se termină ea. Dibuiam însă în obscuritate. Eram poate prea tineri. Cu greu desbrăcam dragostea de recunoştintă, adică a dărui din plin dragoste fără a pretinde ceva în schimb. Pentru cei mai multi dragostea se confunda cu sentimentul. De aceea, spuneam noi, la cei mai multi această facultate slăbeşte pe măsură ce se adaugă anii. Fiind înşine copii, nu cunoşteam, de exemplu, dragostea de tată. La fel şi dragostea de familie nu o puteam cuprinde decâ în legăturile ei cele mai pulin esentiale. Nu ştiam şi nu pricepeam ceeace numai unii dintre noi aveau să afle şi să înteleagă mai târziu, când înşişi vor avea familie şi copii. Un lucru am putut verifica totuşi atunci : copilul nu-si iubeşte mama pentrucă este frumoasă sau bogată. Aceste lucruri nu le poate sesiza un copil. El ştie însă că mama lui îl îngrijeşte zi si noapte, îl apărã şi-l creşte. Mamele s'au îngrijit zi şi noapte de noi, ne-au dat să mâncăm când am flămânzit, fie că aveau, fie că nu aveau. Ne-au dat de băut şi ne-au ferit de toate necazurile. Sentimentu nostru fată de mama este în primul rând un sentiment de dragoste şi numai apoi un sentiment de recunoştintă.

Când Hristos a spus lumei Lui şi celei ce-I va urma: "O porunca nouã vă dau, să vã iubiti între-olaltă ", exprima dragostea pură în baza căreia şi noi legionarii am început o luptă. Din dragoste pentru neam şi tară, pentru aşezămintele noastre sfinte, pentru familiile şi copiii noştri, ne-am ridicat nu ca să pretindem, ci ca să dăruim to ceeace aveam şi puteam. Micile noastre jertfe erau ofrandele noastre aduse pe acest altar al dragostei fată de tot ceeace este creştin şi românesc.

De aceea şi conceptia noastră asupra conducerii avea acelaş fundament. In pozitia de conducător al destinelor noastre nu trebuia sa ajungă decât acel care putea să cuprindă în sufletul său întreg poporul cu toate nevoile şi aspiratiile lui. Insăşi cadrele mişcării se formau în spiritul acestui principiu.

Sefii legionari nu se impuneau şi nu sunt impuşi massei legionare Ei se aleg dela sine, nu prin vot, ci prin lupta şi faptele lor. Fiecare şef legionar este, sau poate fi, atât de mare cât sufletul lui poate cuprinde : un cuib, o garnizoană, o regiune sau o tară întreagă.

Criteriul selectiei noastre nu-i votul, nici vorbăria şi nici intelectul cu care cineva se poate prezenta lumii noastre româneşti. Primul nostru criteriu de selectiune este capacitatea de dragoste a respectivului pentru tot ce este românesc. Această facultate îi determină atât puterea lui de muncă şi luptă cât şi puterea de jertfă şi de dăruire personalã în slujba neamului. Răsplata acestei dăruiri din dragoste este tot dragostea. Poporul a început să ne iubească, cum îsi iubeşte copilul mama. Si dragostea lumii româneşti fată de noi, legionarii, n'a încetat niciodată.

Cu asemenea discutii, ridicând mereu alte probleme şi scotând mereu alte concluzii, ne treceam vremea grea a închisorii. De aceea închisorile au fost la început ceeace aveau să fie taberele noastre de muncă sau odihnă de mai târziu, adică, prilej de şcolire legionară.

Inchisorile au avut tocmai efectul contrar al celui dorit de prigonitorii noştri. Nu ne-au slăbit ci dimpotrivă, ne-au întărit. Nu ne-au risipit, ci şi mai mult ne-au strâns laolaltă, formându-ne acea unitate în cuget şi simtire. Ne-au unificat in spirit, ajungând a avea cu totii aceleaşi solutii pentru aceleaşi probleme. Eram însă deabia la începutul devenirii noastre spre ceeace numea Căpitanul omul nou.

Dar zilele se scurgeau una câte una, pe nesimtite. Aproape că n'am simlit că ni se răpise o libertate atât de scumpă oricărui om. Alegerile trecuseră şi, în preajma Crăciunului, am aflat că vom fi puşi în libertate. Aşa cum era de aşteptat, partidul liberal al lui Duce reuşise să obtină acea majoritate legală. Tărăboiul era mare, căci liberalii pretindeau că poporul le-a acordat încrederea, pe care le-o anticipase regele. Printr'o circulară, Căpitanul recomandase celora ce ne-ar fi votat pe noi, să-si dea votul lor lui Iuliu Maniu, acolo unde candida acesta, sau să sustină candidaturile partidului liberal georgist.

In ajunul Crăciunului, spre seară, suntem anuntati ca să ne pregătim pentru punerea noastră in libertate. Vreo patru sau cinci urmau însă să mai rămână. N'am făcut niciun protest pentru aceasta căci la iuteală ne şi făcusem un plan. Sub pretext că cei ce rămâneau mai departe în închisoare voiau sa-si ia rămas bun dela cei ce plecau, s'au strecurat până la poarta principală a temnitei. Aici erau strigati pe nume toti cei puşi în libertate, îşi luau î n primire actele şi obiectele personale depuse pe birou. Primii eliberati au fost lăsati să iasă pe poartă, gardianul de serviciu deschizându-o cu o cheie mare. In acest moment, cei mai voinici dintre noi ne-am repezit şi am trântit poarta cu atâta putere în lãturi încât a dărâmat ghereta portarului. Pe poarta liberă am dat busna cu totii, atât cei ce se liberau cât şi cei ce trebuiau să rămână, lãsând acolo actele şi bruma de lucruri ce aveam.

Semiîntunericul străzii ne-a ajutat să ne risipim în toate părtile, înainte ca posturile de pază să-si dea seama ce se întâmpla. Când au început să tragă după noi, eram destul de departe. Eu eram împreună cu Silaghi, Seitan şi Toma, care fiind din Galali, ne-a fost călăuză. Ne-am regăsit cu Costea şi alti gălăteni, adăpostiti pela camarazii muncitori de acolo. Crăciunul l-am făcut in locuinta de o singură cameră a unui camarad cu sotie şi doi copii. Si-au împărtit putinele lor sarmale cu noi şi s'au deslipit de ultimul lor ban ca să ne cinstească şi cu un pahar de vin. Pentru culcare, jertfeau copii patul lor, dormind ei cu părintii. Nu aveam însă de gând să stăm prea mult acolo. Totuşi, atunci imediat după fuga era riscant să încercăm a părăsi oraşul. Deabia după ce au trecut Sărbătorile, ne-a condus in miez de noapte un camarad pe drumuri lăturalnice, numai de el ştiute, la o gară îndepărtată de oraş, pe linia Galati-Tecuci. Urmărirea noastră nu încetase, dar slăbise mult din vigilenta ei. Am părăsit oraşul într'o directie foarte putin probabilă pentru urmăritorii noştri. La Tecuci am avut imediat legătură cu acceleratul Iaşi-Bucureşti. Am coborît, nu fără emotie, în Gara de Nord. In Bucureşti eram siguri că ne puteam pierde urma. Victor Silaghi nu ne-a spus unde se duce. El ştia că eu voi trage la vechea mea gazdă unde am fost primit cu toată căldura. Seitan s'a dus la un fost coleg al lui de şcoală, Grossu, elev al sculptorului Jalea.

Avea un atelier mare în parcul Jianu şi ne întâlneam des pe acolo, unde venea şi un nepot de-al sculptorului, Lungu Neagu. Ne credeam în mare sigurantă în acest atelier. Dacă ne-ar fi surprins vreo vizită inoportună, ne-am fi putut ascunde prin interiorul machetelor de ghips, înalte de mai multi metri. Personal încercam să trăesc senzatia lui Guliver printre uriaşi. Admiram pe acei ce posedau asemenea talente. Sculptorul Jalea ne simpatiza, dar nu ne dădea prea mult curaj. Noi nu ştiam când se va termina prigoana noastră. Ne-am dus de câteva ori şi pe la Generalul Cantacuzino, unde ne-am văzut cu mai multi camarazi. Casa Generalului nu fusese încă pângărită de politie. Atunci am văzut salonul domnitei, fosta lui sotie, păstrat aşa precum l-a lasat ea. In vitrine păstra bătrânul general ca amintire tot ceeace rămăsese dela ea, dela îmbrăcăminte şi până la articole de toaletă. Pentru prima dată am văzut un om devotat unor amintiri de care nu mai vroia să se despart ă mciodată. Nici automobilul de tip învechit acuma, nu l-a 'nstrăinat şi nici nu l-a mai folosit după moartea sotiei. Rămăsese el caşi multe altele mărturie a unei vieti pline, de mult trecute; spunea că era o femeie de o frumusete rară. De altfel asta se vedea în fotografiile şi tablourile ei atârnate din abundentă pe pereti. Mai târziu, când Generalul şi va pune casa la dispozitia mişcării, toate aceste amintiri dragi lui aveau să se îngrămădească în apartament bãtrânului. Când a văzut şi Totu acest muzeu nu mai contenea să se minuneze. De atunci, când venea vorba de Vera, (sotia lui) nu-i mai spunea decât "printesa mea". Nu ştiu dacă şi mai înainte vorbea la fel despre ea, dar ştiu că expresia aceasta eu de atunci am tot auzit-o. Unii pot numi aşa femeile lor datorită fie frumusetei fizice, fie frumusetei caracterului lor. Notiunea în sine nu se mai adresează unei clase sociale propriu zise, ci unor calităti alese. La fel, când vorbeam adeseea în şedintele noastre de cavalerism, nu ne refeream la vânătorii de fuste ci la cavalerii spadei. Dupăcum şi notiunea de ''şef" îşi pierduse întelesul pejorativ, tot aşa şi notiunile de print, printesă, cavaler, era legată nu de sânge ci de cele mai alese virtuti ale omului. Si astăzi caşi atunci, ne găsim într'o permanentă luptă, in primul rând cu noi înşine, cu slăbiciunile, cu neputintele şi cu pornirile noastre şi deabia în al doilea rând cu toti potrivnicii noştri. In această luptă pe planuri diferite, dacă nu se cultivă cu perseverentă, uneori supraumană, tot ceeace este virtute, zadarnice ar fi toate eforturile acelor cari au început o luptă politică sau socială. A fost o vreme când multi dintre noi şi-au fixat această luptă ca obiectiv de viată. Dar unii s'au consider, achitati de ea şi cu telul atins, după una sau chiar mai multe bătălii. Focul lor sacru nu a încălzit toată existenta lor umană. S'a stins mai devreme sau mai târziu, dar in acel moment au încetat de a mai legionari. Este fenomenul opririi prin oboseală sau al întoarcerii din drum. La cei mai multi însă dintre noi acest foc sacru nu s'a stins ni ciodată, nici măcar dupăce au intrat in mormânt, căci focul lor sacru continuă să ardă in mijlocul acelora dintre supravietuitori cari continua aceiaşi luptă. Aşa îmi explic eu până azi, dece lupta legionară nu se termină niciodată, după cum biruinta legionară nu înseamnă nici câştigarea unei bătălii, nici măcar câştigarea puterii in Stat.

Pe vremea aceea însă nu vedeam lucrurile cum le văd acum. Credeam şi eu ca multi altii, că victoria legionară înseamnă câştigare uneia sau mai multor bătălii. Si mă avântam în luptă cu tot elanul dintr'o dorintă vie pentru a câştiga acea victorie visată, şi dacă se putea, cât mai repede. Prin disolvarea Gărzii de Fier şi scoaterea ei din legalitate, interzicându-ne candidaturile, nu vedeam decât o întârziere victoriei noastre. Eram convins că dacă am fi fost lãsati să participăm la alegeri ne-am fi înzecit numărul deputatilor. Eram aproape sigur de o victorie politică a noastră, menită să întoarcă roata destinului românesc. Mi se părea atunci foarte simplă toată această luptă.

Generalul însă era de alta părere. Având suficientă experientă cunoscând culisele politicăriei, tuna şi fulgera in special contra lui Duca, nu pentrucă ne-ar fi amânat o victorie, ci pentru cutezanta acestuia de a sfida tot ce este justitie şi legalitate.

Duca descoperise că mişcarea noastră, a tineretului român, era subversivă şi periculoasă statului, tocmai în ultima zi după termenul legal al depunerii actelor electorale. Deci noi nu ne mai puteam prezenta la alegeri. Măsura guvernului nu s'a oprit însă aici. După cum am văzut din descrierea evenimentelor din Dobrogea, peste tot in tară s'au efectuat arestări şi urmăriri ilegale. 18.000 de oameni au fost închişi pe mai multe zile, săptămâni şi la unii pentru mai multe luni.

O reactiune era inevitabilă in fata atâtor călcări de lege. Chiar şi locuinta bătrânului general Cantacuzino a fost călcată de politie in miez de noapte. In afară de personalul generalului, două sau trei persoa ne, mai locuia în Gutenberg 3 şi Părintele Dumitrescu-Borşa. Adesea mai veneau pe acolo şi alti camarazi. Agentii fortei publice îl căutau pe Căpitan. Ei motivau însă căutarea de arme şi munitii. N'au găsit nimic, nici pe Căpitan şi nici arme, afară de panoplia din perete cu arme vechi şi săbiile generalului.

Arestările cu sau fără motiv, perchezitiile de tot felul şi la orice oră din zi sau noapte, teroarea deslăntuită contra noastră, a constituit ceeace s'a numit prigoana lui Duca. Acest termen, "prigoană" s'a multiplicat apoi pentru noi legionarii şi cred că numai aceştia îi pot exprima corect întregul continut.

Urmarea acestei "prigoane" a lui Duca, crudă şi fără margini, fără posibilitate de apărare pe căi legale din care fusesem scoşi printr'o simplă decizie a guvernului, a fost pedepsirea prin împuşcare a Primului ministru la Sinaia, în penultima zi a anului 1933.

S F Â R S I T