:.Ion Roth Jelescu: S I C E R U L P L Â N G E A

Editura "DACIA", Madrid, 1974


PRIMUL CONTACT CU FIARA


Iată însă că inevitabilul a sosit.

Intr'o dimineată am fost condus in cabinetul comisarului Ionel Dumitrescu. Mi s'a luat din nou un interogatoriu care, de data aceasta, se limita in a şti dacă am legături cu Horia Sima şi cu profesorul Petraşcu. Faptul că in scrisoarea ce se găsise la Serafim era vorba de cuvântul «legătură», presupunea o legătură oarecare cu organele conducătoare ale Mişcării. Politia trăgea concluzia de aici că actiunea dela Tighina trebuia să fie o «intreprindere» de mare extensiune. Credeau deasemenea că, prin mine, ar punea afla ceva de locul sau locurile unde s'ar ascunde anumiti legionari cari, după moartea Căpitanului, ar continua să activeze, reorganizând Mişcarea şi punând la cale fel de fel de atentate.

Totul se învârtea in jurul camaradului ing. Panaitescu. Cine e, când l-am cunoscut, unde locueste, etc. Cred că dacă, printr'o nenorocire, unul din noi i-ar fi spus adresa, bietul om ar fi fost căsăpit in modul cel mai barbar inainte de a deschide măcar gura. Am dat aceleaşi răspunsuri ca mai inainte la Tribunalul Militar şi la Siguranta Generală.

-Se vede cat de colo că nu vrei să spui adevărul. Ne ascunzi ceva. Gândeşte-te bine. Până la sfărşit vei spune totul. Avem suficiente metode de a te face să vorbeşti. Până acuma nimeni n'a scăpat şi toti au spus. Ia-l Horvath şi du-l la celulă. Nu uita să-mi aduci pe celălalt.

Oridecâteori fusesem arestat şi incă nu începuse interogatoriul, eram cuprins de o febră curioasă, care nu inceta decât in momentul când ma aflam in fata celui ce mă interoga. Tot aşa şi acum, m'am simtit deodată invăluit de această febră ce provoca in mine o stare de extremă încordare. Mâinile imi tremurau şi inima îmi bătea să-mi spargă coşul pieptului. Am inceput să mă plimb prin celulă şi pentru a inăbuşi vâltoarea din mine, m'am apucat să măsor celula cu palma, ca pe vremuri la Chişinău. La un moment dat, am auzit uşi trântite, bufăituri, injurături, apoi o voce grosolană:

-Ia spune, mă, ce ştii. Cum nu spui, iar intri in fabrică.

-Ce să spun, domnule, că n'am nimic de spus.

Am recunoscut vocea lui Serafim. Ca la o comandă, au reinceput loviturile. Palme, ghionturi, pumni, picioare, ce-o fi fost, nu puteam să-mi dau seama. Auzeam gemetele lui Serafim şi strigătele infuriate, pline de ură, ale celor ce-l torturau. Toată atentia imi era încordată ca să pot auzi tot ceeace Serafim ar răspunde, in cazul că ar declara ceva. Nici acum nu-mi pot da seama cât a durat chinuirea. Imi tremurau mâinile şi picioarele, iar in gură mi se încleiase saliva. La un moment dat, am auzit o voce ce mi se părea extrem de cunoscută:

-Ia-l, Victore, şi du-l la pompă să se spele şi după aceea bagă-l din nou la celulă.

Incă vreo câteva minute şi am auzit paşi pe coridor. Imediat m'am lipit de poartă cu ochii fixati in ferestruică. Au apărut cei doi agenti, Victor şi Iuliu Horvath, conducând, aproape tărîndu-l, pe camaradul Serafim. Era plin de sânge, umflat la fată, cu ochii vineti şi de-abia se tinea pe picioare. Mi-a aruncat o privire in care era atâta durere şi atâta groază ! Am început să ma plimb cu paşi repezi prin celulă. Ştiam că de-acum îmi va veni rândul la tarbacă. Nu a trecut mult şi unul din agenţi a deschis uşa, spunându-mi să-l urmez:

-Hai, mişcă-te mai repede, că nu am timp.

Nu ştiu prin ce minune, dar deodată m'am simtit extrem de liniştit. M'am indreptat spre uşa celulei cu paşi siguri şi apăsati. L-am urmat pe coridor până'ntr'o cameră largă. In fundul acestei camere, o uşe dădea într'o sală şi mai spatioasă. Aici ne-am oprit. In dreapta, un birou şi câteva scaune. In faţă, alte scaune şi o bancă lungă fără spătar. Pe pereti, atârnate in cuie, bice, cravaşe, cătuşe, lanturi, bâte şi o multime de frânghii. Erau instrumentele de tortură. Pe o măsută mai mică, într'un colt, nişte cleşte, ace, sule şi curele. La birou stătea un individ intors cu spatele spre mine şi discutând cu celălalt agent.

Cel ce mă adusese aici, mi-a ordonat să mă aşez pe bancă cu fata la birou. Odată aşezat, cel ce-mi intorcea spatele s'a întors cu o mişcare bruscă spre mine. Cine se gândea că voiu avea o astfel de surpriză ! Individul era un fost coleg de şcoală: Mituş Dumitrescu.

O clipă mi-a licărit o rază de sperantă. Mituş Dumitrescu nu-mi fusese numai un simplu coleg de şcoală. Timp de aproape doisprezece ani ne împletisem gândurile şi viata. Era fiul unui tăran din Urşani, din apropierea Hurezului, unde tatăl meu poseda câteva hectare de pământ. Neavând insă timp să se ocupe de ele, făcuse un contract cu tatăl lui Mituş, dându-i pământul in prelucrare. Ii punea la dispoziţie semintele, instrumentele agricole şi animalele, iar el punea munca. Din produsul realizat, tatăl meu oprea 40 de procente, iar restul, tatăl lui Mituş.

Mituş era de aceeaşi vârstă cu mine. Când a început să umble la şcoală, pentrucă in satul lui nu exista, trebuia să facă aproape şapte kilometri in fiecare zi până la Hurezu. In timpul verii, era o chestie simplă. Pe timp de iarnă însă, in afară de frigul extrem de tăios, risca să fie devorat de lupi cari, in acea regiune, erau foarte numeroşi, atacând vitele şi tot ce intâlneau. Bietul Mituş era foarte firav, aşa că tatăl meu a hotărit să-l aducă la noi acasă. Fiind in aceeaşi clasă cu mine, aveam şi un tovarăş de joc. Era un băiat inteligent, silitor şi liniştit. Se potrivea de minune cu caracterul meu timid. Invătam impreună, luam masa impreună, dormeam in aceeaşi cameră. La şcoală, stăteam in aceeaşi bancă şi eram nedespărtiti. Tatăl meu, când imi făcea sau cumpăra haine, îi făcea şi lui. Orice dar sau jucării pe care eu le primeam, le primea şi el. Pe scurt, era tratat ca un alt membru al familiei noastre, ca un alt copil al părintilor mei, ca un frate al meu.

Dupăce am terminat şcoala primară, el urma să plece înapoi acasă, deoarece tatăl lui nu voia să-l dea mai departe la liceu, spunând că el nu are nevoie de copii cu multă carte, ci de copii care să-l ajute la munca câmpului. Cã, insfârsit, el n'are bani de aruncat pe gârlă. In urma rugăminţilor mele, tatăl meu a reuşit să-l convingă să-si lase feciorul să termine liceul, obligându-se tot tatal meu să suporte toate cheltuielile. Cu chiu cu vai, s'a lăsat induplecat şi aşa am plecat împreună la liceu. Am fost instalati in aceeaşi pensiune, ducând o viată caşicând am fi fost frati. Pânã şi vacantele le făceam impreună. Eram nedespărtiti in jocuri, in plimbări, excursii, distractii, etc.

Cu terminarea liceului, ne-am despărtit. Eu am plecat la Universitatea din Cluj, iar el la Bucuresti, unde spunea că are un unchiu bine situat şi care, eventual, ar putea să-i gă sească o ocupatie, aşa ca să-şi poată plăti singur studiile. Acest unchiu nu era altul decât Comisarul-sef Ionel Dumitrescu. De atunci nu-l mai văzusem. Trecuseră şapte ani. Eu intrasem in viată cu piciorul stâng. Incepând cu anul 1932 - şi cu exceptia anului 1937 - nu fusese unul in care să nu fi fost inchis cel putin o lunã pentru credinta mea legionară intr'un viitor mai frumos şi mai bun pentru neamul meu.

Viata mea ar fi putut fi alta. Nimic nu-mi lipsea din punct de vedere material. Tatăl meu avea deasemenea o multime de relatii şi oricând m'ar fi putut plasa intr'un serviciu bine remunerat, la dispozitia vreunui ministru oarecare, putând să ajung in cadrul vreunui partid la o situatie-cheie, care să-mi permită după aceea inaintarea pe scara vietii politice din Romania. Totuşi, fată de viată comodă şi lipsită de griji pe care mi-o oferea societatea de atunci, am ales calea cealaltă, a luptei, am ales viata grea şi spinoasă a Legiunei, care mã adusese incă odată in inchisoare.

Şi drumurile soartei sunt aşa de curioase ! Dacă pănă acum cei ce mă chinuiseră erau total necunoscuti mie, de data aceasta mă aflam in fata unui fost coleg, unui fost prieten, cu care împărtăşisem atâtea şi atâtea clipe frumoase din copilăria mea, unul care-mi stătuse aproape şi pe care-l tratasem ca pe un frate. Iată dece, in momentul când l-am văzut, am simtit cuprinzându-mă o rază de sperantă. Nu se putea ca acest om să ridice mâna asupra mea. Nu se putea ca el să fi uitat toti acei ani in care ne împletiserăm vietile, ani in care visaserăm impreună, privind viitorul cu ochi mari, senini şi plini de incredere. Nu puteam crede că omul acesta, cu care impărţisem hrana, camera, veştmintele si banii, ar putea să se coboare atât de jos, încât să-si chinuie prietenul şi fratele de altădată... Dacă nu pentru mine, cel putin din atenţie faţă de părinţii mei cari îl înconjuraseră cu aceeaşi dragoste ca şi pe mine, tratându-l ca pe propriul for fiu.

Cât de amarnică avea să fie însã realitatea !

Mi-a aruncat doar o scurtă privire, după care, intorcându-se către celălalt agent, i-a cerut dosarul meu. A început să citească, răsfoindu-l cu oarecare nervositate şi incruntând din sprâncene. După o scurtă aşteptare, ce mi s'a părut o veşnicie, s'a intors din nou spre mine, spunându-mi urmãtoarele

-Trebuie să ştii că sunt însărcinat cu cazul dumitale. Totul depinde de dumneata. Nu are niciun rost să-mi ascunzi ceva. Aşa cum ştiu să fiu bun cu toţi acei cari dintru inceput declară tot ce ştiu, tot aşa pot să fiu şi extrem de aspru cu incapătânatii. Camaradul dumitale nu a vrut să spună nimic. Până la urmă insă, va spune totul. Avem suficiente mijloace pentru a-l face să vorbească. Aceste mijloace nu mă dau înlături de a le aplica, indiferent cine ar fi, chiar şi tatal meu, daca nu intelege sa-si deslege limba. Asa ca, gandeste-te bine ce alegi. Vei raspunde tot ce stii la intrebarile mele, nu ti se va intampla nimic; nu vei raspunde si nu vei declara tot ce stii, atunci voi fi obligat sa recurg la celelalte mijloace. Inainte de a incepe, iti dau zece minute de gandire.



SFIDAREA



L-am privit drept in faţă, dar cu găndul departe... In loc să cuget la avertismentele lui, mi-a venit in minte anii copilăriei noastre, anii unei prietenii care din acest moment înceta de a mai exista.

Oare mi-a fost el intr'adevăr prieten? Omul acesta care stătea acuma înaintea mea şi căruia eu îi deschisesem odinioară tot sufletul meu, comunicăndu-i toate dorurile şi visurile mele... omul acesta cu care timp de aproape doisprezece ani impletisem trăirea mea, ştiuse el oare să preţuiască această prietenie?... Căci prietenie presupune dăruire, încredere, jertfire pentru altul.

Căutănd in amintirea anilor scurşi, mi-am dat seama. că fusese şi era un mare egoist. In această clipă vedeam lucrurile clar. Acum intelegeam anumite gesturi din trecut. Tot ceeace primea dela mine, inchidea sau ascundea undeva; iar dacă eu îi ceream ceva, totdeauna se eschiva, răspunzându-mi sau că nu ştie unde se află sau că din nenorocire ar fi pierdut acel ceva. Abia acum am inteles că acest om nu mi-a fost niciodată prieten, că mi-a inşelat increderea in el, numai pentru a obţine avantagii. Dintru început, el nu fusese decât profitorul naivitătii mele de copil, ce credea in bunătatea oamenilor şi care vedea in fiecare alt copil, un înger.

Dacă el mi-ar fi fost un prieten, in situatia in care ma aflam acum, putea cel puţin să ceară unchiului său numirea altui comisar care să mă cerceteze. Imi dădeam seama că nu ar fi putut întreprinde cu dela el putere nimic in sensul de a ma pune in libertate, dar ar fi putut oricând găsi un motiv de a se eschiva, fără a trezi bănuieli şi fără a-si periclita situatia.

El insă dădea impresia c'ar fi căutat să obtină cazul meu. Aveam deci inaintea mea un duşman, un duşman periculos, deoarece plin de invidii şi de resentimente invechite in sufletu-i murdar. In urma acestor reflectii, i-am răspuns:

-Domnule Dumitrescu, am spus tot ce aveam de spus, atât la Chişinău cât şi la Siguranta Generală, şi inclusiv aici. Nu mai am nimic de adăogat. Dacă crezi in sinceritatea mea, bine; dacă nu, atunci poti incepe cu aplicarea metodelor pe care le crezi infailibile. Trebuie insă dinainte să ştii ca nu vei mai obtine nimic dela mine şi să nu-ti inchipui că ma voiu pleca sau cere mila unui slugoiu lipsit de caracter.

Abia am terminat aceste cuvinte, şi pumnii lui Mituş Dumitrescu au inceput să ma lovească in obraji, in spate, oriunde nimerea, cu o furie de besmetic. Trebuia să fiu tare şi să nu scot niciun geamăt, pentru a nu-i da satisfactie de a se bucura de slăbiciunea mea fizică. Au sosit in ajutor şi ceilalti doi agenti, Victor şi Iuliu Horvath. Dumitrescu s'a oprit, lăsăndu-mă pe măna lor.

Câtă tristete, câtă mizerie morală ! Doi Unguri mă băteau in casa mea, in tara mea, la ordinul unui Român ! Ei, Ungurii, iubeau Tara Românească mai mult decăt as fi iubit-o eu!... Ei erau cei ce se sbăteau pentru neamul românesc, pe când eu, cu adănci rădăcini in neamul acesta, eram scos din lege şi torturat de străini şi de slugoi!...

Şi pumnii cădeau peste mine ca ploaia. Lovituri de picioare imi sdrobeau coastele, spatele, stomacul, picioarele. Sângele incepuse sa-mi curgă şiroaie pe nas şi pe gură. După nu ştiu cât timp, m'au slăbit, dar nu pentrucă ar fi terminat, ci pentru a nu-şi mânji măinile şi hainele de sângele ce-mi ţâşnea din nas.

După o scurtă pauză, in care din nou Dumitrescu a început să-mi vorbească, intrebându-mă dacă nu ştiu unde se află Horia Sima, cei doi agenti au preparat o nouă metodă. Mi-au ordonat să-mi scot hainele şi să rămân complet gol. Au luat apoi un scaun pe care l-au intors cu picioarele in sus. M'au înfăşcat de amândouă bratele şi, in pumni, mi-au introdus capul intre cele patru picioare ale scaunului, fortându-mi umerii pentru ma fixa in acest spatiu incomod. Mi-au trecut după aceea nişte frânghii peste picioare şi scaun, imobilizându-mă total. M'au transportat după aceea la un colt al camerei, au adus banca şi m'au legat încă odată de ea.

Agentii s'au oprit un moment pentru a respira. Dumitrescu s'a apropiat de mine şi cu un ton ironic m'a întrebat dacă mă simt bine. Nu i-am răspuns nimic. Fiind cu capul in jos, sângele începuse să mi se scurgă in cap. Ochii mi se impăinjeniseră. Aveam nişte dureri teribile in umeri şi in tâmple. Dar nu voiam să mă dau bătut. Cei doi gealati au inceput să mă lovească la tălpi cu nişte cravaşe. Fiecare la câte-un picior. Mituş Dumitrescu dădea semnalul, numărând: un, doi, un, doi... In ritmul ordonat de el, când mai repede, când mai incet, loviturile cădeau fără'ncetare. La început nu simteam mare lucru. Fiind însă cu capul in jos, sângele care-mi curgea pe nas şi pe gură era şi mai abundent. Fundul scaunului era plin de sânge. După, poate două sute de lovituri, cei doi executori s'au oprit gâfâind. Obosiseră bătându-ma. Am simtit o oarecare satisfactie. Nu scosesem niciun geamăt măcar. Ii auzeam vorbind:

-E tare, mama lui, dar lasă-l, până la sfârşit, să vedem cine e mai tare!

Caşicum ne găseam pe pozitii de egalitate, într'o competitie sportivă ! Aceste căteva cuvinte mi-au dat şi mai mult curaj. Eram hotărît să nu scot niciun cuvânt până la sfârşit, chiar de-as fi murit.

Au reinceput bătaia. Loviturile cădeau mai rare, însă îmi păreau mai apăsate, mai grele. In tălpile picioarelor nu simteam mari dureri, insă, cu fiecare lovitură, aveam impresia că mi se băteau cuie in cap. Era ceva ingrozitor, insuportabil ! Ochii turburi nu mai puteau distinge lumina de întuneric. La fiecare lovitură mi se părea că ies din orbite, provocându-mi o durere ascuţită. Urechile imi tiuiau, timpanele erau gata să se spargă. Ca prin vis mi se părea că cineva imi punea intrebări. Nu întelegeam insă nimic. Intr'o pauză a bătăuşilor, am putut distinge vocea lui Dumitrescu

-Ce, mă, ai amutit, nu ai limbă? Răspunde-mi ce te intreb, de nu iti scot limba afară.

Luasem hotărirea să nu răspund nimic, să nu-l mai provoc cu nimic. Dar tonul ironic cu care m'a intrebat, in situatia in care mg găseam, m'a iritat peste măsura. Şi'n loc să tac, i-am răspuns calm, cu o linişte de care eu insumi ma uimeam

-Obişnuiesc să vorbesc şi să răspund oamenilor şi nu fiarelor.

-Dumnezeul mătii, noi suntem fiare, hei? S'a repezit la mine ca un nebun, mi-a apucat testicolele in mâini si-a început să le strângă cu toată forta. In viata mea nu am simtit o astfel de durere. Oricât aş fi vrut să mă stăpânesc, mi-a fost imposibil şi am început să strig. Era mai mult un răcnet decăt un strigăt. Presiunea era insă din ce in ce mai mare. Simteam cum mă înăbuşesc si-mi pierd conştiinta. Am mai primit câteva lovituri in coaste şi in stomac, apoi nu am mai simtit nimic.

Mi-am revenit târziu, nu ştiu după cât timp. Eram ud pe deantregul. Se pare că-mi pierdusem total conştiinţa şi agentii mă târîseră până la cişmea, lasând să curgă apa peste mine. Mî-am întors cu greutate capul. Alături de mine, cei doi cerberi. Când au văzut că am deschis ochii, mi-au făcut semn să ma scol şi să-i urmez. M'am ridicat cu mare greutate. Eram cu mintea turbure şi ma dureau ingrozitor testicolele. Sustinăndu-ma de pereti, am inceput să ma mişc. Dar tălpile erau umflate. La fiecare pas cădeam in genunchi. Unul din agenti insă, mă apucă de păr, trăgându-mă in sus. Deabia am ajuns in fata celulei mele. Au deschis uşa şi m'au imbrâncit înnăuntru, strigându-mi:

-Ai timp să te gândesti până măine şi dacă nu te hotărăşti să vorbeşti, atunci incepem slujba dela capăt.

Au inchis uşa şi au plecat. In imbrânceala dată, căzusem şi'n cădere mă lovisem la genunchiul drept atât de rău că deabia am putut să mă târăsc pănă la pat. Eram ud leoarcă şi gol. După cătva timp au reapărut fratii Horvath şi mi-au aruncat hainele inăuntru. Le-am adunat cu greu, punându-le la un capăt al patului. Incepuse să-mi fie frig; încă nu mă uscasem. Am luat cămaşa si-am trecut-o peste tot corpul. Miam pus apoi chilotii şi m'am acoperit cu pantalonii şi haina. Stăteam aşa intins fără să ma mişc. Orice mişcare era un chin. Putin după a_ceea, a apărut gardianul de serviciu, aducându-mi un castron de ciorbă şi un sfert de pâine. Nu mi-era foame, dar am inceput să mănânc. Ma durea gâtlejul. Am rupt pâinea in bucătele si am pus-o in ciorbă. Incet, incet, am inghitit totul. M'am intins din nou pe pat, căutând o pozitie căt mai putin dureroasă. Aveam răni peste tot. Extenuat, am adormit.



CALVARUL CONTINUÃ



Când m'am trezit, era intuneric. Fusesem lăsat in pace. Cel putin dacă mi-ar lăsa noptile liniştite... Câtva timp, am tot rumegat gânduri triste. Oare cât timp incă voiu mai putea gândi!...

Nu indrăzneam să ma intorc pe altă parte a corpului, de teamă să nu reinceapă durerile. Lemnul tare al patului imi amortise toată partea dreaptă. Totuşi era mai bine asa... Afară, deasupra deschizăturii cu gratii, cineva se plimba. Era, desigur, vreun gardian de pază. Cu gândul la paşii lui, am adormit din nou.

A doua zi, când m'am trezit, m'am simtit ceva mai refăcut. Totuşi mă dureau incă oasele. Eram oarecum mai vioiu şi am început din nou să ma plimb un pic prin celulă. Cu fiecare pas ce-l făceam mă simteam parcă mai tare. Oare cât timp incă? Nu ştiam de ce e capabilă mintea omenească, atunci când e vorba de a găsi sisteme de tortură...

Cănd m'au ridicat din nou pentru camera de tortură, nu mai eram singur. Il aduseseră şi pe camaradul Serafim. Nu ştiam ce voiau. Găsiseră insă un alt sistem, prin care credeau că mă vor forta să vorbesc. Mituş Dumitrescu, impasibil, mă aştepta, cu un surâs ironic. A inceput din nou să ne tie un mic discurs, uitându-se insă numai la Serafim:

-Sper că in urma experientei făcute, vă veti hotărî să vorbiti. Suntem inepuizabili in posibilitătile noastre de a vă face să spuneti până şi laptele ce l-ati supt dela mamele voastre şi nu vom înceta până nu veţi deschide gura. Cred că ati inteles.

Până acum, ni se adresase cu «Domnule»; de data asta insă, ca un semn că situatia era mai rea, a început să ne spună pe nume şi să ni se adreseze cu «tu».

-Ia spune, Serafime, când ai văzut ultima oară pe Horia Sima? Dar pe Papanace şi Pătraşcu?

-Domnule comisar, eu nu i-am văzut niciodată, nu i-am cunoscut şi e prima oară că aud vorbindu-se de ei.

-Dece minti, mă? Vrei să te bag din nou in fabrică?

-Domnule comisar, repet că nu ştiu nimic.

-Nu vreai să spui! Bine. Tu singur ms faci să recurg la alte mijloace. Ia-l, Horvath, şi leagă-l.

Horvath s'a apropiat de el şi i-a spus să-şi scoată hainele. Complet gol, a fost întins pe o bancă şi legat cu o frânghie groasă peste tot corpul de bancă, aşa ca să nu poată face nicio mişcare. Fratii Horvath au luat fiecare căte-un biciu ce se afla atârnat in perete şi au inceput să-l lovească peste fată. Auzeam şuierăturile bicelor in aier şi plesnetul lor pe obrajii camaradului meu. Fata i se înroşise de sânge, pielea îi crăpase. Mă uitam îngrozit şi până la sfârşit nu am mai putut suporta, astupându-mi cu mâinile ochii şi urechile. Ca prin vis, am auzit vocea lui Mituş Dumitrescu

-Ce, ma, nu-ti place? Vezi că de tine depinde totul. Cum ne spui unde e inginerul Panaitescu şi toată banda lui Horia Sima, imediat încetăm de a vă mai bate.

Ce suflet pervertit şi josnic trebuia să aibă acest om!... Ce brută! Ştia bine că nu puteam să văd măcar un copil plângând, că nu puteam să văd şi să suport niciun fel de violentă, dar să mai asist şi la astfel de torturi... El spera însă că, văzând suferintele camaradului meu, voiu deschide gura, făcând declaratii aşa cum le-ar fi vrut el, pentruca el să binemerite in ochii mai marilor zilei.

Mi-am luat mâinile dela ochi şi privindu-l drept in fată, i-am răspuns:

-Domnule Dumitrescu, camaradul Serafim e fiu de tăran şi nu s'a mişcat din satul lui decât până in oraşul Tighina. E pentru prima oară că vede Bucureştiul şi nici nu ar putea spune că a văzut Capitala Tării, ci mai degrabă beciurile, închisorile şi brutele politieneşti ale acestui oraş. Cum iti inchipui dumneata că un Horia Sima sau mai ştiu eu care legionar din organul conducător al Mişcării, dacă mai există vreunul, s'ar fi putut deplasa tocmai la Tighina, pentru a sta special de vorbă cu Serafim sau cu mine? Cum îti închipui dumneata că, in scurta mea şedere in Bucuresti, aceşti legionari conducători nu au avut altceva mai bun de făcut decât să ma caute pe mine, pentru a-mi destăinui cine ştie ce secrete sau pentru a-mi de anumite insărcinări, când ei nici măcar nu mă cunoşteau. Pentru a întreprinde şi duce la bun sfârsit o actiune, prima condiţie e să cunoşti bine elementele cu cari lucrezi. Ori aceasta presupune a verificare îndelungată a acestor elemente. Contrariul, rişti să dai greş dele început. Ori dacă Horia Sima sau Papanace sau un altul, ar fi plănuit ceva, atunci ei nu puteau să se servească decât de elemente bine cuoscute şi cu care stătuse in imediat contact vreme îndelungată.

-Ia atinge-i câteva, Horvath, pentru a nu-mi mai tine prelegeri aci.

Şi au inceput să ma lovească cu bicele peste fată. De data aceasta, Serafim era spectatorul bătăilor ce primeam. Câte lovituri mi-or fi dat, nu ştiu. Mă dureau ochii şi lacrimi grele îmi cădeau pe obraji, pătrunzându-mi in răni, usturându-ma.

După câtva timp au încetat şi s'au îndreptat din nou spre Serafim. La un semn al lui Mituş Dumitrescu, au reînceput biciuiala. Dumitrescu număra din nou: un, doi, un doi... Iuliu Horvath lovea dealungul corpului, iar Victor Horvath deacurmezisul. După circa zece minute -mie mi s'au părut o veşnicie- s'au oprit şi l-au întrebat dacă e dispus să spună unde e comandamentul legionar.

Toată fata, pieptul şi abdomenul îi erau pline de sânge. Tot timpul cât durase bătaia, nu scosese un geamăt. Dacă

nu i-aş fi văzut mişcările pieptului, in ritmul greoiu al respiratiei, aş fi putut crede că murise. Cu groază observasem bătaia şi un sentiment de mare admiratie mă incerca fată de tăria camaradului Serafim. Era un exemplu şi o incurajare pentru mine. La încercările repetate ale agentilor de a scoste un cuvânt dela el, răspundea atât de liniştit şi cu atâta indiferentă:

-Nu ştiu nimic, nu am nimic de spus.

Fată de acest răspuns, bătăile au început cu şi mai mare intensitate. L-au intors după aceea cu faţa in jos şi urmând acelaşi sistem, au inceput să-l lovească in spate, parcă cu şi mai multă furie. Când au incetat, bietul Serafim nu se mai mişca. Era tot scăldat in sânge. L-au deslegat şi au început să-l tragă de picioare afară, ca pe un butuc.

După câtva timp, agentii au apărut din nou. Dumitrescu s'a îndreptat spre mine, punându-mi in vedere că dacă voiu refuza de a spune adevărul, mi se va aplica acelaşi sistem.

-Oare, dumneata, nu vreai să intelegi că nu am nimic de spus ! Ca nu cunosc aceşti oameni şi că niciodată nu am fost in contact cu ei?

-Leagă-l, Horvath, şi începeti.

Am fost desbrăcat de haine şi întins pe bancă cu fata in jos; apoi legat deoparte şi de alta a băncii cu nişte curele şi frânghii. Mi-au trecut o curea şi peste gât. La o nouă comandă a lui Dumitrescu, au început să mă lovească. Unul dealungul şi celălalt dealatul spatelui. Loviturile cădeau la început rar; după aceea mai repezi, tot mai repezi şi din nou rărindu-se. La inceput, simteam numai o usturime ascutită in locul lovit, ca pe urmă să mi se pară că cineva mi-ar fi crestat carnea cu un briceag ascutit. Aş fi vrut să mă mişc un pic, să mă sustrag loviturilor. Eram insă atât de strâns legat ! Loviturile cădeau fără incetare. Incepusem să transpir şi simteam cum toti muschii mi se sbăteau. Toată carnea imi tremura. In primele momente, pentru a-mi experimenta singur posibilitătile mele de rezistenţă, număram fiecare lovitură. După un timp însă, incepusem să pierd orice notiune a realitătii. Amortisem, deşi tot corpul imi svăcnea. Câteva lovituri mi-au căzut pe gât şi pe cap. Aveam impresia că ma cufund undeva cu o iuteală extraordinară. Din gură şi din nas începuse să-mi curgă bale şi sânge. Erau sărate şi cleioase. Şi cu toate durerile ce ma încercsu, m'a cuprins o scârbă imensă şi am inceput să vomitez.

Scurt timp după aceea, călăii au incetat şi m'au deslegat, intorcându-ma cu fata in sus. Unul din ei a adus o găleată cu apă pe care a aruncat-o peste mine. Am apucat să prind câteva inghitituri, revenindu-mi un pic din ameteală. Pauză doar de câteva minute şi din nou am fost legat. Ca prin vis, am auzit o voce intrebându-ma unde e inginerul Panaitescu şi înjurând. Am incercat să răspund ceva, insă nu puteam să articulez niciun cuvânt.

Din nou au început să cadă loviturile de bice. In gură se strângea şi mai mult scuipat cu sânge. Aş fi vrut să scuip, insă nu puteam şi inghiteam totul in mine, sufocându-ma. Respiratia era din ce in ce mai greoaie. Ma innecam intr'una. Loviturile erau mult mai dese şi cu mai multă furie. Simteam cum plesnea carnea. La un moment dat, au inceput să ma isbească numai peste faţă. Am început să-mi mişc capul, intr'un enorm efort, la dreapta şi la stânga, pentru a evita loviturile. Sbirii mei insă, au indesit biciuiala. Nu mai puteam respira. Am început să mă sbat. Eram însă atăt de strâns legat!

Incercarea aceasta de a ma mişca m'a epuizat şi mai mult. Incet, încet, mă simteam invăluit intr'un fel de ceată. Pe dinaintea ochilor, apăreau fel de fel de contururi, fără insă a putea descifra ceva din ele. O mână nevăzută ma ridica incet şi plăcut. Fui cuprins de o moleşeală si-o căldură casicând aş fi luat o baie fierbinte. După aceea insă, apucată par'că de o furie neinteleasă, m'a aruncat cu o fortă extraordinară undeva într'un adânc, ametindu-mă total, până cănd n'am mai văzut şi n'am mai simtit nimic.

Când mi-am revenit, eram intins pe ceva rece. Mi-am aruncat ochii in jurul meu. Mă aflam pe ciment, in celulă. Lângă mine, o baltă de sânge. Din nou m'a apucat scârba. Imi venea să vomitez. Pe pat, erau aruncate in desordine, hainele, cămaşa si chilotii. Imi era din nou frig. Am incercat să ma ridic. Dureri ascutite, caşicând cineva m'ar fi intepat cu mii de ace, mă ţintuiau pe loc. Tremuram şi dintii imi clănţăneau.

Cu greu am reuşit să ma târăsc pe ciment şi să mă urc in pat. Corpul îmi era roşu-vânăt. Eram plin de răni. Am scos din buzunarul pantalonului o batistă şi am început să mă şterg încet de sânge. Toată pielea îmi era crăpată. Cu multă atentie, am trecut batista peste toate rănile, curătindu-le cum am putut. M'am întins după aceea pe o parte unde nu aveam atâtea răni şi m'am acoperit cu hainele. După câtva timp, am fost cuprins de o căldură ce creştea din ce in ce. Şi totuşi, era o căldură plăcută. Ce curios! Să fii bătut atâta şi după aceea, in loc să simti permanent dureri atroce, să te simţi invăluit de o astfel de căldură, care părea o binefacere pentru organismul intreg. Cât poate să suporte omul!... Cufundat in gânduri şi mirat oarecum de această curioasă sensatie, am adormit.



GÂNDURI ŞI REFLECTII



Timp de două zile am fost lăsat in pace. Durerile incepuseră să mă lase, iar rănile mi se acoperiseră cu un fel de crustă. Eram însă extrem de slăbit. Din camera de tortură, nu se mai auzea niciun fel de geamăt. Se părea că şi Serafim fusese lăsat in pace. Gardianul ce-mi aducea mâncarea nu scotea niciun cuvânt. As fi vrut să ştiu ce era cu Serafim. La toate întrebările mele, nu răspundea nimic. Intra tăcut, intinzându-mi un sfert de pâine şi un castron de ciorbă şi pleca tot aşa de tăcut, închizând uşa şi dând din cap. Cine ştie câti oameni torturati văzuse ! La fiecare deschizătură de uşe sau sgomot de paşi, tot corpul incepea să-mi tremure. Din moment in moment aşteptam să fiu din nou ridicat şi bătut. Ştiam că, de fiecare dată, vor întrebuinta alt sistem. Ori acest gând numai mă făcea să innebunesc de groază. Oare ce-or fi inventat de data aceasta? Oare ce mă aşteaptă? Mi-era teamă că nu voiu putea suporta până la sfărşit şi că voiu scăpa vreun cuvânt care ar putea fi pierzania atâtor camarazi sau că, până la urmă, voiu declara orice numai să fiu lăsat in pace.

Dar ce oare puteam să declar, când nu văzusem niciodată nici pe Horia Sima nici pe Papanace şi nici pe Petraşcu?!... Dece oare nu vor să creadă că toată actiunea dela Tighina nu era decât o actiune locală, fără niciun fel de legătură cu vreun comandament legionar! Oare cum aş fi putut să-i conving pe aceşti oameni de inutilitatea cercetărilor lor şi de faptul ca, atât eu cât şi Serafim, nu mai aveam nimic a le mai spune !

Am avut două zile de răgaz, două zile cari nu mi-au adus nicio reconfortare interioară. Aş fi vrut să nu mă mai gândesc la nimic, să scap de chinul acesta cu mult mai mistuitor al intrebărilor din mine, al temerilor ce ma incercau la fiecare clipă. Reuşiseră să vâre groaza in mine. Orice sgomot, orice uşe trăntită, orice voce omenească, mă făcea să tresar şi să tremur. Niciodată nu fusesem bătut ; nici măcar tatăl meu nu mi-a dat vreodată o palmă. Toată viata mea căutasem să mă comport de aşa manieră, pentru a nu atrage ura nimănui. Niciodată nu provocasem pe cineva.

Mi-am adus aminte ca la şcoală, deşi eram un element bun, invătănd cu multă uşurintă, niciodată nu căutasem ca să apar in ochii profesorilor mei pentru a mă impune cum făceau altii, câstigănd simpatia sau admiratia acestora, pentru a fi răsplătiti cu laude in fata colegilor sau in fata intregului Institut. Răspundeam la toate intrebările corect, liniştit, fără fraze umflate, stăpânit fiind de o anumită măsură in toate şi speriat parcă de indrăzneala colegilor mei. Dacă vedeam ca vreunul din ei se sbătea intr'un neastămpăr febril pentru a se situa deasupra mea sau a altora, il lăsam să treacă inainte fără a-l invidia, fără a mă opune tendintelor lui. Căutam prin toate mijloacele posibile să evit orice neîntelegere, cât de mică ar fi fost ea, numai şi numai pentru a păstra armonia intre ei şi mine. Aceasta, nu pentrucă nu aş fi fost şi eu destul de tare şi nu aş fi putut proceda de aceeaşi manieră, dar pentrucă eu consideram ca oamenii sunt frati intre ei şi nu stăpânitori unul peste altul ; iar acei ce au fost dotati cu mai multă inteligentă sau fortă fizică nu erau indreptătiti de a exploata neputinta sau naivitatea altora, nimicindu-i, ci pentru a-i întelege şi ajuta.

Atât de mult crezusem in oameni şi in bunătatea lor !... A trebuit să vie peste mine această nouă închisoare, cu chinurile ei, pentru a-mi revela omul aşa cum e el, in goliciunea lui, deşi pretins om de cultură, om civilizat, om creştin din al doilea milenar dela Naşterea Domnului Isus, omul fiară, in frunte cu marele istoric şi umanist Nicolae Iorga, acel ce cerea Regelui Carol II distrugerea totală a tineretului nationalist, inclusiv părintii şi rudele acestui tineret.

La ce folosise oare toată jertfa lui Cristos, martirajul atâtor şi atâtor sfinti, când nimic nu se putuse transforma in acest om?

In Mişcarea Legionară fusesem educati sub semnul crucii. Intr'un articol, Ion Mota scria : «măsura crestinătătii noastre, este jertfa pentru neam si cruce». Care a fost rezultatul acestor jertfe?

Ne-am închipuit ca prin jertfa noastră continuă vom sgudui sufletul neamului, ca prin exemplul nostru de permanentă abnegatie şi dăruire vom transforma neamul, ridicăndu-l din cotidian şi meschin, deschizându-i toate porţile sufletului, invătându-l să-si întindă câmpul de activitate spre interior, pentru a putea stabili in el insuşi un echilibru, omorînd in el toate instinctele primare, eliberându-se de orice reminiscente de animalitate şi plasându-se pe o linie pur spirituală. Am vrut să facem din oameni caractere, adevărate forte omeneşti in slujba inaltelor valori morale. Acest om, însă, nu se gândea decât la propria fericire, a cărei realizare insă nu o vedea decât in apropierea bunurilor materiale, întinzându-şi deci câmpul de activitate in această directie, intrând in concurenţă cu alti indivizi al căror scop era acelaşi, dând naştere la conflicte, lupte, duşmănindu-se unul pe altul, urîndu-se şi exterminându-se. Au format grupe de interese, combătându-se unele pe altele, coborînd nivelul vietii omenesti, târînd omul şi mai mult in noroiu, pierzându-l.

Am vrut să reîmplantăm in sufletele oamenilor credinta intr'o lume mai buna, in care oamenii să se ajute unii pe altii. Am vrut să transformam acest om, ridicându-l şi accentuându-i potentele lui pozitive. Căci RÃUL, asa cum spunea Căpitanul, pornea dela suflet.

Mituş Dumitrescu crescuse cu mine, in casa părintilor mei.

Se bucurase de aceeaşi tratament, primise aceeaşi educatie ca şi mine. Niciodată, nici mama şi nici tatăl meu nu lăsase să se întrevadă că e un tolerat in familie. Era considerat ca un frate al meu, inconjurat fiind de aceeaşi dragoste. Mama fusese aceea ce stătuse mai aproape de noi. Era un munte de bunătate, gata să ajute oricând şi oriunde, renuntând la orice, numai pentru a ne vedea pe noi multumiţi şi cu voie buna, alinându-ne durerile, uşurându-ne necazurile şi indepărtându-ne grijile.

El, Mituş, comisarul ce ma tortura, fusese martorul atâtor şi atâtor scene induioşetoare, stătuse in apropierea acestui suflet mare şi bun, se bucurase de aceleaşi mângâieri pline de grije şi dragoste. Oare cum putuse să se transforme in acest fel!... Cine oare îi strâmbase sufletul, făcând din el fiara pe care o aveam acum in fata mea?!... Oare uitase el atât de repede şi toate binefacerile pe care tatăl meu le revărsase din plin in casa părinţilor lui!?...

Mituş Dumitrescu, prietenul copilăriei mele, prietenul adolescentei mele, omul care-mi cunoscuse toate sbaterile sufletului meu, omul care asistase la ruptura atâtor prietenii din cauza lui, pentrucă eram contra unui anumit fel de a gândi al unora din prietenii şi colegei mei, cari desconsiderau tot ceeace nu era fiu de boier sau de om bogat, căutând să omoare in aceşti copii tot ceeace era mândrie innăscută, tratându-i ca pe nişte paria şi scursuri ale societătii, făcând din ei slugi plecate la ordinele lor. Omul acesta, care cunoscuse toată evolutia mea sufletească, permanent inclinată spre ajutorarea celor mai putin favorizati de soartă, omul acesta era azi un monstru, un trădător al clasei tărăneşti de unde plecase, era călăul atâtor fii de tărani ce se aflau înscrişi in Mişcarea Legionară, luptând şi sacrificând, pentru a pregăti o soartă mai buna părinţilor, fratilor, nepotilor şi neamului întreg.

Din nou mi-au venit in minte câteva scene din copilăria noastră. Toamna incepeau vânturile. Un mijloc pentru noi de a găsi un alt sistem de joc. Construiam smei de hârtie, pe care după aceea, prin forta vântului, îi lăsam să se ridice spre inalturi. Inainte insă căutam să-i lucrăm şi să-i pictăm cât mai frumos. Era un fel de întrecere între noi. Dtiu că eu puneam o mare grije in toată munca, rămânând uneori ore întregi pentru a pregăti părtile lemnoase de aşa maniera ca să fie cât mai subtiri şi mai uşoare, făcând apoi fel de fel de figuri pe hârtie, colorându-le cu diverse culori, aşa ca să poată fi văzut bine de jos când smeul se afla in sbor.

De fiecare dată smeul meu era mai frumos, mai mare şi sbura mai sus decât cel făcut de el. Intr'o buna zi insă, dupăce îmi dădusem atâta silintă pentru a face un astfel de smeu, şi care trebuia să fie in aceeaşi timp un dar pentru o colegă de şcoală, Mituş s'a apropiat de locul unde eu ma retrăsesem pentru a putea lucra in linişte şi, fără a-mi spune niciun cuvânt, mi-a smuls smeul din mâini şi l-a rupt in bucăti, călcându-l după aceea in picioare. Era roşu la fată şi mânios. Oare dece? Deşi eram supărat şi gata pentru ceartă, m'am stăpânit totuşi şi cu cel mai mare calm ;-am intrebat dece mi-a rupt smeul. Nu mi-a răspuns insă nimic, fugind. M'am uitat mult in urma lui dând din cap, fără să pot intelege nimic din această atitudine a lui. Aproape o oră nu l-am mai întălnit. Eu am început să lucrez un altul. Pentru a nu fi din nou deranjat şi pentru a evita o repetare a actiunii lui, m'am retras in camera mamei mele. Acolo, in mai putin de o oră, am făcut altul şi, curios, mai frumos şi mai mare decât cel dintâiu.

Am plecat după aceea cu el spre casa colegei mele. Incă inainte de a ajunge acasă le ea, am întălnit-o pe stradă impreună cu Mituş şi smeul făcut de el. Când m'a văzut, mi-a ieşit imediat in întâmpinare. Mituş a rămas deoparte. I-am intins smeul ce-l făcusem. Ii citeam in ochi o mare surpriză şi satisfactie. A lăsat smeul lui Mituş pe iarbă, la marginea străzii, şi m'a rugat să-i ajut pentru a înălţa smeul ce eu i-l dăruisem.

Mituş, într'un gest de nestăpânire, şi-a luat smeul şi-a plecat din nou supărat. Dece oare acest gest? Ce oare îi făcusem? Am rămas singur cu colega mea, jucându-ne. Când m'am întors acasă, Mituş nu scotea niciun cuvânt, nu răspundea la niciuna din intrebările mele. Nici măcar seara la masă şi nici când am intrat in dormitor, nu a scos un singur cuvănt. L-am lăsat in plata Domnului şi am adormit. Câteva zile după aceea, imi purta incă pica.

Şi iată cum, cu fiecare clipă ce-o petreceam in inchisoare, imi veneau in minte momente din viata noastră in comun, cu totul diferite de acelea pe care eu le păstrasem in memorie ca pe un tezaur scump. Mituş era invidios şi nu ştia să iubească. Dar Mituş ştia in schimb să-si ascundă foarte bine sentimentele. Niciodată nu-mi făcuse vreo destăinuire; niciodată nu-si deschisese sufletul in fata mea.

Pentru ceeace-mi făcea acum, nu simteam nicio ură contra lui, ci o milă nesfârşită pentru sufletul lui pierdut, pentru neputinta lui de a se ridica din mocirla slugărniciei.

Oare câte generatii vor trebui să mai cadă şi să se jertfească până cănd se va scoate din neamul nostru spectrul slugoiului ! De câte exemple oare mai era nevoie!...

CA LA CURSELE DE CAI



Se scurseseră două zile, in cari gândurile nu-mi fuseseră deloc uşurate, iar carnea imi tremura de ceeace imi închipuiam că m'ar mai putea aştepta. As fi vrut să se termine mai repede, să nu mai văd ochii aceia bulbucati şi înroşiti de ură ai chinuitorilor mei, să nu le mai aud gâfâiturile, obositi de a mă bate. Dacă aş fi putut găsi ceva in celulă, pentru a-mi pune capăt zilelor, pentru a le răpi satisfactia aceea animalică de a inventa cât mai multe torturi şi de a mă vedea trântit la pământ şi gemând de durere ! Pe de altă parte insă, aş fi vrut să fiu tare, să suport totul până la capăt, înfruntându-i, sfidându-i şi arătăndu-le că sunt mai tare decât ei, că nu ma tem, că nu tremur şi că toate încercările lor sunt simple mijloace de pigmei, neputincioşi şi imbecili.

Iată însă că după aceste două zile de linişte au schimbat ceva. In loc să mai fim bătuti ziua, au inceput torturile in timpul noptii, având de fiecare dată alti chinuitori, asistati însă intotdeauna de Mituş Dumitrescu.

Am fost chemati şi introduşi in camera de tortură cam pela orele nouă seara. Ca şi la început, m'au fortat să asist întâi la chinuirea camaradului Serafim. Asupra lui se aruncau parcă cu şi mai multa ură şi furie. Au reluat sistemul bătăilor la tălpile picioarelor. Pentru aceasta insă, au găsit un alt mijloc de legare şi o altă pozitie. Desbrăcat complet, l-au pus jos, legându-i mâinile in jurul genunchilor şi introducându-i între mâini şi genunchi un baston gros, pe care după aceea l-au legat de ambele capete de gâtul lui. Era complet chircit şi nu putea să mai facă nicio mişcare.

I-au dat un brânci şi l-au intors cu capul in jos. Era legat de aşa fel că la fiecare mişcare pe care ar fi făcut-o, risca să se stranguleze singur. Cu nişte bastoane de cauciuc, au început bătaia la tălpile picioarelor.

După o jumătate de oră, neputând să scoată nicio declaratie dela el, l-au lăsat şi m'au luat pe mine in primire. In prima zi, această bătaie nu-mi produsese mari dureri. De data aceasta însă, fie din cauza pozitiei fie din cauză câ rănile anterioare nu-mi fuseseră încă vindecate, îmi făcea impresia că cineva m'ar fi lovit cu nişte ciocane in cap. Respiratia imi era scurtă şi eram total ametit. Tot sângele mi se scurgea in cap, împăienjenindu-mi ochii. Din nou tiuiau urechile şi o enormă greutate părea că-mi apasă pieptul. Talpile picioarelor îmi ardeau şi mă usturau într'un mod ingrozitor. Aş fi vrut să strig, însă oridecăteori deschideam gura, ma înneca sângele.

Unul a inceput să mă izbească cu ceva peste fluierele picioarelor. Un altul a inceput să mă întepe in coastă cu ceva ascuţit. S'au oprit la un moment dat pentru a ma intreba acelaşi cântec: Unde e inginerul Fanaitescu? Cine e? Ce legături am cu Horia Sima şi altii din Comandament?...

Nu puteam să le răspund nimic. Se parea că gâtlejul mi se înfundase, iar limba mi se umflase că nu o mai puteam mişca in niciun fel. Câteva momente încă de tortură şi au încetat. Di-au dat seama că-mi era imposibil să răspund in pozitia in care mă găseam. Am fost deslegat şi unul dintre ei a început din nou să-mi pună întrebări. Eram amorţit şi amettit. Nu întelegeam nimic şi nict nu puteam vorbi. Stăteam întins pe jos şi n'aveam nicio forta să mă ridic. Unul din agenti m'a apucat de păr trăgându-mă in sus. Cu multă greutate am reuşit să mă ridic, întăiu in genunchi şi după aceea in picioare. Tălpile ma usturau insă atât de rău, că nu am fost in stare să stau drept niciun minut şi din nou am căzut in genunchi.

Amândoi agentii au inceput să mă înghiontească şi să ma împingă spre uşe. Când au văzut însă cât de greu mă mişcam şi că evitam pe cât posibil de a face prea mari eforturi, au inceput să mă intepe pe tot corpul, ordonându-mi să mă ridic in picioare. De voie de nevoie, şi cu un mare efort, pentru a ma sustrage întepăturilor care erau foarte dureroase, m'am ridicat din nou. La un moment dat, Iuliu Horvath, începând să mă intepe in spate, mi-a ordonat să alerg, dând ocol camerei de tortură. Cum eu nu dădeam nicio atentie ordinelor lui, s'au apropiat şi ceilalti doi de mine şi au început să mă întepe deasemenea pe unde nimereau, strigându-mi să fug:

-Fugi, mă, Dumnezeul mătii... dacă vrei să nu te mai batem.

S'au aşezat după aceea in câte un colt al camerei, iar unul din ei, lovindu-ma cu un biciu, mă forta să alerg. Mituş Dumitrescu a luat apoi o bancă şi a pus-o in mijlocul camerei, fortându-mă să sar peste ea. La ezitările mele, un agent a început să ma intepe cu sula, iar celălalt să mă biciuiască peste fată. Simteam in tot corpul nişte dureri insuportabile. Imi făcea impresia iarăşi că oasele mi se desfăceau din încheieturi. Au început să râdă, să bată din palme, să strige, lovindu-mă şi intepându-mă fără încetare, alergând in urma mea. Loviturile cădeau din ce in ce mai repede. Dumitrescu apucase o cravaşe si oriunde mă intâlnea, mă lovea peste fata, peste corp, pe unde nimerea.

Strângând in mine ultimele forte ce mai aveam, m'am indreptat de şale şi am început o cursă nebună prin cameră, sărind peste bancă, peste scaune, peste masă şi peste tot ce întâlneam in calea mea, invitându-i la un fel de intrecere. Jocul de-aprinselea din copilărie mi-a venit in minte şi am început să strig, râzând:

-Hei, ia să văd, cine mă poate prinde !

Le-am văzut feţele pline de uimire, contractându-se după aceea într'un rânjet furios. Am râs cu hohote şi am reluat cursa alergării, răsturnând tot ce intâlneam in cale, apropiindu-mă de fiecare din ei, atingându-i cu mâna, râzându-le in fată şi schimonosindu-mă. Incepuse să mi curgă sângele pe nas, iar tot corpol imi era plin de sodoare. Ochii mi se împăienjeniseră de lacrimi. Erau lacrimi sau sânge !... Urechile îmi tiuiau. Am inceput să ma invărtesc pe loc câtva timp, ca după aceea să continui aceeaşi goană nebună.

-Hai, domnilor, ce mai stati, prindeti-mă dacă puteti. Apucam ce puteam cu mâinile şi aruncam pe unde nimeream, in toată camera, strigând, urlând, gâfâind, horcăind... Trebuie să fi avut un aspect teribil, pentrucă la un moment dat, speriati par'că, m'au lăsat in pace. Toti trei s'au apropiat de mine uşurel şi au început să mă impingă spre uşe, strigându-mi să incetez. Am ieşit pe coridor şi din nou am inceput să alerg. Până la urmă m'au inconjurat şi cu forta m'au impins in celulă. Cât timp au mai stat la uşe privindu-mă, m'am mentinut drept, privindu-i sfidător in ochi. Cum au plecat însă, m'am prăbuşit pe ciment, intocmai ca o cârpă motolită. Eram total epuizat. M'am târît totuşi până pe pat şi am rămas intins fără să fac vreo mişcare. Eram plin de sodoare, murdar de sânge şi praf, şi-mi era sete. Din nou am fost cuprins de febră. Tremuram de frig sau mă sufocam de căldură.



JERTFA LUI SERAFIM



Timp de trei zile, am fost ridicat in fiecare noapte cam dela orele zece, hind bătut la tălpile picioarelor, intepat cu sulele peste tot corpul, biciuit. De fiecare dată, după terminare, imi puneau sare sau piatră acră pe răni pentru a opri sângele ce curgea şiroaie. A urmat după aceea o pauză de cinci zile fără a mai fi bătut. In schimb, eram chinuit cu fel de fel de intrebări.

La fiecare nou interogatoriu, căutau să ma convingă că Serafim ar fi făcut declaratii complete şi că, deci, nu ar mai avea niciun rost să insist in această atitudine intransigentă şi că, indiferent de faptul că voiu recunoaşte sau nu acuzatiile făcute, voiu fi dat in judecată şi condamnat pentru trădare, incercare de asasinat şi răsturnare a ordinei existente in Stat. Din întrebările pe care mi le puneau insă, imi dădeam seama că Serafim nu scosese niciun cuvănt. De altfel, nici nu avea ce declara. El nu ştia nimic de toate pregătirile noastre. Era numai un element de legătură intre diferitele grupe, făcând serviciul de curier.

La inceputul acestor interogatorii, călăii mei se arătau destul de binevoitori, blânzi, interesati in a ma ajuta pentru a ieşi din situatia grea in care mă aflam, ca după aceea, văzând că nu pot obtine nimic, să recurgă din nou la bătaie şi tortură.

Procedeul era acelaşi. Eram introduşi impreună, aşa ca fiecare să fie martor la tortura celuilalt. De data aceasta, ne-au prins mâinile şi picioarele in cătuşe. fiind extrem de mici, împiedecau orice circulatie a sângelui.

Primul intrat in fabrică a fost din nou Serafim. L-au intins pe bancă şi l-au legat străns, in jurul ei. I-au prins după aceea o frânghie de gât, pe care au legat o de o verigă groasă din zidul camerei de tortură. O altă frânghie îi tinea picioarele şi era prinsă de o altă verigă din peretele opus. Odată terminată legarea lui, cei doi agenti au luat fiecare câte un biciu şi au început să-l lovească peste faţă şi abdomen. Am numărat circa o sută de lovituri. Serafim n'a scos un geamăt. Au lăsat atunci bicele deoparte şi Iuliu Horvath a luat o lamă de bărbierit cu care a inceput să-i cresteze pielea pe abdomen. Victor Horvath, in acelaşi timp, il intepa cu o sulă in umeri până ce ajungea la os, râcâindu-l. Pentru prima oară a inceput şi Serafim să geamă, iar până la sfârşit să urle de durere. Am închis ochii şi mi-am astupat urechile. Era imposibil să mai privesc acest spectacol. La un moment dat, s'a apropiat şi Mituş Dumitrescu şi i-a luat testicolele in mâini, strângându-le cu toată forta. Bietul Serafim nu mai putea. A strigat cât a putut:

-Incetati că, va spun tot.

Imediat toti trei s'au retras, aşezându-se pe scaune. Câtva timp s'a făcut tăcere. La un ordin al lui Dumitrescu, Iuliu Horvath l-a deslegat şi i-a făcut semn să se aşeze pe o bancă cu fata spre Dumitrescu.

O amară desnădejde imi cuprinse sufletul. Căutam să prind ceva din privirile camaradului meu, doar, doar l-as putea incuraja să suporte torturile până la sfârşit. Corpul imi începuse din nou să tremure ca varga. Serafim nici nu se uita la mine. Atât Dumitrescu, cât şi cei doi agenti, aşteptau impungându-l parcă cu privirea. In mine se deschisese un mare gol...

-Hai, vorbeşte, ce mai aştepti !

-Lăsati-mă un moment sa mă odihnesc, că vă spun tot.

Din nou tăcere. Nervii imi erau incordati la extrem. Timp de zece minute nu se auzi decât respiratia greoaie a camaradului Serafim. Ce oare gândea?... Ce voia să spună?...

Il observam cu atentia incordată. Buzele îi tremurau, iar fălcile i se mişcau intr'o parte şi alta, dând impresia că ar mesteca ceva. După un timp, ce mi s'a părut o veşnicie, s'a ridicat depe bancă şi cu paşi înceti, înceti, s'a îndreptat spre masa la care era aşezat comisarul Dumitrescu. Ma uitam la el ca la un spectru. Era galben la fată, cutele depe obraji şi depe frunte îi erau adâncite, sprâncenele încruntate şi un zâmbet amar in coltul buzelor. Trebuia să fi fost încercat de dureri ingrozitoare...

Când a ajuns aproape de masă, mi-a făcut un semn cu mâna din care nu am putut întelege nimic. S'a aplecat după aceea deasupra mesei, apropiindu-si fata cât mai mult de Dumitrescu şi fără să-mi pot bine da seama ce intentiona şi fără ca Mituş Dumitrescu să se aştepte, l-a scuipat in plină fata, cu un scuipat gros şi plin de sânge.

Dumitrescu s'a ridicat imediat depe scaun, si-a sters repede obrazul de sânge şi, cu o furie nemaivăzută, s'a repezit spre el, trântindu-l la pământ, lovindu-l cu picioarele in cap şi pe unde nimerea. Cei doi agenti, pentru a nu rămânea mai prejos, au inceput şi ei să-l calce in picioare.

Incepusem să tremur din tot corpul şi picioarele mi se muiaseră. Am rămas îngrozit, cu ochii tintuiti la camaradul Serafim, care, după o scurtă luptă cu cei trei, s'a ridicat in picioare, retrăgăndu-se intr'un colt al camerei de tortură. Când cei trei sbiri au început să se apropie din nou de el pentru a reîncepe bătaia, într'o atitudine extrem de liniştită şi cu un zămbet de satisfactie, camaradul Serafim a scos limba afară, arătându-le-o cu degetul. Era numai o bucată de carne insângerată. A inceput să râdă, un râs sinistru şi aspru, care mi-a scuturat tot corpul. Când m'am uitat mai bine la el, am făcut o constatare ce mi-a umplut sufletul de groază. Camaradul Serafim işi tăiase limba cu dintii. Acea bucată de sânge pe care o scuipase in fata comisarului Dumitrescu, era propria lui limbă.

Gânduri peste gânduri incepură să se invârtească in cap. Orice îmi închipuiam, dar ca cineva să-şi muşte propria-i limbă, lipsindu-se astfel pentru toată viata de cel mai important organ, nu aş fi crezut niciodată că ar fi posibil.

Câtă putere de credintă acumulase acest om, câtă terie sufletească, ce extraordinară vointă... Am cunoscut multi camarazi cari au suferit ingrozitor, fiind deasemenea torturati într'un mod neobişnuit de barbar şi cari au suportat cu terie toate încercările. Ei insă au lasat să treacă peste ei torturile, ştiind că nu se pot împotrivi călăilor. Le-au suportat deci, dar niciunul nu a sfidat propriile-i dureri... Niciunul nu s'a gândit să se automutileze, pentru a răpi călăului satisfactia de a-l vedea gemând la picioarele lui, implorându-i mila.

Camaradul Serafim Parfenie, fiu de tăran basarabean, un om simplu dar curat, a vrut să dea o lectie celuilalt fiu de tăran, comisarul Mituş Dumitrescu. A vrut să arate acestui individ mârşav că torturile nu sunt suficiente pentru a transforma omul într'o cârpă sau un obiect oarecare, de care el, călăul, să poată dispune după bunul lui plac. A vrut să-i arate că omul, atâta timp cât mai bate in el o inimă, atâta timp cât suflarea nu i-a incetat, are incă suficiente forte pentru a se opune, cu tot ceeace Dumnezeu i-a sădit in suflet, oricărei silnicii. Nu numai că nu vei putea dispune aşa cum vrei de sufletul cuiva, dar nici măcar de această materie trecătoare, atâta timp cât mai palpită o urmă de viată şi de credintă in ea.

Da, era o sfidare ! Cea mai mare sfidare pe care putea să o facă cineva. Dumneata, domnule comisar, vrei neapărat să mă faci să vorbesc. Iti inchipui că torturându-mă şi nemaiputând eu suporta suferintele fizice, voiu spune totul, tot ceeace dumneata vrei sau îti inchipui că ştiu...

Iată insă că nu e aşa ! Ti-am spus de atâtea ori că nu stiu nimic şi că nu am nimic de spus. Că chiar dacă aş şti ceva, orice tortură e inutila, deoarece eu nu voiu scoate niciun cuvânt. Dumneata insă, domnule comisar, ai crezut că prin metodele diabolice de care dispui, vei invinge carnea şi sufletul meu... Iată-ti victoria ! Ti-am scuipat-o in fată... Bucură-te dacă mai poti... Rânjeste, dacă mai ai poftă...

Atât Dumitrescu, cât şi cei doi agenti, pentru câtva timp, nu au scos niciun cuvânt. Ceva insă părea că avea să se întâmple. Dumitrescu, cu ochii inroşiti de ură, cu mâinile tremurânde şi vocea guturală, s'a adresat celor doi agenti: -Luati-l şi terminati cu el. Duceti-l la crematoriu. Serafim, cu privirile atintite asupra mea şi luminat nu ştiu de ce surâs misterios, s'a apropiat de mine, mi-a apucat mâna dreaptă strângându-mi-o, după care, dându-se doi paşi inapoi, m'a salutat legionăreşte.

Cei doi gealati ai lui Mitus Dumitrescu l-au impins spre uşe cu brutalitate. Camaradul meu, condamnat la moarte, a ieşit din camera de tortură cu fruntea sus... Lacrimi mari au inceput să mi se prelingă pe obraji... Bietul Serafim, tăran din Tighina, nici nu ştia măcar ce e un crematoriu...

Ion Roth JELESCU