:.
MIRCEA NICOLAU Studiu introductiv la
"Doctrina legionara"
Vremea numărase
patruzeci de ani de când, după moartea năpraznică si timpurie a
lui Corneliu Codreanu si Ion Mota, patrimoniul doctrinar al
Legiunii încetase să se mai îmbogătească, înainte de a fi
formulat global. Între timp, probleme centrale suferise
interpretări, dacă nu gresite, cel putin confuze, iar anumitor
aspecte de prim plan li se atenuase importanta, chiar în
perceptia unora din membrii săi. Conclavul antilegionar,
încurajat de situatia adversarului, cu cea mai mare parte din
oameni prigoniti în tară, iar restul împrăstiati într-un
îndelungat exil, îi denatură imaginea, de la adevărul faptelor,
până la integritatea spirituală. Ajuns în al optulea deceniu de
viată si preocupat de mai multă vreme să elaboreze ceea ce putem
numi filozofia Miscării Legionare, Horia Sima îi semnează
prefata în 1978.
Aparitia, la noi, a unei lucrări închinate fundamentelor
Legiunii, ajută astăzi să i se judece mai pertinent istoria si
începe să umple un gol în politologia românească. Pentru a fixa
orizontul lucrării, ultimul conducător al Miscării Legionare,
limitează planurile de referintă si izvoarele la “lăsământul
doctrinar al lui Codreanu si Mota”. Declară, de asemenea, că
intentia lui este de a face doar o cercetare asupra substratului
de idei al Legiunii, învoindu-se să deducem că nu e vorba de o
creatie totală. Delimitări, în fond, marginale, care nu-i pot
pune în discutie organizarea personală a materialului si
extinderea lui la domenii asupra cărora cei doi protagonisti
pomeniti mai sus, nu se rostise încă. Ceea ce, oricum,
echivalează cu o contributie substantială, chiar dacă lăsăm la o
parte investigarea directiilor de seamă si a notiunilor centrale
din problematica legionară : libertate, dragoste, înviere,
moarte si destin, a căror semnificatie, dezbătută aiurea
îndeobste în cadru religios, filozofic si moral, el o dezbate si
în cadru politic.
Postulează la originea doctrinei o ambiantă sustinută de un crez
predominant si exprimată în termeni si acte care nu constituie
initial un mod complet de a fi, dar posedă o unitate volitivă
capabilă să-i aducă împlinirea si deschiderea spre lume. Pentru
întelegerea acestei stări de spirit citează fragmentul din
Corneliu Codreanu în care sunt mentionati următorii factori :
aportul de vibratie sufletească a participantilor, răsunetul în
constiinta lor a jertfelor făcute de martirii neamului,
sentimentul îndatoririlor fată de pământul natal, toate pătrunse
de milostivirea puterii divine si antrenate într-o intimă
fuziune. Crescută din dinamica acestui precipitat, care formează
de fapt matricea ei, doctrina legionară s-a rotunjit în timp din
lupte pe tărâm social-politic si trăire interioară, constituindu-se
spiritualiceste neîncetat, fără să se încheie vreodată definitiv.
S-ar putea invoca aici, în aparentă o contradictie. Dacă
doctrina creste în sfera lăuntrică dar si din freamătul istoriei,
cum mai poate rămâne deasupra lui ? Rămâne la fel ca spiritul
care, nedespărtit de trup si implicat în activitatea concretă,
se prelungeste dincolo de ea. La fel cum principiile operatorii
ale intelectului organizează materialul aperceptiv, acesta fiind
mereu altul dar principiile întotdeauna aceleasi. Este un punct
de vedere asupra relatiei dintre constiintă si lume, principii
si politică, doctrină si program, hotărâtor pentru a-i cunoaste
Miscării Legionare structura reală si a-i pătrunde mecanismul
actelor. În conceptia lui Horia Sima nu toate gesturile
declarative, nici toate atitudinile însotite de un mobil
ideologic, adoptate de legionari sub imperiul conjuncturilor,
fac parte din doctrina Miscării. “Anticomunism, antiiudaism,
antipoliticianism, nu sunt decât accidente în dezvoltarea
ideologică a Legiunii. Dispărând cauzele care le-au provocat,
vor dispărea si atitudinile mai sus amintite, ca efecte ale lor.
Pentru a întelege această serie de anti, trebuie să le raportăm
la situatiile politico-nationale specifice care le-au dat
nastere…”, învederează Horia Sima chiar în Introducere.
Există un punct de vedere abuziv de pragmatic asupra orientării
politice, care contestă sensul si utilitatea luărilor de pozitie
consecvente. Eroarea lui merge până acolo încât poate să sustină
că permanentele îsi dovedesc singure, pe parcursul evenimentelor,
întepenirea si neputinta de-a se însera în realitate, ca si cum
între consecventă si realitate s-ar ridica un zid. De fapt,
acest punct de vedere neagă însăsi existenta permanentelor, le
tăgăduie fundamentele spirituale si, ca atare, le refuză nu
numai ca entităti metafizice dar si ca proiectii în lumea de
aici. Potrivit lui, fiinta umană naufragiază în timp si spatiu,
căutând un punct de sprijin, fără ca măcar să creadă în
posibilitatea lui. Este un fel de-a aborda totul, suspicios fată
de orice conceptie călăuzitoare, predispus să confunde întreaga
evolutie cu intervalul dintre ieri si azi si să readucă
complexitatea situatiilor la elementul lor secundar. Face din
spiritul oportunitătii –apologia trădării, din fructificarea
schimbărilor intervenite în ordinea politică –apucătură de
lichea si din adaptabilitate –cameleonism.
Directiile statornice în orientarea doctrinei nu sunt câstiguri
dobândite din simpla ei elaborare. Ea îsi afirmă stabilitatea
pentru că si-a creat-o stăruitor si lucid, cristalizând-o mai
ales prin consecventa experientelor concrete, la fel cum îi
păstrează altitudinea sau i-o scade în functie de intensitatea
aspiratiilor. Trăsăturile perene ale doctrinei legionare sunt o
culminatie a înăltimii obiectivelor pe care organizatia le-a
urmărit încă de la înfiintarea ei si a continuat să le slujească
în pofida tuturor potrivniciilor. Mărturia crestină, devotiunea
pentru natiune, -căreia îi atribuie o geneză transcendentă si o
dublă conditie, biologică si spirituală, -precum si lealitatea
în aliante sunt câteva dintre caracterele ei definitorii. Toate
reprezintă stâlpii de foc care au călăuzit-o, fără exceptie, de
când a început lupta, până în momentul de fată. Căci asa cum
adoptarea unei idei, cu dăruire si fără oscilatii, îi conferă
fermitate, la fel o descrestere în manifestarea ei o diluează
până la disparitie. Încât, stabilitatea doctrinei legionare nu
este un bun obtinut de la sine si păstrat fără strădanii.
Chezăsia ei stă la stăruinta de a-si lărgi făgasul iar
constantele corpului de idei rămân o realitate, atâta timp cât
militantii lui le profesează si sustin temeinic.
Conceptia despre lume si viată a Miscării Legionare nu vrea să
fie un sistem filozofic. Ea este astfel făurită ca să dea un
răspuns, nu numai problemelor ce se ridicau în momentul
politico-social când a început să se închege, ci pentru a putea
să rămână receptivă si acelora care se vor ivi în viitor. Si-a
formulat concluziile în cursul actiunii pe teren si a păstrat
disponibilităti pentru posibile ameliorări. N-a fost rodul unui
singur ins, nici numai al travaliului functiei discursive si
conceptuale. Plămădirea ei prezintă analogii cu cresterea si
fluiditatea unui fapt de existentă. “Ne-am împletit viata cu
idealul legionar, ne-am hrănit sufleteste cu seva lui si ne-am
maturizat politic si spiritual odată cu etapele de dezvoltare
ale Legiunii. Doctrina legionară… nu e o constructie de câtiva
ani, ci s-a acumulat si limpezit progresiv în suflet, chiar de
când am păsit pragul Legiunii. Ea este transmisia vie a unui
crez, însusit în decursul a nenumărate lupte si încercări”,
mărturiseste Horia Sima ca într-un text autobiografic.
Prin originea, telurile si dezvoltarea ei istorică, Miscarea
Legionară s-a înscris organic si definitiv în sfera etosului
românesc. Devierile de la docrina autentică si de la normele
comportamentale, pot, de bună seamă, să-i falsifice datele
exterioare dar nu s-o reprezinte. Ea a pătruns în fiinta eternă
a natiunii, si chiar dacă, în viitorul mai mult sau mai putin
îndepărtat, vreun produs dubios al regnului politic se va erija
în purtătorul ei de cuvânt, nu-i va afecta substanta. Temeiurile
ei initiale, amplificate prin luptă si trăire, formează o zestre
inalienabilă care rămâne să fie preluată de sirul generatiilor
vrednice s-o valorifice în viitor. Aparitia ei în viata publică
la finele deceniului trei s-a produs firesc si necesar, ca să
pună capăt politicii guvernantilor care, după ce că împingeau
tara spre catastrofă, voiau să acrediteze o asa zisă
inexpugnabilitate a recentelor fruntarii, alarmant de fragile,
si un pretins progres al nivelului de trai si libertătii
colective, degradate flagrant. Ea a răspuns unor imperative care
nu mai suportau amânare, si le-a dat glas odată cu năzuintele
renăscute ale neamului, imediat după primul război mondial,
subliniindu-i menirea. Cutremurată de dramele lui succesive,
comunitatea legionară si-a plămădit doctrina de-a lungul lor,
luptând să-i deschidă căi spre libertate, si, ca s-o facă
posibilă, a luat parte cu masa militantilor săi, prefigurând o
mult dorită solidaritate natională. De aici, orientarea ei
neabătută către obiectivele de frunte ale neamului si refuzul să
trateze dogmatic, în actiunea curentă, -fără să-si uite
permanentele,- complexitatea vietii sociale. Sunt trăsături care
i-au imprimat, în confruntare cu adversitatea situatiilor,
caracterul unei stări de spirit în efervescentă creatoare.
Asezarea lumii în sistemul de relatii instituit de Dumnezeu este
cheia de boltă a unei filozofii în spirit legionar. Chiar de la
începuturile ei, Legiunea a respectat relatia ierarhică de primă
importantă în viziunea sa, si i-a aprofundat rostul, pentru a nu
gresi în decizii si luări de pozitie. Plecând de la constatarea,
conform celui mai ortodox crestinism, că tot ce întocmim în
ordinea terestră este sortit pieirii si transformă existenta în
provizorat, Horia Sima îi găseste stabilitatea dincolo de ea.
Acolo, forma si noimele lucrurilor sunt exemplar si anume făcute
pentru a fi preluate în initiativele de aici. Această zonă
supremă a realitătii revine statornic în gândirea lui, ori de
câte ori caută să pună o problemă în termenii adevărati. La fel
cum, trimiterea individ, neam, Dumnezeu, în relatia reală de la
inferior la superior, este unitatea de măsură a justetei
răspunsului. Individul e oprit să actioneze până când proiectul
lui se conjugă cu interesele neamului, iar neamul, la rândul său,
e îndreptătit să-si urmărească obiectivele doar dacă le-a
asimilat vointei divine. Acestea sunt legile unui cosmos în care
toate elementele se sustin si se protejează în linie ascendentă,
pentru realizarea unei ecumenicităti universale sub ocârmuirea
lui Dumnezeu. Fără să fie câtusi de putin un determinism, nimic
nu se desfăsoară la întâmplare si nu este lăsat în voia unei
dispozitii anarhice înăuntru unui asemenea sistem. Componentele
lui, intrate în orbita dragostei divine, fac posibilă o
concordie în sânul omenirii, anihilând antagonismele, ca o
anticipare, chiar dacă palidă, a confluentei finale în
transcendentă. Într-un astfel de univers, fără să fie ignorat
substratul lui conflictual, rămâne pentru fiecare fiintă o
posibilitate să-si găsească locul, pentru state si societăti, un
prilej să arunce punti durabile între ele, iar pentru umanitatea
întreagă, o cale de izbăvire. Respingând ideea lumii ca război
între toti si toate, în care omului îi rămâne tragica dilemă să
aleagă între a fi mistuit de singurătate sau sfărâmat de
colectiv, solutia legionară preconizează o altă retea de
raporturi, deschisă permanent salvării lui prin regăsirea
temeiurilor din aurora creatiei. Departe de un pacifism utopic
si cosmopolit, certat cu legile vietii de aici si de dincolo, ne
aflăm în fata unui crestinism în translatie politică si socială.
Dacă cineva din
marele public, fără să fi cunoscut Miscarea Legionară din surse
primare, ci numai din zvonuri, va citi paginile consacrate în
Docrina Legionară notiunii de libertate, va fi de-a dreptul
socat. Părerea pe care si-o fi făcut până atunci, -că Legiunea
predica interdictia libertătii de exprimare si gândire,
înlăuntrul si în afara organizatiei, si practica o disciplină
dezumanizantă, împinsă până la a cere membrilor săi să-si
substituie propria judecată cu ordine primite de un stat major
pretins infailibil, scutit si acesta să le judece –îi va fi
tulburător de contrariată. E prezumtios, de bună seamă, să
afirmăm că se va afla ca în fata unei adevărate fenomenologii a
libertătii dar, în orice caz, va descoperi în ea aspecte si
sensuri pe care nu-si închipuia că Legiunea ar putea să le
cultive pentru a-si construi profilul. Si ar fi fost de
neînteles ca autorul să pledeze teza integrării concomitente a
individului în sfera neamului si a acestuia în legislatia divină,
fără să nu se astepte să fie întrebat dacă această stringentă
ierarhizare este sau nu compatibilă cu ideea de libertate. Or,
din analiza notiunii, Horia Sima trage tocmai concluzia că
integrarea aici este posibilă numai în sensul libertătii
practicate efectiv si în esentă. În primul rând, el contestă
posibilitatea unei libertăti exterioare, obtinute în traiul de
fiecare zi, grevat de nevoi materiale si îngrădirii juridice. O
astfel de libertate nu numai că nu este de înfăptuit, dar,
căutând-o, individul ajunge să se anihileze singur. Libertatea
accesibilă si proprie fiintei umane e libertatea interioară. Pe
aceasta o putem cuceri doar dacă temperăm tirania exigentelor
vietii sociale si impunem anumite centre de polarizare fluidului
de afecte si pulsiuni divergente de care ne lăsăm purtati, de
nicăieri către niciunde. E o rânduială necesară în masa unui
material inform, care dobândeste astfel coerentă si contur. Ea
contrazice numai aparent libertatea lăuntrică dar de fapt îi dă
o directie hotărâtă si o pune în serviciul unor finalităti de
primă urgentă. Descoperă într-o rostogolire haotică de psihisme
stâlpi de orientare si salvează germenii creatori ai unor acte
destinate altfel sterilitătii. Restrictia este aici o eliberare
si legea unui stimulent.
Dacă relatia ierarhică de la inferior la superior, învederată de
scara individ, neam, Dumnezeu, exprimă vocatia unei duble
supuneri a omului fată de natiune si, prin natiune, fată de
Dumnezeu, nu e mai putin adevărat că ea relevă si capacitatea
lui de a se ridica la comandamentele natiunii si de a intui voia
lui Dumnezeu. Faptul certifică destinatia fiintei umane de
contopire cu cea mai mare unitate colectivă creată de Dumnezeu,
natiunea, dar si pe aceea de a participa smerit la logosul divin.
Individul trece de la o pozitie, într-un fel, subalternă, la una
de supremă demnitate. Este un leit-motiv al gândirii lui Horia
Sima, predispozitia să confere, în edificarea statutului uman,
acestei puteri de supunere deplină fată de valorile primordiale,
posibilitatea unei împărtăsiri cu însăsi substanta lor.
Identificarea cu vrerile neamului, ca si smerenia înaintea voii
lui Dumnezeu, devin un atribut al nostru conjugat cu dragostea
spirituală. Tradusă printr-un elan creator care ne înzeceste
puterile, dragostea este exonerată de autoritatea oricărui
determinism, pentru că stă deasupra necesitătii. La fel, ea
trece dincolo de marginile eului, cu un dinamism neistovit nici
de încercările pe care ni le impun adversitătile din afară si
nici de rezistentele propriei noastre inertii. “Ea este o
tinerete fără bătrânete, o abundentă spirituală de resurse
infinite. Sufletul în care sălăsluieste dragostea” –remarcă
Horia Sima- “este inundat de o bucurie nemărginită. Această
bucurie nu se poate compara cu nici una din bucuriile comune ale
vietii, care, toate, fără exceptie, sunt provocate de
satisfactii egoiste.” Dragostea, în viziunea lui, este, în fond,
coloana vertebrală a constructiei doctrinare. Am putea spune că
întregul sir de motivatii si resorturi pe care le invocă,
figurează doar introductiv si îndeplineste o sarcină secundă,
fată de rolul crucial pe care-l joacă dragostea. Capitolul
închinat ei capătă intonatie de imn, împleteste precizia
consideratiilor cu fiorul discursului liric si, explorând-o până
la esentă, îi destăinuie gama de virtuti pe toate planurile
existentei. Pe lângă analizarea celorlalte functii pe care le
îndeplineste prin varietatea facultătilor ei, întâlnim aici,
după câte cunoastem, cea mai completă interpretare a dragostei
în ambiantă politică.
De asemenea, inaugurează un teritoriu încă necunoscut, al
legăturii genetice dintre dragoste, -ca principiu activ de
fuziune între fiinte, -si neam. Căci, fapt anevoie de admis
teoretic, dar practic adeverit, individul nu are constiinta
deplină a valorilor neamului său decât în momentul când începe
să-l iubească. Abia de atunci îsi dă seama că ramificatiile
genealogice ale neamului, pierdute într-un timp imemorial,
coboară din transcendentă cu o certă functie istorică.
Antinomiile individului subzistă atât timp cât, preocupat de
sine si de interese imediate, nu vede în neam decât latura
biologică. Dacă însă suntem pătrunsi că neamul este o entitate
metafizică, si îi revine să urmărească în existenta ei terestră
o finalitate transcendentă, atunci antinomiile individului, ca
si discrepanta dintre el si neam, dispar. Recunoscându-si
amândoi îndepărtata origine suprapământeană, nu se mai pot ivi
între ei situatii în care individul să se simtă străin de neam,
iar neamul ignorat de individ. Ar fi o greseală, însă, în lumina
acestor raporturi, să vedem în neam un individ multiplicat iar
în individ ultima subdiviziune a neamului. Greseala este
posibilă numai când tendinta expansiunii nelimitate a
individului, neînsotită de dragoste, refuză să-si elimine
reziduurile egoiste străvechi. Libertatea si dragostea, doi din
pilonii doctrinei legionare, sunt considerati, în tumultul
vietii publice, termenii unui dualism ireconciliabil, dar tot ei,
văzuti în perspectiva aspiratiei originare a fiintei umane,
reprezintă latentele unei reale unităti.
Fixând locul viziunii legionare în ansamblul curentelor de
gândire, validarea dragostei ca principiu universal câstigă în
adâncime. Tributară adevărurilor crescute din viată si trăite în
nuditatea lor, doctrina legionară se învecineste cu
existentialismul de esentă crestină. Recunoaste
existentialismelor aportul masiv în strămutarea câmpului de
interes al meditatiei filozofice din natură în constiintă si
importanta preeminentă pe care o acordă personalitătii umane,
notiune al cărei continut egalează semnificatia omului nou în
conceptia legionară. Face însă rezerve asupra directiei
predominante a existentialismelor, de a despărti esenta de
existentă. În filozofia legionară esenta mentine fenomenul într-o
lume peremtorie, cu temelii de nezdruncinat si în relatie
directă cu transcendenta. Prin esentă, lucrurile sunt acum si
întotdeauna, aici si dincolo de ele, apte să-si dobândească
ratiunea de a fi, care este si ratiunea propriei noastre
existente. Oferă un posibil suport actelor prezente ori în
proiect, si de felul cum le valorificăm zăcămintele creatoare
avem parte de plenitudine sau, dimpotrivă, de sărăcie lăuntrică.
Esentele prezidează zona cea mai adâncă a eului, ele deschid
poarta către perenitate si sunt prin excelentă sediul dragostei.
Postularea dragostei ca osatură a fiintei si promovarea ei ca
esentă, îi desăvârseste legitimarea în plan filozofic si permite,
totodată, întemeierea ei religioasă. Virtute de prim rang, cu
puterea de a se desprinde de omenesc, atribut care îi atestă
filiatia providentială, ea îl asează în sâmburele alcătuirii
omenesti pe Hristos, propovăduitorul dragostei. Fundamentată
religios prin ascendenta ei divină, iar filozofic, prin
consacrarea ca esentă a personalitătii umane, dragostea
îndeplineste functii multiple relevate, partial, în pasajul
următor: “Ea întelege pe om cu nelinistile si suferintele lui,
dar nu se asimilează cu nici una din stările lui emotive, ci
tinde să-l scoată din vâltoarea lor, pentru a-i oferi un punct
de sprijin fără egal, pentru a-l aseza pe un piedestal de pe
care nu-l poate sfărâma nici o putere omenească. Dragostea
spirituală e invariabilă, nu suferă fluctuatii. Odată ce
individul a descoperit-o în interiorul lui îsi referă permanent
la ea toate actele lui, nici un efort nu-i mai poate provoca
crize si nici o nenorocire nu-l mai poate doborî. E însusi
spiritul divin care-l sustine si-l călăuzeste.”
Doctrina legionară se constituie pe temelia dragostei si
libertătii amplificate reciproc. Una din aspiratiile dragostei
este eliberarea de remanentele răului a celor care o primesc. La
rândul său, libertatea anihilează determinismele si face
posibilă aparitia dragostei. Revărsare generoasă dincolo de
limitele persoanei, dragostea nu poate încolti decât în climatul
libertătii interioare. Limita si restrictiile abuzive, contrare
libertătii, sunt deopotrivă contrare si dragostei. Datorită
consubstantialitătii lor, dragostea si libertatea se însotesc în
fiecare act. Cultivându-si aspiratiile, indivizii si
colectivitătile crescute în duhul dragostei si libertătii, nu
pot călca în picioare aspiratiile celorlalte entităti. Aici
trebuie să subliniem particularitatea Legiunii în a-si urmări
obiectivele politice, profesând o cu totul altă morală decât
aceea care a prins din străvechime rădăcini aiurea si la noi.
Este binecunoscută legea adoptată până acum în raporturile
dintre state, neamuri si partide. Agresiunea din mobile
născocite, răpirea de bunuri si teritorii în dispretul
drepturilor celuilalt, chiar dacă raptul duce la un măcel
general, ostilitatea permanentă, stratageme perfide, capcane
diavolesti, intrigi detestabile, calomnii mârsave, în sfârsit,
tot ceea ce geniul răului poate iscodi mai antiuman sunt
excelentele acestei legi. Ca după o epocă de atrocităti, să
urmeze o alta a gesturilor pacifice, a initiativelor larg
umanitare, a declaratiilor pentru instaurarea relatiilor
frătesti, toate la fel de mincinoase, la fel de viclean ticluite,
ca pretextele care au dus la conflagratie. Incontestabil, apar
si initiative cinstite, puse în slujba adevărului si păcii, dar
ele sunt repede sugrumate de aceleasi mâini care au transformat
lumea si viata politică într-un teatru de păpusi, inapte să
protesteze dar înzestrate să slugărească. În fata acestor
moravuri, în care se concurează fărădelegea cu josnicia,
Miscarea Legionară, căreia veacul i-a dat să îndure toate
samavolniciile cu putintă, si-a mentinut conduita prescrisă în
adagiul lui Corneliu Codreanu: “Decât să învingi printr-o
miselie, mai bine să cazi luptând pe căile onoarei !” În el
rezidă una din sursele conceptiei în care Legiunea a înăltat
morala dragostei si libertătii până la limita de sus a
omenescului.
A iubi lumea si a lupta pentru libertatea ei este, după cum ne
transmite experienta milenară, un exemplu care nu-ti iese în
cale oriunde si oricând. A te dărui ei, însă, chiar când te
condamnă fără să te cunoască, si ea însăsi nu-si doreste
libertatea reală, este unul si mai rar întâlnit. Căci pentru a
iubi lumea chiar când, ducându-te s-o îmbrătisezi, te ia la
palme, si arătându-i adevărata libertate te face nebun, îti
trebuie o credintă în menirea dragostei si libertătii pe care
foarte putini o au si mult mai putini o înteleg. Ea îti rezervă
adeseori, în loc de recunostintă –oprobiul, si nu stiu dacă
trebuie să te consideri privilegiat când te acoperă de ridicol,
si nu de noroi. Aceasta a fost, cu precădere, până acum, recolta
Miscării Legionare, si stăruinta ei în a predica virtutile
dragostei si libertătii, -uneori chiar fără să se bucure de
receptivitatea tuturor membrilor săi – este un fapt care ar
trebui să schimbe substantial optica unora, acreditată astăzi,
asupra resurselor etosului legionar. Noi însine nutrim o teamă
avizată fată de judecata tării pe care ar atrage-o votul nostru
nelimitat în tot ce gândim si punem în practică. Dar, nu mai
putin, ar fi o greseală să nu înregistrăm si stăruintele într-o
directie care să ia în serios exortatia lui Corneliu Codreanu
privitoare la imeperativul de frunte al neamului: “Telul final
nu este viata. Ci învierea.”
Este, credem, locul să facem câteva precizări în legătură cu
modul Legiunii de a întelege dragostea spirituală. Preponderenta
acordată dragostei în zona subiectivă, cât si în cea obiectivă,
nu trebuie confundată cu o uniformizare a faptelor sufletesti si
a impulsurilor vietii sociale, până la a suprima în ele orice
continut emotional, si a-l înlocui cu dragostea spirituală.
Există în noi, ca urmasi ai lui Adam, precum se stie, o prezentă
statornică a răului, pe care, dacă am contesta-o, am divorta de
învătătura crestină dar si de bunul sint. Am nesocoti, de
asemenea, îngrijorător unicitatea tuturor exemplarelor umane,
refuzând să-l investim pe fiecare cu un mod personal de a lupta
împotriva răului. A crede, asadar, în reducerea întregii
complexiuni sufletesti la starea de dragoste, si a viza
exprimarea ei sub aceleasi forme, în cazul fiecărui ins si în
toate împrejurările, este, indiferent de bunele intentii de la
care s-ar porni, o schematizare a omului interior până la
caricatură. Se întelege că a atribui dragostei o standardizare a
proceselor lăuntrice, rămâne un gând străin Legiunii, căci ea
fiind permanent aplicată pe teren, previne practic
inadvertentele. În cenceptia ei, dragostea este un model de
urmat, o temperatură la care trebuie să ne plămădim deciziile,
un mod de a ne regla raporturile, si mai mult decât orice, o
fortă care ne întretine marile disponibilităti. Nu creste în
fiecare ins de la aceleasi date si nu lucrează la fel. Tinde
să-si sporească intensitatea în toate procesele sufletesti,
pentru a le imprima o directie potrivită cu rânduiala divină.
Domină lupta cu răul dar sechelele străbune o împiedică să-l
elimine total. Reuseste să-si ordoneze actele subiective,
păstrându-le specificitatea, după cum si-o păstrează intactă pe
a sa. Ideal, totusi tangibil, treptele lui superioare rămân
învăluite în taine, si cel ce le atinge are prea putin
reprezentarea lor si aproape deloc priceperea de a le da grai.
Si, peste toate, chiar dacă semnifică o eliberare de ingerintele
lumii, se impune ca un imperativ cerut de noi însine. Trebuie să
adăugăm, ca o parafrază a celor spuse mai sus, că dragostea si
elanul creator instituite de Providentă, nu se manifestă
esalonat, într-o succesiune imuabilă, trecând pe etape de la
individ la neam si de la neam la Dumnezeu. Si dragostea, si
elanul creator se despletesc fără întreruperi, antinomii, crize
lăuntrice si delimitări reciproce, amândouă intrând în aceeasi
albie, care-si lărgeste cuprinsul pe măsura consolidării omului
lăuntric. Chiar dacă au cunoscut câteva momente de grea cumpănă,
ele nu mai persistă după maturizarea stării de dragoste. Ar fi
însă nefirească pretentia suprimării oricărui ecou emotiv si
scutirea totală de strădanii, reculuri si recuperări.
Sistematizând ipostazele dragostei în relatia cu cei trei
factori din arhitectura lumii invocati până aici, si trăgând
concluziile cuvenite, suntem tentati să deducem că dragostea
spirituală atinsă de om este numai un stadiu de prim ordin al
spiritului dar însusi centrul marilor realităti ontologice, si,
ca atare, Dumnezeu, neamul si fiinta umană, sunt trei
încorporări în ordine ierarhică ale dragostei universale. Fără
voia noastră ne amintim cuvântul evanghelistului: “Dumnezeu este
dragoste.” Viziune stenică departe de existentialismul centrat
pe ideea absurdului, a disperării, si mai departe încă de
egocentrismul contemporan, năzuinta doctrinei legionare este de
a reda omului punctul de echilibru între cer si pământ.
Dar această treime de prim ordin este un izvor de dragoste,
Horia Sima nu vede în ea o finalitate. Ea, singură, este o cale
care trebuie să ducă la învierea prin moarte, dar la o moarte
concepută ca pronaos al învierii, învierea fiind un alt cuvânt
pentru mântuire. La rândul ei, învierea e stadiul culminativ al
asezării sub semnul mântuitilor, în urma Judecătii de Apoi.
Potrivit putinelor noastre cunostinte, nimeni dintre muritorii
de rând nu are în cursul existentei certitudinea mântuirii lui.
Valabilă pentru individ, aceeasi conditie rămâne valabilă si
pentru neam. Exceptie ar putea să facă marii sfinti, dar a căror
trecere smerită, cu toate că am vrea să aflăm contrariul celor
ce am dedus, n-a lăsat vestigii lămuritoare asupra acestei
certitudini. Moartea, ca preludiu al salvării, îsi pierde
spectrul obsedant si, într-un fel potrivit întelegerii noastre,
se umanizează. Suntem tentati să credem că persoanele urmărite
permanent de frica mortii –numai dacă nu sunt cazuri patologice-
denotă o neputintă organică de a crede în viata de apoi, sau cel
putin acuză o gravă îndoială. În orice caz, cine nu caută să se
pătrundă că finalul vietii aduce o transformare înlăuntrul unei
alte lumi, că înseamnă un pas către viata de dincolo, unde
valorile vietii de aici ating absolutul iar nevoia noastră de
adevăr, dreptate, pace si frumos e satisfăcută după un etalon
infailibil, acela se va cutremura la simplul gând al mortii si
va vedea în ea cea mai inumană sentintă a răului originar.
Respinsă de unii politologi ca permanentă istorică, Horia Sima
pune în discutie continutul natiunii si îi relevă esenta în
cadrul unei analize amănuntite. Constată că toate componentele
clasice invocate în formarea ei : teritoriu, istorie, limbă,
traditii, cultură si religie n-o pot exprima îndeajuns. Teoria
atomistă o explică mai mult decât cea istorico-traditională dar
nu-i desluseste originea si nu-i reliefează temeiurile. Numai
atribuindu-i o geneză transcendentă suntem în măsură să-i
limpezim aparitia, să-i surprindem personalitatea distinctă,
tendintele de afirmare si, îndeosebi, să-i adâncim motivatia
istorică. Descinsă din trancendentă, fiinta ei concepută
aprioric, se încorporează în substanta lumii si îsi dezvoltă
virtualitătile după râvna cu care se confundă cu menirea sa.
Chiar dacă obârsia transcendentă a natiunii si drumul parcurs
până la stadiul final, ar sugera unele similitudini cu
obiectivitatea hegeliană a ideii absolute si realizarea ei în
lumea de aici, deosebirile dintre ele sunt manifest
considerabile. O vointă personificată, care lipseste cu
desăvârsire în obiectivarea heligeliană a ideii absolute,
determină atât geneza natiunii, cât si istoria ei, iar dacă
ideea, actualizându-si inexceptabil potentialitătile, revine
realizată din lumea spatio-temporală în plan supraistoric,
destinul natiunii poate fi si ratat în urma unor persistente
erori politice si dezorientări spirituale. Recunoastem aici o
dominantă a gândirii lui Horia Sima, care exclude posibilitatea
înfăptuirii unui proiect national, oricât ar fi de solid motivat
si inclus în suita evenimentelor, atâta vreme cât nu este total
sustinut de vointa colectivitătii si a conducătorilor ei.
Coeficientul de creatie si jerfă hotăreste în cele din urmă,
soarta oricărei natiuni, pentru că tot ce începe din pragul ei,
chiar sub oblăduirea Providentei dar nu se bucură de o dăruire
neconditionată din partea oamenilor, nu are sanse să se
împlinească. Plecând de la factorii constitutivi ai natiunii,
adică de la întreitul patrimoniu biologic, material si
spiritual, exprimat de fiecare, pe rând, în fiinta ei vitală,
cadru natural si cultură, rolul de seamă îl rezervă culturii.
Fondul ei constă în conceptia despre Dumnezeu, lume si viată,
rod al revelatiei si trăirii colective, apoi, în onoarea pe care
o dobândeste natiunea în lupta pentru promovarea acestei
conceptii si, în sfârsit, în produsele ei pe toată aria gândirii
si artei. Dar spiritul crestin în care-si reprezintă această
formatie trinitară, determină rostul si capacitatea culturii de
a traduce-o în operă.
Din păcate, evidenta faptelor dezminte ideea că neamurile îsi
păstrează pentru vecie, indiferent de gravitatea erorilor lui,
integritatea biologică si spirituală. Nu este vorba aici de un
spenglerianism pornit să vadă în diacronia unei natiuni acelasi
declin ca în biologia unui individ. Horia Sima nu crede că un
neam merge, oricum, spre o extinctie inexorabilă. Dimpotrivă, în
locul unei fatalităti neutre, constată o înlăntuire de cauze
vii, precise, nu însă cu neputintă de evitat, care-i pregătesc
decăderea si o elimină din istorie. Începând cu încremenirea pe
o creastă cucerită deja, sau pe platforma unor deziderate
satisfăcute deplin, si sfârsind cu obstinatia în a crede că
etaloanele ei de evaluare sunt infailibile, toate decurg din
greseala de a se cantona în bunurile pământesti dobândite până
atunci, consecintă a răsturnării raportului dintre spirit si
materie, în favoarea ultimei. Cheia dăinuirii unei natiuni stă
în vitalitatea culturii ei. Ea este inelul de legătură între
istorie si supraistorie, unde-l întâlneste pe Dumnezeu. Această
primordialitate recunoscută culturii, prezentă de la obârsie în
textura Legiunii, a prins cu timpul rădăcini si o păstrează
nealterată în toiul rătăcirilor din jurul ei.
Nu rareori s-a spus că între cultură si istorie are loc o
respingere mutuală. Istoria, zice-se, ar strămuta polii
existentei în manifestările politice, destinate să reglementeze
raporturile de ordin exclusiv material si biologic dintre
comunitătile organizate : statul si natiunea. Cultura,
dimpotrivă, îsi rezervă ca domeniu funciar ordinea spirituală
desprinsă de orice contingente materiale. Asadar, istoria se
situează într-un domeniu de conflicte si confruntări, care merg
până la masacru, în vreme ce cultura pluteste într-o zonă a
păcii permanente si a armoniei universale. În realitate, ambele,
si istoria, si cultura, au o geneză comună, obiectivată în
conceptia despre Dumnezeu, lume si viată a colectivitătii.
Strădania acesteia de a implanta în mijlocul ei si pretutindeni
marile idealuri care o călăuzesc, generează în plan
politico-social istoria si în plan spiritual cultura. Conform cu
firea lucrurilor, cultura trebuie să patroneze istoria, căci o
cultură ruptă de istorie rămâne un ansamblu de abstractiuni
sortite disparitiei printr-o sterilizare progresivă. După cum, o
istorie refractară la cultură deschide larg poarta transformării
raporturilor dintre state si natiuni într-un carnaj interminabil.
Esential este ca actiunea istorică să se pătrundă de
comandamentele culturii, iar cultura să alimenteze sufletele cu
teluri si năzuinte, care previn căderea în animalitate si
nimicnicie.
A devenit în ultima vreme un subiect obisnuit de patetice
revendicări salvargardarea identitătii culturale. Prin ea nu
trebuie să se înteleagă altceva decât grupul de trăsături
originale care delimitează în chipul cel mai pregnant o natiune
de alta. Nu este o chestiune de orgoliu această dorintă a
natiunii de a fi ea însăsi, de a nu fi confundată cu alta, si
nici o condamnabilă veleitate să facă figură singulară în
concertul universal. Identitatea natională răspunde unei
necesităti irepresabile derivate din fireasca manifestare a
virtualitătilor natiunii. Ea nu poate să trăiască si să-si
realizeze menirea decât asa cum i-a fost dat să fie, asa cum a
fost modelată de mâna Creatorului. Fortând putin nota, o natiune
care nu vrea să fie ea însăsi, nu este deloc. Identitatea
culturală o salvează de la moartea în spirit si, prin aceasta,
si de la moartea în istorie. Tot aici este locul să vorbim
despre influentele pe care le suferă o cultură. Incontestabil,
nici o cultură nu este scutită de influente. Unele culturi le
suferă mai mult decât altele, pentru că fluctuatiile soartei
n-au distribuit influentele în mod egal. Importantă nu este atât
influenta suferită ca atare, cât capacitatea de-a asimila-o si
preface în bunuri care poartă pecetea specificitătii culturii
influentate. Simplul fapt al înrâuririi nu trebuie considerat ca
un fel de agresiune sau ca un imperialism cultural exercitat
asupra unei colectivităti cu o evolutie mai lentă sau cu o
vocatie culturală oscilantă, la fel cum ar fi înrâurit, nu
trădează un servilism ori o absentă a personalitătii, ci
închipuie o probă edificatoare asupra puterii de a năzui mai sus
în plan spiritual.
Asemănătoare cu formula ternară : individ, neam, Dumnezeu este
si trinitatea individ, colectivitate natională, natiune. Nici
una dintre societăti n-a fost ferită de antinomiile dintre
individ si entitătile superioare lui. Epoca modernă este, mai
ales, teatrul tendintelor de afirmare a individului în contra
organizatiilor sociale si de cult, care vor să-l cuprindă si
să-i impună legile lor. Între aspiratia de realizare a
individului si exigentele cadrelor mari a existat o luptă
continuă desfăsurată, de obicei, în dauna amândurora. Horia Sima
gândeste că individul, colectivitatea natională si natiunea sunt
trei momente din dezvoltarea aceleiasi substante, care la
capătul ultimului stadiu tinde către mântuire. Plămădite, în
fond, toate cele trei entităti, din acelasi aluat care semnifică,
fiecare, modalităti diferite în a sluji scopurile finale,
raportul real dintre ele nu trebuie să fie discordie si
conflict, ci de conexiune si conlucrare. Astfel, individul nu
mai este expus unor posibile ingerinte din partea colectivitătii
nationale si ambele se pot solidariza cu obiectivele natiunii.
Un alt dualism este acela dintre politică si religie. El a pus
totdeauna fată în fată puncte de vedere care reduc raportul
dintre politică si religie la o problemă de ierarhie spirituală,
ignorând că ea este si una de organizare socială. Aproape în
unanimitatea discutiilor s-a concis că politica nu are, si nici
nu trebuie să aibă, vreo contingentă cu religia. Mai mult,
prezenta religiei în politică ar răpi acesteia forta, iar
tentativa politicii de a se împleti cu religia ar fi sfârsit
invariabil printr-un penibil esec. În viziunea legionară, desi
politica si religia îsi împlinesc menirea pe două planuri de
existentă deosebite, totusi ele comunică si se asociază într-un
proces cu aceeasi finalitate. Politica, în adevărata ei ratiune,
organizează societatea astfel încât grupurile si indivizii să
descopere o platformă de interese convenabile tuturor. Această
confluentă de mobiluri nu ar fi posibilă fără adoptarea
principiilor pe care religia le preconizează, prin definitie.
Pacea si buna întelegere, deziderate ale actiunii politice
urmărite în sânul societătii, sunt, în fond, chemarea Bisericii
care adaugă la ea predica imitării lui Hristos. Este lesne de
prevăzut un decalaj între politică si religie, deoarece politica
anevoie va putea să se înalte la nivelul trăirii preconizate de
Mântuitor. Rămâne ca religia să nu întoarcă spatele politicii,
ba, dimpotrivă, s-o călăuzească permanent. Când acelasi ins care
face politică este si adeptul unei religii, atunci a-si crea
conflicte între cele două preocupări ar fi să-si provoace singur
dezechilibrul si nerealizarea.
Odată discutate capitolele referitoare la raporturile
dinlăuntrul disciplinelor majore si variatelor activităti, Horia
Sima trece la problemele de organizare a natiunii, statului,
vietii politice si, în final a Miscării Legionare. Elementul de
garantie a functionalitătii unui stat rezidă în aportul elitei
conducătoare. Dacă pentru toate îndeletnicirile specializarea
este un imperativ, cu atât mai mult va fi pentru cea mai
complexă dintre ele : conducerea statului si organizarea
natiunii. În afara pregătirii de specialitate, misiunea de
conducere pretinde o aptitudine rar întâlnită, care se numeste
stiinta, dublată de intuitie, a legilor de viată si de moarte
ale unui neam si ale oricărei societăti. Grefată pe mănunchiul
de calităti proprii omului de elită, dintre care nu putem să nu
cităm: profesionalitatea, viata sobră, credinta în Dumnezeu si
puterea de dragoste, toate la un loc formează o adevărată
temelie a statului. Nu trebuie omis fluxul necesar de
solidarizare a membrilor elitei în urmărirea acelorasi obiective.
Perpetuarea elitei rezidă în aplicarea consecventă a
principiului selectiunii, adică în recunoasterea valorii în sine
a membrilor, fără imixtiunea unor criterii străine de obiect. În
pregătirea unor asemenea elite, educatia morală joacă un rol
important, dar si ea trebuie sprijinită de un mediu convergent,
fără să se uite că educatia si mediul devin eficiente numai prin
donatia naturală si efortul subiectului educat.
Conditia fericită a statului este să se grefeze pe natiune.
Natiunea generează statul iar acesta formele de consolidare a
natiunii. Pentru propăsirea natiunii, edificarea statului este
totodată capitală si firească. La fel, cum contribuie la
durabilitatea lui, valorificarea potentialitătilor natiunii –legătură
care se regăseste pe deplin în formula conform căreia statul
este natiunea organizată. E normal ca, după aglutinarea natiunii,
aceasta să-si caute expresia în cadrele statului, pentru a-si
îndeplini rostul pe pământ. Fiind fata manifestă a natiunii,
statul traduce în operă fortele ei latente. Îndrumate în
directia natiunii, prioritătile statului devin si ale ei. Aici
este atinsă o latură aparte a tinutei Miscării Legionare fată de
adversari. Refuzând să adopte armele miseliei chiar când este
lovită cu ele, ea si-a făcut din acest comportament un punct de
doctrină si, mai mult, un angajament de onoare. Aceeasi elevatie,
dar în alt registru, respiră îndemnul lui Corneliu Codreanu,
reluat de Horia Sima, de a concilia cele două principii de
guvernare, ale autoritătii si libertătii, printr-un altoi de
sorginte crestină – principiul dragostei. Plecând de la
constatarea că autoritatea tinde să degenereze în despotism si
libertatea în anarhie, singura modalitate pentru a păstra aceste
principii în circuitul lor normal, ferit de excese si
mistificări, este să fie pătrunse de dragoste. Dar dragostea nu
poate fi concepută în raporturile dintre stat si natiune, si
între membrii natiunii, cu generozitatea si fervoarea dintr-o
familie sau dintr-un grup restrâns de persoane. Ar trebui să
uităm că statul – situat prin destinatie la antipodul
sentimentalitătii – este îndreptătit să recurgă la fortă, când
se izbeste de opozitii nejustificate, iar libertatea, la
proteste si luptă civilă, când i se suprimă prerogativele. În
relatiile dintre marile entităti din domeniul public, unde
grupurile de preocupări se preschimbă în institutii iar
individul în factor social, dragostei îi revine, cu precădere,
să stimuleze constiinta îndatoririlor tuturor fată de toti, si
să pună în lumină mobilurile înalte dinaintea cărora exceptările
de la obligatii sunt excluse. Dragostea îsi certifică în acst
context universala predispozitie spre fuziune spirituală,
depozitată în noi.
Miscării Legionare i se aduce acuzatia că este antidemocratică
si repudiază standardele de organizare derivate din acest
sistem, cu toate că ea a consimtit întotdeauna să ia parte la
competitia politică instituită de democratie. Si nu ea a
desfiintat-o, ci pretinsii ei apărători care o sustineau numai
din calcule personale, si nu dintr-un atasament de principii.
Legiunea nu confundă formula democratică cu ideologiile apărute
din eroare sub egida ei. Democratia poate reclama să pună în
ordine concurentele dintre partide pentru dobândirea puterii în
stat, dar nu să le furnizeze idei si concepte în vederea operei
de guvernare. Democratia elaborează norme si legi, de pildă, în
efectuarea alegerilor pentru a fixa termene dreptului de
exercitare a puterii si a-i prescrie limite si regulamente
cărora să se supună, dar nu e făcută să-i umple cu teorii si
principii continutul doctrinar. Utilitatea democratiei este
incontestabilă, si atâta vreme cât o vor cere realitătile,
Legiunea, în acord cu derularea firească a lucrurilor, va
promova-o.
Proportia de unanimitate a vointei populare, mincinos
înregistrată sub dictatura stacojie, trezeste astăzi tăioase
ironii ori de câte ori este adusă în discutie. Cei patruzeci si
cinci de ani pe care i-am îndurat în comunism au compromis
pentru nu stim câtă vreme ideea că lumea românească ar putea să
îmbrătiseze vreodată în chip covârsitor politica unui partid. Se
ignoră că guvernările bazate pe majorităti insignifiante au fost
la noi si insignifiant de productive. A năzuia acum spre
totalitatea adeziunilor unei tări, cel putin în împrejurări
exceptionale, este egal ca o puerilă utopie si, mai mult, cu o
mascată pregătire a dictaturii. Ca si cum colectivitatea
natională, sustinută de multitudinea elementelor comune
(teritoriu, interese, scopuri, cultură etc) ar genera o
primejdie internă si externă dacă ar deveni realmente o mare
familie. Si, dimpotrivă, ar trebui, ca să garantez normalitatea,
să conserve cu titlu definitiv starea de divergentă generală. Ar
însemna atunci că societătile, aflându-se în circumstante care
le amenintă destinul si, ca atare, le pretind în replică
participări total convergente, să-si rateze momentul istoric si
să-si sape singure groapa de dragul divergentelor. Realitatea
lucrurilor atestă însă că în marile cotituri si la grele
răspântii colectivitătile au stiut să-si regăsească instinctul
vital si s-au încolonat în cvasi-unanimităti. Sunt momente de
magnifică iluminare colectivă capabile să se înalte la nivelul
de ecumenicitate natională. O asemenea coeziune doreste să
imprime colectivitătii românesti Miscarea Legionară, si chiar
dacă durata ei este fatalmente circumstantială, trebuie
prelungită în spirit crestinesc cât mai mult, până la o nouă
încărcătură de efuziuni si atitudini unitare.
Horia Sima nu si-a conditionat elaboratul doctrinar de accesul
iminent la putere a organizatiei pe care a condus-o cincizeci si
trei de ani. Se desprinde elocvent dintre rânduri că, înainte de
a juca un rol politic –fără, bineînteles, să minimalizeze
importanta politicului- Legiunea vrea să reprezinte o permanentă
de spiritualitate si orientare pertinentă în viata natiunii. Ea
n-a fost plămădită cu o scadentă timpurie, ci pentru că s-a
încorporat în vitregiile si ridicările ei, tot astfel
încorporată vrea să se înfătiseze la Judecata din urmă. Încât,
inamicii ei manifesti si potentiali să fie convinsi că n-au
motive de anxietate, să-si concedieze teama alimentată de
scenaristii spectacolului politic si să ia act de faptul unic pe
meridianele noastre, că Miscarea Legionară nu vizează neapărat
puterea, dar vizează neapărat o finalitate crestinească pentru
întregul neam.
Din acest compendiu de repere tematice, pe unele ne îngăduim a
le sublinia.
Libertatea spirituală a individului escaladează determinismele.
Ea poate să-i domine fluctuatiile emotionale, deschizându-se
către o lume statornică de valori destinate să fie un posibil
prototip al initiativelor sale majore. Aria ei de expansiune
este infinită când îsi regăseste raporturile primare cu neamul
si Dumnezeu. Atât natiunea cât si fiinta umană, având o geneză
supralumească si fiind purtătoare ale comandamentelor ceresti,
îsi atrag din substanta divină vesnicia si, odată cu ea,
responsabilitatea actelor. Răspunzător pentru ceea ce face, cât
si pentru ceea ce se obstinează să nu facă, individului, prin
similitudinea sa cu dumnezeirea, i se deschid toate
posibilitătile, afară de aceea a manifestării lui prin altul, si
nu prin el însusi. A-ti “tatona” sansele de mântuire prin
delegatie dată cuiva sau a lua decizii prin el este egal cu o
anulare a vredniciei umane. În schimb, paradoxala situatie a
omului care se lasă total în voia lui Dumnezeu, desi pare o
resemnare, este o faptă de eroism singular, întrucât pretinde o
sublimă subsumare în divinitate. Sub raport rational, e o
contradictie această părăsire în voia altuia, concomitent cu
strădania neostoită de-a ajunge de partea dreptilor. Dar noi nu
ne putem pierde în Providentă, si totodată să rămânem în afara
Ei. E o particularitate a făptuirii care jinduieste
transcendenta, să topească antinomia dintre concepte, prin
vointa pusă în act. Acest moment de singurătate acută a omului,
când se abandonează total divinitătii, dar agresat de răul din
lume în permanentă activ, răspunde având sentimentul că luptă
numai cu propriile puteri, rezumă demnitatea lui supremă,
pozitia magnifică pe care o detine în univers. E o situatie pe
care legionarii au cunoscut-o adesea si direct în anchetele
îndurate în căutarea de noi perspective, în stabilirea solutiei
optime în răspunderea pentru viata altora implicată în viata
lor, în fatalele dileme suscitate de contrarierea lucrurilor
pământesti, când au trebuit în final să ia o decizie întemeiată.
Doctrina legionară nu este o constructie încremenită, si nu va
fi nicicând. Ea are, ce-i drept, liniamente care s-au
cristalizat si principii imuabile. Dar câmpul ei de aplicare e
imprevizibil si necuprins. E o tristă supusenie să renunti la
căutări de orizonturi inedite, sub motivul că cele existente
sunt deajuns. Legionarii nu se împacă cu modalitătile
consacrate, cu căile bătătorite până la pietrificare. Tentatia
tărâmurilor noi dă expresie dinamismului lor interior, însă
intuitia limitelor maximale îi fereste de erezii. Pe de altă
parte, s-a învesnicit ca o incurabilă eroare a speciei umane, să
caute, spre paguba ei, împăcarea opozitiilor funciar antinomice,
să inverseze desfăsurarea naturală a lucrurilor. Si trebuie să
recunoastem că, desi n-a reusit niciodată, din nefericire, n-a
renuntat. De aceea, deplasarea centrului de interes al
preocupărilor din sfera terestră, plină de contrarietăti si
tentatii posibile, în zarea aspiratiilor supralumesti, marcheză
un capitol de seamă în catehismul Legiunii. Izvor de apă vie în
ceasuri pândite de moarte, ea le-a adăpat echilibrul moral si
combativitatea.
Cititorul circumspect va fi poate pornit să semnaleze în
paginile acestei cărti, un recurs insistent la spiritualitate.
Într-adevăr, revin adesea si termenul, si ideea. Dar să nu uităm
că loviturile grele pe care le-a primit Legiunea si prelungirea
mentinerii ei în ilegalitate dincolo de orice ratiuni, au
constrâns-o să-si creeze o structură de rezistentă. Ea s-a
concretizat în râvna de a-si atenua sensibilitătile si
fluctuatia emotivă, centrându-le pe o axă de solidă
spiritualitate. Pe ea pivotează si îsi pierde virulenta
dureroasa gamă de amărăciuni, întristări, dezamăgiri, răni
sângerânde, exaltări primejdioase, întrebări nelinistite si
toate urmele pe care le-au lăsat atacurile declansate
înpotrivă-i cu furie nestinsă. E un gest preventiv, această
structură de rezistentă, a cărei tărie te face să ghicesti în
barajul ei, prezenta unor virtuti binecuvântate de Sus.
Înainte de a încheia, e util să definim pozitia factorilor cheie
: individ, neam, Dumnezeu, în cosmosul uman, asa cum îl concepe
Legiunea. Desigur, mintea noastră, care nu poate vehicula
abstractiuni decât reprezentându-le spatial, acceptă greu că
transcendenta, imanenta, straturile telurice si alte existente
impalpabile se află, pur si simplu, si în noi, iar prin spiritul
nostru si al altora, se află pretutindeni. Lumea ideilor este
adimensională, si nu ne pretinde nici un efort s-o ducem în noi
oriunde si oricând. Neamul, ca perpetuitate istorică, cu un
început indefinibil si o finalitate prelungită în vesnicie,
există, de bună seamă, în afara noastră dar există si în noi.
Oricât ar fi de categorică realitatea lui obiectivă, atâta vreme
cât nu avem constiinta ei, pentru noi neamul nu există. Dar dacă
realitatea sa obiectivă ar începe să se destrame, în urma unor
seisme si vitregii repetate, realitatea lui subiectivă însă,
imaginea lui din constiinta noastră, rămâne intactă. Ea continuă
să trăiască întreagă în noi, cu conditia să fim convinsi că si-a
împlinit, fără odihnă, destinul, dacă, bineînteles, a avut
această hărnicie. Oricum, neamul detine un loc privilegiat în
constiinta noastră, fie că îl deplângem sau îl proslăvim, fie că
ne evocă o istorie nenorocoasă sau că, dimpotrivă, ne aprinde
visuri si nădejdi. El este inseparabil de noi, îl purtăm mereu
în gânduri ca pe constiinta noastră lărgită, ca pe un orizont
fără limite descoperit în noi. Fiindu-ne, de asemenea, prezent
ca o exigentă fată de propria noastră persoană, ne trezeste
puteri si elanuri care, altfel, ar fi zăcut nestiute. Iar dacă
fiinta lui Dumnezeu, ca realitate obiectivă, este infinit mai
categorică decât a neamului, si tot astfel, ca realitate
subiectivă, o lăsăm să ne pătrundă functiile duhovnicesti,
atunci spiritelor alese le este dat să se simtă resorbite în El
până la disparitie, ca si cum în locul lor ar vietui
divinitatea. Dacă însă ne-am lăsa stăpâniti de vechea
reprezentare spatială a neamului si a lui Dumnezeu, ca existente
funciar exterioare nouă, prima, în societate, iar a doua, într-o
altitudine superlativă, si am intra în contact cu ele
părăsindu-ne făptura intrisecă, prezenta lor în miezul de foc al
constiintei si contopirea cu noi ar fi cu neputintă. În vreme
ce, integrându-le în eul nostru vom conlocui cu ele purificati
ca de o prezentă sacrală. Ca atare, nu putem uita că Dumnezeu si
neamul sunt în noi, că nu este nevoie să-l căutăm
extravertindu-ne inutil, deoarece amândoi se află de totdeauna
în fiinta noastră, ceea ce trebuie să ne pătrundă că, în egală
măsură, îi putem profana ori slăvi, prin nevrednicia ori prin
nesatul nostru de certitudini si realităti esentiale.
Pentru o subliniere finală, în doctrină găsim permanentele
Miscării Legionare, pe când în organismul politico-social care o
însoteste –manifestările. După cum, Legiunea, ca institutie
spirituală, precede si precumpăneste organizatia politică.
MIRCEA NICOLAU
|
|