:.VICTOR MOISE Omul nou
 

Pe linia stabilirii relatiilor dintre Miscarea Legionarã si Bisericã, vom constata cã nu numai principiile de bazã sunt sinonime, dar, ceea ce este si mai surprinzãtor, este faptul cã Miscarea Legionarã se foloseste si de metodele crestine pentru realizarea idealului propus, pentru care s-a si angajat în lupta sa dramaticã si vom constata cã idealul ei, desi organizatie politico-socialã, este acela al Bisericii ca si mijloacele folosite.

Problema centralã si a Bisericii si a Miscãrii Legionare este restaurarea omului (1). Dacã Biserica constatã existenta pãcatului original care a stâlcit chipul omului si si-a propus refacerea acestui chip prin întruchiparea Fiului lui Dumnezeu, prin jertfa Sa si prin ajutorul Sfântului Duh, CORNELIU ZELEA CODREANU a constatat cã “cea mai mare primejdie nationalã stã în aceea de a ne fi deformat, de a ne fi desfigurat structura noastrã rasialã daco-românã, dând nastere acestui tip de om, creând aceastã cãzãturã, aceastã stârpiturã moralã” (2).

Sf. Ap. Pavel mãrturiseste cã Domnul nostru Iisus Hristos a venit în lume ca sã mântuiascã pe cei pãcãtosi (Tim.1.15) care singuri, fãrã ajutor de sus nu se mai puteau însãnãtosi, nu mai gãseau drumul întoarcerii si nu mai aveau forte pentru parcurgerea acestui urcus. Cãpitanul constatã cã si în neamul românesc, datoritã pãcatului strãmosesc si a pãcatelor personale, românul ajunsese o cãzãturã, o stârpiturã moralã, îsi desfigurase chipul. În acest climat spiritual, nu va fi nimeni surprins de afirmatia fãcutã de unul dintre comandantii legionari care a declarat cã scopul Miscãrii Legionare este “împãcarea României cu Dumnezeu” (3). Aceastã împãcare a României cu Dumnezeu este exprimatã si de Petre Tutea prin chiar titlul cãrtii sale “Între Dumnezeu si neamul meu” (4).

O “împãcare a României cu Dumnezeu” înseamnã, în primul rând, “o rãsturnare de valori, un primat al sufletului, o invitatie la creatie si la viatã spiritualã”, dupã pãrerea lui Mircea Eliade (5). Împãcarea României cu Dumnezeu nu se poate face cu oamenii corupti, cu politicienii care se folosesc de puterea politicã pentru interesele lor si nu pentru mântuirea Tãrii si a Neamului. Pentru “împãcarea României cu Dumnezeu” este nevoie de un om nou.

Necesitatea creãrii omului nou este prezentatã în paginile Noului Testament, care dã si primele îndrumãri pentru restructurarea lui.

Deosebirea dintre omul vechi si cel nou este atât de mare, încât Mântuitorul cere o nouã nastere. “De nu se va naste cineva de sus, nu va putea sã vadã împãrãtia lui Dumnezeu” (În.3.3).

“Fiti dar voi desãvârsiti, precum Tatãl vostru Cel ceresc desãvârsit este” (Mt.5.48). Sf. Ap. Pavel cere cu multã insistentã crearea omului nou : “Curãtati aluatul cel vechi, ca sã fiti frãmântãturã nouã” (1 Cor.5.7), “dacã este cineva în Hristos, este fãpturã nouã” (2 Cor.5.17), “cãci în Hristos Iisus nici tãierea împrejur, nici netãierea împrejur (este ceva) ci fãptura cea nouã” (Gal.6.15 ; Ef.2.15). “Sã vã dezbrãcati, fatã de vietuirea voastrã de mai înainte, de omul cel vechi, care se stricã prin pofte amãgitoare si sã vã înnoiti în duhul cugetului vostru, îmbrãcându-vã în omul cel nou, care este fãcut dupã chipul lui Dumnezeu, în dreptate si în sfintenia adevãrului” (Ef.4.22-24). “Sã umblãm si noi întru înnoirea vietii” (Rom.6.4), “omul vechi a fost rãstignit împreunã cu El (cu Hristos)”, “socotiti-vã cã sunteti morti pãcatului, dar vii pentru Dumnezeu” (Rom.6.11).

Profund cunoscãtor al legii lui Hristos si deprins din pruncie cu trãirea acestei legi, fondatorul Miscãrii Legionare întemeiazã o scoalã în care, printr-un sustinut proces educational realizeazã omul cel nou. Codreanu nu îmbracã omul în alte straie, nu se preocupã de formele exterioare care nu modificã cu nimic fondul interior, ci se ocupã de schimbarea intimã a omului pentru cã numai asa se va schimba în bine si societetea româneascã : “Noi plecãm de la ideea de om ca valoare moralã” (6). În aceastã idee se aflã noutatea mentalitãtii legionare, aceastã idee contine elementul revolutionar al Miscãrii Legionare care devine o scoalã a caracterelor. În scoala legionarã, în Cuib sau în Frãtia de Cruce se face educatie serioasã, sustinutã, pentru a-l ridica pe om din stadiul de cãzãturã, de stârpiturã moralã, la nivelul eroului. Si sã realizeze acest om nou, acest erou legat de Neam si de Credintã, spiritualizat.

Din 1927, anul înfiintãrii Miscãrii Legionare si pânã în prezent numãrul eroilor pe care l-a dat aceastã miscare se numãrã cu miile.

Desigur cã nu toti legionarii au devenit eroi de legendã sau mucenici, dar spiritul lor de jertfã este evident.

“Neamul nostru n-a trãit prin milioanele de robi care si-au pus gâtul în jugul strãinilor, ci prin Horia, prin Avram Iancu, prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toti haiducii” (7). Tot asa si Biserica a trãit si trãieste prin sfintii sãi apostoli, prin sângele martirilor sãi, prin celebrele scoli catehetice din Alexandria, Antiohia, Ierusalim sau Cezareea, prin spiritualitatea realizatã în viata monahalã, prin vârfurile sale si nu prin cei pãcãtosi.

Hristos a fãcut din pescari apostoli si din pãgâni mucenici care au schimbat fata lumii pentru cã au lucrat ca oameni noi cu putere de sus.

Chemarea pe care a fãcut-o Cãpitanul, la înfiintarea LEGIUNII ARHANGHELUL MIHAIL “sã vinã în aceste rânduri cine crede nelimitat” (8), a rodit eroi de epopee, a creatniste “soldati ai unor alte orizonturi românesti” (9).

Iubirea lui Dumnezeu si iubirea Neamului, atât în Biserica lui Hristos, cât si în Miscarea Legionarã este ridicatã pânã la sublimarea ei în jertfã. Martirii crestinismului se întâlnesc cu cei ai Miscãrii Legionare pentru cã tinerii care au intrat în scoala legionarã au ascultat de poruncile Sfintei Scripturi, au ascultat de sfintii apostoli : “Cugetati cele de sus, nu cele de pe pãmânt, cãci voi ati murit si viata voastrã este ascunsã cu Hristos în Dumnezeu” (Col.2.2-3). “Drept aceea omorâti mãdularele voastre -ale omului pãmântesc- desfrânarea, necurãtenia, patima, pofta rea, lãcomia” (Col.3.5-6). Scopul imediat era : educarea românului ca premisã indispensabilã pentru victoria miscãrii de renastere nationalã. (10).

În scoala legionarã au fost mai întâi omorâte deprinderile rele si apoi sãdite si dezvoltate virtutile strãmosesti pânã la mãsura de om deplin, pânã la incandescenta eroului.

Si astãzi, dupã jumãtate de secol de furtunã antihristicã si antiromâneascã, speranta noastrã se îndreaptã tot la Dumnezeu, tot la învãtãturile Sfintei Scripturi. Seva aceasta viu fãcãtoare a determinat pe Virgil Mateias, care a îmbãtrânit în temnitele comuniste, sã scrie la 27 septembrie 1993 : “Este necesarã o altã si mai mare revolutie spiritualã, fãrã arme si fãrã sânge, . . . în locul omului decãzut din binecuvântarea divinã vrem sã aducem neamului nostru un alt om"”(11). Acest om nou a fost realizat de Biserica primarã. Sfântul Pavel le scrie Colosenilor în aceastãprivintã : “V-ati dezbrãcat de omul cel vechi, dimpreunã cu poftele lui si v-ati îmbrãcat cu cel nou, care se înnoieste spre deplina cunostintã, dupã chipui Celui care l-a zidit (Col.3.10).

Realizarea omului nou este telul mãret pe care l-a propus Miscarea Legionarã. Dacã glasurile dusmanilor Neamului s-au complãcut în calomnii mincinoase, au fost totusi oameni care au recunoscut adevãrul. Astfel, Paul Giraud, personalitate strãinã de naemul si de credinta noastrã, a scris o carte intitulatã Codreanu et la Garde de Fer, care a fost tipãritã la Paris în anul 1940, în care consemneazã : “Garda de Fier este o miscare absolut originalã ; telul ei primordial si ratiunea de a exista fiind înãltarea spiritualã si moralã, crearea unui om nou” (12).

Horia Sima, comandantul Miscãrii Legionare, care a fost obligat sã mediteze asupra fenomenului legionar o jumãtate de secol, surghiunit peste hotarele tãrii, constatã cã întocmai ca în crestinism, ideea fundamentalã a Miscãrii Legionare este crearea unui om nou în mijlocul colectivitãtii românesti, care sã constituie punctul de plecare al unei mari transformãri spirituale în viata neamului nostru.(13).

În scoala omului nou legionarii s-au format mai întâi pe ei însisi. “Noi am adus duhul marilor rupturi cu lumea veche. Noi am adus pornirea eroicã, în spirit de totalã jertfã personalã” glãsuieste marele mucenic al lui Hristos Ion I. Mota (14).

Miscarea Legionarã luptã mai ales prin exemplul dat pentru a crea în popor acest duh nou, de a degaja izvoarele vii ale acestei înnoiri spirituale, de a ridica masele la vibrarea unicã a unei noi credinte, a unei pulsatii unanime de generozitate, de virtute si de solidaritate nationalã (15). Acest om nou se prezintã nu cu “drepturi cetãtenesti”, ci cu sacre datorii (16) ; el se întreabã :”Ce pot da, ce jertfã pot face eu pentru tara mea” (17). Prin “a da”, prin “a fi” se defineste omul nou, si nu prin “a lua” si “a avea”. Omul nou presupune o mare înnoire sufleteascã, si ca ferment social, o mare revolutie sufleteascã a poporului întreg (18).

Omul nou priveste spre soare, urcã muntii, soarbe seninul cerului.

În programul trasat scolii legionare pentru formarea omului nou Cãpitanul precizeazã : “În acest om nou va trebui sã învieze toate virtutile sufletului omenesc”. În acest om nou vor trebui ucise toate pornirile spre rãu (19). Dascãlul legionarismului revarsã luminã din lumina lui Hristos care a spus în Predica de pe Munte : “Fiti deci voi desãvârsiti, precum Tatãl vostru Cel ceresc desãvârsit este”(Mt.5.48). La cuvintele Mântuitorului : “Cãutati mai întâi împãrãtia lui Dumnezeu” (Mt.6.33), împotriva egoismului se adaugã : “Împãcati-vã cu gândul cã viata voastrã personalã cade cu totul pe al doilea plan, si trece dincoace, pe marele drum, dureros al jertfei pentru binele altora, pentru binele Neamului, pentru slujirea lui Dumnezeu” (20).

Sufletul omului este darul cel mai de pret pentru care omul nu are ce da, fiind mai scump decât lumea toatã. Tocmai sufletul, sentimentele, interiorul nostru spiritual vrea sã-l reformeze lupta legionarã (21). Omul nou trãieste prin credinta crestinã.

Pentru Ion I. Mota omul nou este “mãsura învierii noastre interioare, mãsura crestinãtãtii noastre vii”, si “eu o vãd mai ales în mãsura jertfei pentru binele altora”(21). Omul nou este un erou “în care trebuie sã fie concentrat tot ce a putut strânge mai bun, în timpul miilor de ani, poporul român”(22).

Din iubirea de tarã si de neam izvorãste toatã truda pe care o depun legionarii ca sã realizeze omul nou, eroul national purtãtor al virtutilor strãbune :”Pentru Patrie vom face din fiecare român un erou gata de luptã, gata de jertfã, gata de moarte” (23).

Acest erou este chemat sã clãdeascã noul Stat românesc. “Statul nou presupune în primul rând, si ca un lucru indispensabil, un tip nou de om. Un Stat nou cu oameni cu pãcate vechi nu se poate concepe” (24).

Crearea omului nou se face din interior, de la sufletul individului si al Neamului. Si tocmai din aceastã pricinã omul nou este un om spiritualizat.
 

Sufletul este socotit de Mântuitorul mai de pret decât lumea toatã (Mt.16.26), iar Corneliu Zelea Codreanu îl socoteste ca obiectivul cel mai important în procesul de educatie initiat. “Sufletul este punctul cardinal asupra cãruia tebuie sã se lucreze în momentul de fatã. Sufletul individului si sufletul natiunii” (26), si apoi le porunceste legionarilor : “chemati sufletul neamului la o viatã nouã” (27). “Legionarii sunt chemati de Dumnezeu, ca dupã veacuri de întuneric si asuprire, sã sune trâmbita învierii neamului românesc” (28).

Legionarii ucid în ei o lume coruptã, pentru a înãlta o alta pânã la cer, ei rãstoarnã domnia absolutã a materiei pentru a o înlocui cu domnia spiritului, a valorilor morale” (29), deci ei aplicã porunca lui Iisus : “Cãutati mai întâi împãrãtia lui Dumnezeu si dreptatea Lui” (Mt.6.33).

Omul cãlãuzit numai de interese personale, deprins sã si le asigure prin orice fel de mijloace, este diametral opus omului nou si el nu poate suporta modul de viatã al legionarilor. Pe el legionarii îl incomodeazã, îl pãgubesc si din astfel de motive el devine un dusman al legionarilor. Pentru un “om de afaceri” sunt dezolante cuvintele Cãpitanului : “La noi nu se putea câstiga nimic. Aici toti nu avem decât de dat : suflet, avere, viatã, capacitate de dragoste si încredere” (30). Dar si aceste cuvinte îsi trag seva tot de la Iisus, care a zis : “mai fericit este a da decât a lua” (Fapt.20.35).

Urmând exemplul Domnului nostru Iisus Hristos care S-a jertfit pentru neamul omenesc, legionarii s-au jertfit iubindu-si Neamul românesc. Jertfa lor a fost constientã si de mai înainte prevãzutã. Ei s-au pregãtit pentru aceastã jertfã, la care au fost pãrtasi cei mai buni dintre ei. Jertfa lor n-a fost decât sublimarea iubirii de Neam si de Dumnezeu. Prin trãirea lor în incandescentã, prin jertfelnicia lor, cei mai buni dintre legionari au constituit elita legionarã.

Pentru legionari ideea de elitã este legatã de ideea de jertfã, de sãrãcie, de trãire asprã si severã a vietii : “unde înceteazã jertfirea de sine, acolo înceteazã elita legionarã” (31).

Faptul este sesizat de istoricul italian Michele Rallo care remarcã la Miscarea Legionarã o particularã si constantã vocatie de sacrificiu (32).

Preocupãrile omului nou realizat de Miscarea Legionarã au fost punctate de Ion Mota încã din anul 1936 : “o tarã frumoasã, puternicã si ascultãtoare de Dumnezeu ; sã nu rãmânã tara fãrã biserici, fãrã icoane, sã nu lãsãm copiilor nostri o viatã fãrã Hristos”. Din nefericire, tara a fost urâtitã si prin sfârtecarea frontierelor, si prin alungarea lui Hristos, si prin dãrâmarea bisericilor, si prin cresterea copiilor Neamului ca niste animale fãrã Dumnezeu.

Filozafia crestinã ortodoxã cere lepãdarea de sine pentru a se contopi cu Absolutul (33).

Cel mai elocvent act de jertfelnicie pentru Hristos si Neam este participarea celor opt legionari la rãzboiul civil din Spania, culminând cu jertfa lui Ion Mota si a lui Vasile Marin.

Cãrticica intitulatã : Testamentul lui Ion Mota contine cele mai tulburãtoare fapte de credintã si de eroism produse de Miscarea Legionarã.

Ei au fost “considerati drept cruciati moderni ai crestinãtãtii orientale cãzuti pentru apãrarea credintei în occident si ca osteni latini care s-au jertfit în Spania pentru a apãra Europa de primejdia comunismului” (34).

“Se trãgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Se clãtina asezarea crestinã a lumii” (35). Ce fel de crestin poate sã fie fiul lui Valter Roman, fiul celui care a tras cu mitraliera în obrazul lui Hristos ? Ce fel de român a fost Nicolae Titulescu care a înzestrat armatele comuniste din Spania cu tunuri si cu tancuri, plãtite cu sudoarea crestinilor din România ? Mota se întreba : “Putem noi sã stãm nepãsãtori ?”, iar “patriotii” de sub comanda lui Ana Pauker luptau ca sã clatine “asezarea crestinã a lumii”.

Ce distantã între cei care si-au vândut sufletul pentru un blid de linte si cei opt legionari de pe frontul Spaniei, în numele cãrora vorbeste Ion Mota : “Nu poate fi pentru om o cinste mai mare, o chemare mai plinã de rost sufletesc decât aceea de a fi apãrãtor al lui Hristos, al neamului tãu crestin” (36).

Si dacã rãsturnãm afirmatia lui Mota vom gãsi cã nu poate fi o rusine mai mare, o actiune mai distrugãtoare de suflet decât aceea de a fi vrãjmas al lui Hristos si al neamului tãu crestin.

Pe frontul din Spania au luptat unii împotriva altora : crestinii din România si antihristii din România.

Omul nou, spiritualizat, neînfricat, mãrturiseste, oferindu-ne exemplul sãu : “Eu asa am înteles datoria vietii mele. Am iubit pe Hristos si am mers fericit la moarte pentru El” (37).

Albul si rosul mãrtisorului se împletesc si în dorinta pe care Mota si-a exprimat-o de dincolo de moarte (iubirea lui Hristos si a Neamului). Cel ce si-a înfrãtit în cruntã îmbrãtisare sângele cu pãmântul Spaniei crestine, se gândeste la tara sa : “sã faci din tara noastrã o tarã frumoasã” (38).

Sirul martirilor legionari n-a început cu Mota si Marin si nici nu s-a încheiat cu ei. Numãrul lor cine-l mai stie ?

Din sirul martirilor Bisericii, inaugurat de Sfântul Stefan, ne vom opri la Sfântul Ignatie al Antiohiei, care în drum spre Roma, unde urma sã fie martirizat, le scria crestinilor care încercau sã-i salveze viata : “Lãsati-mã sã fiu hranã fiarelor, prin care se poate dobândi Dumnezeu. Lãsati-mã sã imit patima Domnului meu” (39). Cu usurintã ni se impune asemãnare dintre Sfântul Ignatie si Ion Mota, desi distanta între ei, este de nouãsprezece veacuri.

Sfântul Ignatie este omul cel nou realizat de crestinism, Ion Mota este omul cel nou realizat de scoala legionarã.

Dintii fiarelor din circul roman au fãcut cu crestinii ce au fãcut gloantele dusmane cu legionarii. A scris unul dintre cunoscãtori cã “Pentru cei cãzuti gloantele nu însemnau o pedeapsã, ci o binecuvântare doritã. Ele sãvârseau cununia lor cu moartea legionarã (40).

Puterea mai presus de fire a jertfei, desãvârsirea iubirii de Neam si Tarã, fortificarea omului nou, au fãcut ca moartea pentru Neam si Tarã sã fie socotitã o nuntã, un izvor de viatã. “Nu-i temnitã sã ne-nspãimânte, nici chin, nici viforul dusman, de cãdem cu toti izbiti în frunte ni-i dragã moartea pentru Cãpitan” . “Moartea legionarã ne este cea mai sfântã nuntã dintre nunti”.

Ca jertfã pentru Hristos si Neam este apreciatã si uciderea inginerului Clime si a doctorului Banea în închisoarea de la Râmnicu-Sãrat (41) si a altor mii de legionari care au înecat cu sângele lor un destin tragic dar mãret, uluitor de mãret.

“Revolutia legionarã si scoala omului nou român trebuie ancorate în oceanul adânc al destinului românesc” . “Lacrimile si sângele vãrsat devin nestemate pe cununa cea nepieritoare a Neamului” . “Jertfele, în decursul veacurilor, se convertesc în luminã” (41).

Si martirii crestinismului si eroii neamului ne sunt exemple de convertire în luminã.

Iubirea jertfelnicã si ierarhizarea valorilor sunt cerute de Mântuitorul Hristos si reactualizate de Miscarea legionarã.

Mântuitorul ne avertizeazã cã “cel ce iubeste pe tatã si pe mamã mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine ; cel ce iubeste pe fiu ori pe fiicã mai mult decât pe mine nu este vrednic de Mine. Si cel ce nu-si ia crucea si nu-mi urmeazã Mie, nu este vrednic de Mine” (Mt.10.37-38).

Mistuit de vâlvãtaia iubirii jrtfelnice, marele predicator al neamurilor se întreabã : “Cine ne va despãrti pe noi de iubirea lui Hristos ? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau lipsa de îmbrãcãminte, sau primejdia sau sabia ?”(Rom.8.35). “Pentru tine suntem omorâti toatã ziua, socotiti am fost ca niste oi de junghere”(Rom.8.36). “Oi de junghere”, sã ne amintim de cei 252 de legionari ucisi în noaptea de 22 / 23 septembrie 1939. Cum au fost lãsati pe drumuri, prin piete, pe gunoaie. Printre trupurile lor profanate sã vedem si pe cei sapte preoti ucisi ca niste oi de junghiere si fãcuti priveliste oamenilor si îngerilor. N-a fost un gest de dementã ? N-a fost o lucrare satanicã ?

Sfântul Pavel le mãrturiseste corintenilor câteva din suferintele sale : “În osteneli, în închisori, în bãtãi peste mãsurã, la moarte adeseori” (2.Cor.11.23). “În primejdii de râuri, de tâlhari, de neamul meu, de la pãgâni, în cetãti, în pustie, pe mare, între fratii cei mincinosi . . . în frig si în lipsã de haine” (2 Cor.11.26-27).

Jilava, Vãcãresti, Râmnicul-Sãrat, Aiud, Gherla, Suceava, Delta, Canalul Mortii, reeducarea de la Pitesti, . . . Câte bãtãi, cât frig, câtã foame, câte boli, cât întuneric . . . “Pânã în ceasul de acum suntem goi si suntem bãtuti, suntem pribegi”(1.Cor.4.11), “cãci ni se pare cã Dumnezeu ne-a arãtat pe noi apostolii ca pe cei din urmã oameni, ca pe niste osânditi la moarte, fiindcã ne-a fãcut priveliste si îngerilor si oamenilor”(1 Cor.4.9).

Ce priveliste s-a arãtat îngerilor când au fost strangulati cei paisprezece, în frunte cu Cãpitanul ! Ce priveliste s-a arãtat oamenilor când au fost numãrate 252 de cadavre în aceeasi zi pe tot cuprinsul României Mari !

Legionarii care supravietuiesc închisorilor comuniste vor întelege cã suferintele lor au fost trãite si de sfintii apostoli si de primii crestini, si va încolti în sufletul lor nãdejdea cã asa cum a biruit crestinismul dupã trei secole de martiraj asa va birui si legionarul, omul cel nou.

Din adâncuri se înaltã legionarul . . .”la glasul Arhanghelului si întru trâmbita lui Dumnezeu”(1 Tes.4.16)

Omul cel nou si în viziunea Bisericii si în viziunea Miscãrii Legionare este un biruitor al pãcatului si al mortii, un înaripat purtãtor al virtutilor.
Într-un glas cu Sfântul Pavel, legionarii se îmbãrbãteazã unii pe altii : “Drept aceea fratilor, având întru sângele lui Iisus îndrãznealã, sã intrãm în Sfânta Sfintelor, pe calea cea nouã si vie pe care noi am înnoit-o, sã ne apropiem cu inima curatã”(Evr.10,19-22)

Învierea lui Hristos este chezãsia învierii tuturor oamenilor (1 Cor.15,20), dupã care urmeazã judecata de la sfârsitul veacurilor în urma cãreia neamurile vor fi rãsplãtite împreunã cu regii si împãratii lor. Cu aceastã crdintã, socoteste un vrednic legionar cã “nu trebuie sã ne fie teamã decât de pãcatul si de lasitatea din noi”(42).

Omul nou nu stie ce-i frica, el este un viteaz care nu se teme de moarte. În fata tuturor amenintãrilor, a tuturor pericolelor, el îl aude pe Hristos strigându-i : “În lume necazuri veti avea, dar îndrãzniti. Eu am biruit lumea” (În.16.33). Omul nou, legionarul, stie cã Hristos a biruit lumea dupã ce a fost batjocorit, învinuit pe nedrept, chinuit, bãtut, rãstignit, omorât. Din soarta pe care a avut-o Hristos, legionarul a învãtat cã cine refuzã chinurile de pe Golgota, nu poate avea parte de înviere împreunã cu Hristos.

Omul nou luptã cu pãcatul, cu nedreptãtile pânã la sânge. Lui i-a spus Hristos : “Nu socotiti cã am venit sã aduc pace pe pãmânt ; n-am venit sã aduc pace, ci sabie”(Mt.10.34). “Foc am venit sã arunc pe pãmânt si cât as vrea sã fie acum aprins”(Lc.12.49); “Vi se pare cã am venit sã dau pace pe pãmânt ? Vã spun cã nu, ci sabie”.(Lc.12.51).

O altã asemãnare între Bisericã si Miscarea Legionarã o constituie folosirea rugãciunii si a postului.

Legionarii postesc potrivit rânduielilor crestine miercurea si vinerea. De obicei vinerea fac post negru, adicã nu mãnâncã nimic pãnã la ora 18 seara. De asemenea ei respectã cele patru posturi mari din timpul anului.

Postul legionarilor are o notã socialã asa cum apare el la proorocul Isaia : “Voi postiti ca sã vã certati si sã vã sfãditi si sã bateti furiosi cu pumnul în masã ; nu postiti cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru sã se audã sus. Este oare acesta un post care-mi place, o zi în care omul îsi smereste sufletul sãu ?”(Is.58,4-5). Rezultã cã prin post glasul omului se aude sus si cã prin post omul îsi smereste sufletul sãu.

Sã alãturãm celor spuse de Isaia, cu câteva sute de ani înainte de întruparea Mântuitorului, îndrumãrile pe care le dã Corneliu Zelea Codreanu legionarilor sãi, la 18 februarie 1938 : “În timpul postului nu se citesc ziare, nu se mai admite nici un fel de distractii sau mãcar ceva care ar putea distrage sufletul legionarului de la rugãciune, nu se fumeazã. Nu se joacã cãrti, table, nu se merge la spectacole. Nu se fac discutii contradictorii”(44).

Potrivit proorocului Isaia postul înseamnã : “Rupeti lanturile nedreptãtii, dezlegati legãturile jugului, dati drumul celor asupriti si sfãrâmati jugul lor”(Is.58,6-7). Acest post recomandat de Isaia este tocmai ceea ce au pornit sã înfãptuiascã legionarii în România. Acest post include în sine revolutia pentru realizarea cãreia a pornit lupta sa Miscarea Legionarã.

În circulara sa, din care am citat mai sus, Cãpitanul, ca un profet al zilelor noastre, atacã miezul problemei, rostul spiritual al postului, caracterul sãu de exercitiu duhovnicesc prin care “glasul” omului sã se audã sus, si prin care omul sã-si smereascã sufletul sãu : “toatã problema se pune în înfrângerea oricãrei pofte, în biruirea trupului si a materiei, în eliberarea sufletului de sub jugul materiei”(45).

În continuare, proorocul Isaia prezintã cracterul umanitar al postului : “Împarte pâinea ta cu cel flãmând, adãposteste în casã pe cel sãrman, pe cel gol îmbracã-l si nu te ascunde de cel de un neam cu tine”(Is.58.7). În ceea ce urmeazã, legionarii gãsesc la prooroc o mare încurajare :”Dacã tu îndepãrtezi din mijlocul tãu asuprirea, amenintarea cu mâna si cuvântul de cârtire, dacã dai pâinea ta celui flãmând si tu saturi sufletul amãrât, lumina ta va rãsãri în întuneric si bezna ta fi-va ca miezul zilei”(Is.58,9-10). Isaia ne aduce aminte de legea ajutorului legionar, de jertfelnicia celor mai chinuiti oameni, legionarii din închisori, care si-au dat îmbrãcãmintea celor mai goi decât ei, si-au dat putina mâncare pe care o primeau celor bolnavi (vezi cazul prezentat de N. Steinhardt în Jurnalul fericirii), si-au dat medicamentele lor ca sã salveze viata altora, constienti cã ei, fãrã medicamentele oferite altor bolnavi, vor muri. Este ceea ce a fãcut în închisoare Valeriu Gafencu cu Eduard Wurmbrandt.

Aceste umbre abia vii, care abia mai rãsuflau lângã mucegaiul celulelor, acesti 4000 de legionari de care se “temea” si colonelul Crãciun, directorul penitenciarului Aiud, gãseau în spusele lui Isaia mângâiere : “Dacã dai pâinea ta celui flãmând si tu saturi sufletul amãrât, lumina ta va rãsãri în întuneric si bezna ta fi-va ca miezul zilei”(Is.58.10)

Ca urmare a acestui post-jertfã, dupã evenimentele din decembrie 1989, rãsare o fâsie de luminã care alungã întunericul minciunii. “Dolofanii” de sub comanda colonelului Crãciun încep sã spunã adevãrul. Bezna închisorilor se sparge. Suferintele îndurate pentru vina de a-si fi iubit Tara si Neamul se transformã în luminã. Postul, rugãciunea, suferintele crunte la care au fost obligati legionarii îi îndreaptã cãtre Dumnezeu si ei supravietuiesc : “El va da tãrie oaselor tale si vei fi ca o grãdinã adãpatã, ca un izvor de apã vie, care nu mai seacã niciodatã”(Is.58.11).

Prin post si rugãciune, prin credintã nelimitatã, Domnul a dat tãrie oaselor celor ce supravietuiesc temnitelor. Cei care scriu la “Gazeta de Vest” si la “Puncte Cardinale” sunt acum ca un izvor de apã vie si izvorul “nu va seca niciodatã”.

Voi care ati postit si v-ati rugat în temnite zeci de ani, voi, pe care lumea nu stie sã vã pretuiascã, mângâiati-vã cu cele scrise de Isaia : “Pe vechile tale ruine vor fi ziduri noi, vei ridica din nou temeliile strãbune si vei fi numit reparator de spãrturi si înnoitor de drumuri, ca tara sã poatã fi locuitã”(Is.58.12). în consens cu Isaia, Cãpitanul zice : “Chemarea istoricã a generatiei noastre : pe ruinele de astãzi sã clãdim o tarã nouã, o tarã mândrã”(46).

Cât de mult tin legionarii la temeliile strãbune !

Urmând cele scrise de Sf. Ap. Pavel (Ef.6.18) el îi îndeamnã pe legionari : “Rugati-vã necontenit, pentru cã în momentul în care mânãstirile si bisericile nu se vor mai ruga, tara aceasta se va prãbusi”. Si urmând pe Sfântul Pavel (Ef.6.19), el cere : “Rugati-vã si pentru noi care suntem plini de pãcate si pentru biruinta armatei noastre legionare-crestine”(52).

Despre rãbdarea crestinã si cea legionarã ar fi necesar un alt studiu, o altã documentare, datoritã vastitãtii problemei si datoritã fantasticilor situatii în care legionarii au rãbdat pânã peste limitele omenescului ca si pentru faptul cã inamicii Miscãrii Legionare s-au coalizat în a ascunde de lume faptele de rãbdare ale legionarilor.

Ca si în problema virtutilor teologice, ca si în problema rugãciunii si a postului, Miscarea Legionarã a urmat învãtãtura Bisericii despre rãbdare.

În calitatea lor de crestini, legionarii sunt cuprinsi în textele Sfintei Scripturi în care este recomandatã rãbdarea : “Fericiti veti fi când vã vor ocãrî si vã vor prigoni si vor zice tot cuvântul rãu împotriva voastrã, mintind, pentru Mine”(Mt.5.11). “Dintre voi vor ucide si vor prigoni”(Lc.11.49). “Vine ceasul când tot cel ce vã va ucide sã creadã cã aduce închinarea lui Dumnezeu”(În.16.1). “Prigoniti fiind, rãbdãm”(1 Cor.4.12). “În bãtãi, în temnite, în tulburãri”(2 Cor.6.5). “Câte prigoniri am rãbdat”(2 Tim.3.11).

În toate aceste texte, ca si în cele care vor urma se vor regãsi bãtrânii legionari care mai sunt în viatã. Ei au biruit prin rãbdare. Rãbdarea lor a fost eroicã, muceniceascã. Rãbdarea lor s-a caracterizat prin bãrbãtie, nu prin fricã sau lasitate.

În Evanghelia Sa, Mântuitorul Hristos are cuvinte care sunt adresate direct legionarilor : “Îsi vor pune mâinile peste voi si vã vor prigoni, ducându-vã în sinagogi si în temnite, ducându-vã la împãrati si la dregãtori pentru numele Meu, si va fi vouã spre mãrturie”(Lc.21,12-13) ; “Si veti fi dati si de pãrinti si de frati si de neamuri, si de prieteni, si vor ucide dintre voi, si veti fi ucisi de toti pentru numele Meu”(Lc.21,16-17). Profetiile fãcute de Mântuitorul s-au adeverit curând dupã întemeierea Bisericii, ca si în veacul nostru cu soarta legionarilor.

Atunci, relateazã Sfântul Luca, “chemând pe apostoli si bãtându-iI le-a poruncit sã nu mai vorbeascã în numele lui Iisus. Iar ei au plecat din fata sinedriului bucurându-se cã s-au învrednicit, pentru numele lui Iisus sã sufere ocarã”(F.5,40-41). Câte amenintãri au suportat. De câte ori li s-a interzis organizatia. Câte”sinedrii” românesti i-au amenintat. Si dacã legionarii au transformat închisorile în scoli ale spiritualizãrii, ei s-au bucurat cã au suferit pentru Neamul si Tara lor, cãci mântuirea a fost conditionatã de rãbdare (Mt.10.22), dându-li-se asigurãri ucenicilor cã “prin rãbdarea voastrã veti dobândi sufletele voastre”(Lc.21.19). Sfântul Apostol Iacov ne dã ca pildã de îndelungã rãbdare pe prooroci si pe Iov (Iac.5.10-11).

Existã un eroism al rãbdãrii pe care legionarii l-au practicat. Si în rãbdare s-a manifestat spiritul de jertfã, legionarii fãcând din propria lor cenusã cea mai formidabilã dinamitã (53).

S-a fãcut caz de “fanatismul legionar” care a fost folosit ca o dovadã cã ei nu sunt crestini. Fanatismul a fost înjugat cu “extremismul” si cu violenta care nu pot fi socotite crestine. Revista “Puncte Cardinale” a tratat aceastã problemã (an III, nr.8-9, aug-sept 1993, p.7)

Putem învinui de fanatism si pe Domnul nostru Iisus Hrristos si pe sfintii Sãi apostoli si pe toti martirii crestini.

Dacã voievodul Constantin Brâncoveanu n-ar fi fost fanatic, ar fi cedat în fata cãlãului care-i ucidea copiii. A avea curajul sã afirmi adevãrul si sã lupti pentru el cu orice risc poate fi socotit fanatism, dar nu cu conotatie negativã ! Fanatismul implicã iubire jertfelnicã nu urã nimicitoare, asa cum sustin dusmanii Miscãrii Legionare. Orice mare savant este extremist ; orice mare artist este un extremist ; orice mare postitor si cel mai smerit cãlugãr pot fi socotiti extremisti. A lupta pânã la ultima picãturã de putere, a munci si ziua si noaptea este tot o atitudine extremistã. Se discutã despre violenta legionarilor ca oponent al tolerantei crestine. Cu motivatie necinstitã, nu se face demarcarea între violenta agresivã si violenta prin care se rãspunde agresivitãtii. Nu este observat cel ce atacã pentru a ucide, dar se socoteste agresivitate lupta de apãrare a celui atacat. Cel ce trage cu tunul si striveste sub senilele tancului mii de vieti nevinovate nu este socotit violent, dar cel care apãrându-se aruncã cu pietre în tanc este învinuit de violentã.

Si Mântuitorul, “blândul Pãstor”, a fost obligat sã folosescã violenta si Însusi îsi zice : “râvna casei tale M-a mâncat”. Pe farisei îi numeste fãtarnici (Mt.23,13.14.15), “cãlãuze oarbe” (Mt.23,16.17.19.24), îi face nebuni (Mt.23,17.19). Pentru restabilirea ordinei, a demnitãtii templului “fãcându-si un bici din streanguri, i-a scos pe toti afarã din templu, si oile, si boii, si schimbãtorilor le-a vãrsat banii si le-a rãsturnat mesele”(În.2.15). “Râvna casei Tale Mã mistuie” (În.2.17) a devenit motiv de violentã. Si dacã pentru Hristos a fost motiv de violentã, si drama prãbusirii Neamului în prãpastia pierzãrii a fost motiv de violentã. Sã nu se uite cã în final aceastã violentã este plãtitã cu propria viatã, cu propria cenusã, cum a zis Ion Mota.

Cel slab, cel neîndreptãtit este învinuit de violentã, iar cel puternic, oricât de mult sânge ar vãrsa, oricât de multe victime ar face, nu este apreciat ca violent.

Asa cum Hristos a fost învinuit cã scoate demonii cu ajutorul demonilor si cã stricã legea lui Dumnezeu, tot asa si legionarii au fost învinuiti cã fac scoala crimei, cã sunt trãdãtori de tarã, cã sunt niste nebuni (54).

Ca sã nu se vadã crestinismul legionar, ca sã nu se audã glasul lor, au fost puse la lucru masini infernale.

Îngrijorat de asurzitoarea avalansã de calomnii, Cãpitanul a socotit cã “lumea nici mãcar nu va sti pentru ce ne-au omorât”(55).

În mijlocul celor pe care voia sã-l salveze, cu ochii la suferintele din ce în ce mai dureroase ale legionarilor, Cãpitanul se vede izolat si dispretuit. “Nimeni nu s-a întrebat dacã mai putem suporta nesfârsitele chinuri fizice si morale care de multe ori tindeau sã depãseascã puterile noastre de rzistentã”(56).

Dupã înmormântarea martirilor din Spania, Cãpitanul observã la guvernantii din România o tendintã fermã de provocare a Miscãrii Legionare, pentru ca aceasta sã reactioneze si pe baza ripostei sã poatã lua mãsuri împotriva ei !

Supusi la chinuri, nu-i de mirare cã ei au ajuns “la limita de pe urmã a rãbdãrii”(57). Ce stiau ministrii lui Carol al II-lea despre limita rãbdãrii ? Ca niste rãstigniti, legionarii constatã : “Curge asupra noastrã ploaie de miselii”(58).

Limita de pe urmã a rãbdãrii ! Dupã unsprezece ani de chinuri cu multe vieti de tineri pierdute, la 8 februarie 1938, într-o circularã adresatã tuturor legionarilor din tarã, Corneliu Zelea Codreanu precizeazã : “Miscarea Legionarã, cu inima însângeratã si îndoliatã, nu rãspunde provocãrilor nelegiuite la care a fost supusã. Atacati cum vreti, loviti cât puteti. Noi nu avem nimic de rãspuns si nu vã fie teamã de nici o reactiune”(59).

A rãbda, a nu rãspunde la provocãri, nu-i totuna cu a fi învins. “Oricât de groaznice ar fi suferintele îndurate, ele lãmuresc fata unui neam, îi miruiesc fruntea cu azurul vesniciei”(60).

Crestinii au fost omorâti 300 de ani, timp în care sângele martirilor a devenit sãmântã pentru noi generatii de crestini. Credem cã Dumnezeu va rândui ca si sângele legionarilor sã fie sãmântã din care sã rãsarã si sã creascã noi generatii de viteji luptãtori pentru Neam si Credintã.

Suportarea nedreptãtilor, chinul îngropat în fiinta omeneascã face sã creascã o presiune interioarã care poate sã devinã mai puternicã decât vasul care o tine, si atunci se produce o explozie, vasul se sparge. Prevãzând amenintarea acestei presiuni interioare, scrie Cãpitanul : “tineretul acesta le-a rãbdat pe toate, a înnãbusit toate în sufletul sãu. Acum însã, dupã atâtia ani, dacã as dori sã dau un sfat lumii, as striga : Feriti-vã de cei ce rabdã !”(61). Si totusi, contând pe o mare putere de stãpânire de sine, el le cere camarazilor sãi : “ . . . semnalând aceastã nouã provocare îndemn legionarii la liniste”(62). “În fata marei dureri, pãstrati calm de neînvins”(63).

Marsul din Basarabia, planificat pentru data de 20 iulie 1930, a fost interzis de guvern. “Legionarii s-au stãpânit, iar Codreanu a izbutit oricum sã evite reactii violente”(64). “Cui te loveste peste obrazul drept, întoarce-i si pe celãlalt” (Mt.5.39). Si totusi, George Cosbuc a scris : “Când nu vom mai putea rãbda, când foamea ne va rãscula”, iar legionarii, ajunsi la ultima limitã a rãbdãrii, cântat au : “Un neam întreg însângera. N-am mai putut rãbda !”. “Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rãstignit trupul împreunã cu patimile si cu poftele”(Gl.5,24).

Dupã ani de crunte chinuri si dupã punerea în pãmânt a celor ucisi fãrã vinã, legionarii declarã cu simt de rãspundere : “Noi afirmãm în fata lui Dumnezeu si a istoriei cã niciodatã violentele noastre n-au fost decât legitime apãrãri”(65).

“Echipele mortii” n-au fost organizate de legionari ca sã ucidã pe cineva -asa cum se calomniazã- ci au fost formate din legionarii cei mai hotãrâti, ca sã nu dea înapoi din fata primejdiei, chiar dacã ar fi amenintati cu moartea. Nedreptãtile îndurate, chinurile suportate, împletite cu hotãrârea de a merge înainte, au dus la formarea echipelor mortii, a echipelor în care legionarii erau pregãtiti sã moarã pentru cauza Neamului. Dar, adevãrul este dosit, iar minciuna care-l rãstãlmãceste se rãspândeste.

La fiecare sedintã erau chemati cei cãzuti si de dorul lor se cânta “Plânge printre ramuri luna”. Prezenta celor cãzuti era cântatã : “Cei ce-au cãzut ucisi de gloantele dusmane pãsesc în rând cu cei ce au rãmas”. Legionarii ucisi fãrã judecatã nu mai încap pe filele unui calendar. Desi au trecut în Biserica triumfãtoare, ei au rãmas niste luptãtori. Prin rugãciune noi îi chemãm sã ne ajute, sã ne întãreascã bratul, sã ne îmbãrbãteze pe noi care am rãmas în Biserica luptãtoare. Asa cum trece seva din rãdãcinile stejarului, din strãfundurile pãmântului, cãtre vârfurile cele mai înalte ale coroanei sale, asa circulã si seva mortilor nostri în sufletul, în mintea si în bratele noastre.

De acolo de unde sunt, martirii legionari strigã : “Pânã când, Stãpâne sfinte si adevãtate, nu vei judeca si nu vei rãzbuna sângele noastru, fatã de cei ce locuiesc pe pãmânt ?”(Ap.6,10).

Comunitatea de iubire dintre cei rãpusi de gloantele dusmane si cei ce au rãmas este caracterizatã prin admiratia celor cãzuti de cãtre cei ce au rãmas, dar si de misiunea celor rãmasi, prin care se vor regãsi în aceeasi stare. “Si fiecãruia dintre voi )cei martirizati) i s-a dat câte un vesmânt alb si li s-a spus sã stzea în tihnã, încã putinã vreme, pânã când vor împlini numãrul si cei împreunã slujitori cu ei si fratii lor, cei ce aveau sã fie omorâti ca si ei”(Ap.6,11). Iatã dar elementele crestine pe care le valorificã legionarii în felul în care practicã cultul mortilor. Cultul mortilor este o îndatorire crestineascã. “Aduceti-vã aminte de mai marii vostri, care v-au grãit vouã cuvântul lui Dumnezeu : priviti cu luare aminte cum si-au încheiat viata si le urmati credinta”(Evr.13,7). Înfrãtirea prin moarte jertfelnicã este tot o poruncã a Sfintei Scripturi, care-i mângâie pe legionari. “Si am auzit un glas din cer, zicând, scrie :”Fericiti cei morti, cei ce de-acum mor întru Domnul. Da, grãieste Duhul, odihneascã-se de toate ostenelile lor, cãci faptele lor vin cu ei”(Ap.14,13).

Problema iertãrii aproapelui este folositã de adversarii Miscãrii Legionare ca un argument pentru a dovedi înstrãinarea lor de spiritul iertãtor al crestinismului. Dar lucrurile nu stau asa. Nimeni nu poate sã ierte un om care nu recunoaste cã a gresit. În rugãciunea de la taina mãrturisirii duhovnicul îl avertizeazã pe cel ce a venit la spovedanie : “Sã nu ascunzi de mine ceva din cele ce ai fãcut cãci îndoite pãcate vei avea ; de vreme ce ai venit la doctor sã nu te întorci fãrã vindecare”. O conditie a iertãrii este tocmai faptul de a recunoaste cã ai gresit. Toti cei ce au fost pedepsiti de legionari n-au recunoscut cã au gresit, ba, din contrã au sustinut cã au lucrat cu dreptate.

Apoi, problema iertãrii aproapelui este tratatã în functie de ceea ce trebuie iertat. Iertãm celor ce ne-au gresit nouã personal, dar nu pe cei care gresesc fatã de Dumnezeu, fatã de Neam si Tarã. Mântuitorul însusi a iertat pe cei ce L-au rãstignit, dar a fost violent cu cei care au necinstit templul. El a zis :”Orice pãcat si orice hulã se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta” (Mt.12,31).

O diferentiere între problema iertãrii face si Sf. Evanghelist Ioan : “Dacã vede cineva pe fratele sãu pãcãtuind -pãcat nu de moarte- sã se roage, si Dumnezeu va da viatã acelui frate, anume celor ce nu pãcãtuiesc de moarte. Este si pãcat de moarte : nu zic sã se roage pentru asa pãcat” (1 In.5,16).

O diferentiere a pãcãtosilor în functie de gravitatea pãcatelor face si Sf. Ap. Iuda în epistola sa : “Pe unii -sovãitori- mustrati-i ; pe altii -zmulgându-i din foc- mântuiti-i ; de altii, însã, fie-vã fricã, urând si cãmasa spurcatã de pe trupul lor” (Iuda, 22-23).

Nu se poate trece peste faptul cã oamenii au o libertate care-i face responsabili pentru faptele lor, care-i acuzã sau îi fericeste. Iar “plata pãcatului este moartea”, asa cum le scrie Sfântul Pavel romanilor.(Rm.6,23).

Problema iertãrii este tratatã tot în sensul diferentierii care existã între fãptuitor si gravitatea pãcatului sãvârsit de marele teolog rus Svetlov, în voluminoasa sa lucrare Învãtãtura crestinã în expunere apologeticã tradusã si tipãritã la Chisinãu înainte de al doilea rãzboi mondial.

În comportamentul legionarilor se gãsesc elementele expuse în legãturã cu iertarea, dar si neputinta omeneascã de a depãsi anumite limite ale rãbdãrii, ale stãpânirii de sine. În anumite momente, prea tensionate, drama Neamului a depãsit logica, iar calmul n-a mai putut fi pãstrat. Prin aceastã afirmatie nu justificãm, ci ne explicãm cum a fost posibil.

Corneliu Zelea Codreanu a dat poruncã legionarilor : “Sã iertati pe cei ce v-au lovit din pricini personale. Pe cei ce v-au chinuit pentru credinta voastrã în neamul românesc, nu-i veti ierta” (66).

O altã problemã care trebuie prezentatã pentru a contura si mai clar legãturile dintre Miscarea Legionarã si Bisericã, este atitudinea în fata mortii, foarte puternicã în rândul opiniei publice datoritã spiritului lor de sacrificiu, sârguintei lor si disciplinei de care dãdeau dovadã.

Legionarii nu se tem de moarte, ei o privesc ca pe o trecere în altã lume. Frica de moarte a obligat pe multi oameni sã nu spunã adevãrul, sã se ascundã, sã fugã de îndatoririle pe care le aveau. Aceastã constrângere a fost înlãturatã de legionari : “În noi frica mortii tace”. Întruparea si opera mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos îi izbãveste pe oameni de fricã. “El s-a fãcut om ca sã surpe prin moartea Sa pe cel ce are stãpânirea mortii, adicã pe diavolul, si sã izbãveasã pe acel care frica mortii îi tinea în robie toatã viata” (Evr.2.14-15).

Pentru legionari “teama de necunoscutul mortii se risipeste în vãpaia dragostei. Dragostea deplinã dizolvã aspectul terifiant al mortii si înaltã sufletul într-o regiune de fermitate, încredere si seninãtate” (67). Aceastã atitudine evidentia “spiritul total de sacrificiu care se afla la baza Miscãrii gardiste” (68),

Despre învierea cea de obste, ce va avea loc la sfârsitul veacurilor, în vederea judecãrii universale, legionarii învatã : “Esentialul este sã luãm aminte la Învierea lui Hristos ; sã nu pierdem legãtura cu Dumnezeu, care nu va lãsa fãrã sprijin pe cei care se jertfesc pentru asezarea dumnezeiestii Sale dreptãti” (69).

În spiritul preceptelor legionare zice profesorul Nae Ionescu : “A înviat Dumnezeu-Omul, lãsând sã irumpã realitatea de dincolo, dincoace ; a înviat Dumnezeu-Omul deschizând poarta celor de dincoace spre dincolo” (70).

Cu durerea învesmântatã în talent literar scrie Vasile Posteucã : “Cu ziduri de aramã, urã si hrãpãretie silnicã împrejur, n-am avut încotro creste decât spre cer, spre ziua cea mare a neamurilor” (71).

Nu numai indivizii vor învia la sfârsitul vremii. Vor învia si neamurile care se vor face demne de vesmântul nemuririi, si vor avea de dat socotealã Judecãtorului Suprem, pentru a-si justifica viata lor terestrã (72).

Împãratul David psalmodiazã cã “se vor închina Lui toti împãratii pãmântului, toate neamurile vor sluji Lui” (Ps.71,11).

Proorocul Isaia vede în viitor cã “vor umbla regi întru lumina ta si neamuri întru strãlucirea ta” (Is.60,3). Sf.Ioan, în Apocalipsa sa scrie ; “Cine nu se va teme de Tine, Doamne, si nu va slãvi numele tãu ? Cã tu singur resti sfânt, si toate neamurile vor veni si se vor închina înaintea ta, pentru cã judecãtile tale s-au fãcut cunoscute” (Ap.15,4). Viziunea judecãtii neamurilor ne mai este prezentatã : “Si iatã multime multã, pe care nimeni nu putea sã o numere, din tot neamul si semintiile si popoarele si limbile, stând înaintea tronului si înaintea Mielului, îmbrãcatã în vesminte albe si având în mânã ramuri de finic” (Ap.7,9).

La judecata din urmã sunt prezenti toti martirii credintei. “Acestia care sunt îmbrãcati în vesminte albe, cine sunt si de unde au venit ? . . . Acestia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare si si-au spãlat vesmintele lor si le-au fãcut albe în sângele Mielului” (Ap.7,13-14). Da, spre mângâierea noastrã avem certitudinea cã, asa cum ni se spune în Apocalipsã, vom vedea pe Cãpitan, pe Mota, pe Marin, pe Clime, “multime multã” (Ap.7,9) de legionari ucisi fãrã judecatã, ucisi miseleste, cã în “strâmtorarea cea mare si-au spãlat vesmintele lor si le-au fãcut albe în sângele Mielului” (Ap.7.14). În împãrãtia lui Dumnezeu martirii legionari “nu vor mai flãmânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu va mai cãdea soarele peste ei si nici o arsitã ; cãci Mielul, cel ce stã la mijlocul tronului, îl va paste pe el si-l va duce la izvoarele apelor vietii si Dumnezeu va sterge orice lacrimã din ochii lor” (Ap.16-17). Din aceste texte, din aceastã credintã, a izvorât afirmatia Cãpitanului : “Telul final nu este viata, ci învierea. Va veni o vreme când toate neamurile pãmântului vor învia cu toti mortii si cu toti regii si împãratii lor, având fiecare neam locul sãu înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, învierea din morti, este telul cel mai înalt si mai sublim, cãtre care se poate înãlta un neam” (73).

Astfel de mãrturisiri nu mai pot fi comentate. În fata lor rãmâi coplesit de tãria credintei, de curãtenia sufleteascã a celui care le face.

Crestinismul Miscãrii Legionare este absolut asa cum l-a predicat Domnul nostru Iisus Hristos. Iar învierea mortilor este o realitate, cea mai importantã realitate a vietii. Aceastã realitate le-a dat puteri supraomenesti si ca sã rabde în viatã dar si ca sã înfrunte moartea. La suferintele lor, la sângele lor vãrsat pe toate drumurile tãrii, la sângele lor în temnite a luat seama Sf. Ioan când a scris : “Aici este rãbdarea sfintilor, care pãzesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Iisus” (Ap.14,12).

Legionarii învatã cã, prin înviere “neamul este o entitate care îsi prelungeste viata si dincolo de mormânt. Neamurile sunt realitãti si în lumea cealaltã, nu numai pe lumea aceasta” (74) si, pentru ca sã-si documenteze credinta sa. Corneliu Codreanu citeazã din Apocalipsa cap. 15.4 si 21.23-24. Dupã care trage concluzia : “Nouã românilor, neamului nostru, ca oricãrui neam din lume, Dumnezeu ne-a sãdit o misiune, un destin istoric. Cea dintâi lege pe care un neam trebuie s-o urmeze este aceea de a merge pe linia acestui destin, împlinindu-si misiunea încredintatã” (75). În fata acestui destin, si pentru realizarea lui, Miscarea Legionarã a înfruntat toate vrãsmãsiile si a luptat cu toatã puterea. Din nefericire pentru România si pentru poporul român, ea nu a reusit sã ducã tara pe linia destinului sãu.

Dacã legionarii au fost învinuiti cã dramatizeazã, cã exagereazã pericolele care amenintã tara, faptele care au urmat dupã exterminarea lor, au confirmat cã tragismul lor corespundea unei situatii dintre cele mai grele pentru Neam si Tarã. Tara a fost ciuntitã, a fost robitã cumplit 50 de ani, a fost umilitã si acum este aruncatã în mizerie si amenintatã cu disparitia dacã nu acceptã vointa altor stãpâni din afarã, strãini si de credinta crestineascã si de idealurile nationale, si de traditiile în care am fost crescuti.

Legionarii au fost mistuiti de simtul rãspunderii.

Pentru realizarea destinului nostru ca Neam, ei si-au jertfit nu numai viata pãmânteascã dar chiar si fericirea vesnicã.

În situatii de exceptie sunt necesare mãsuri exceptionale si aplicarea unor astfel de mãsuri în situatii limitã nu înseamnã cã suntem extremisti, ci cã suntem pusi în situatii extreme.

Într-o astfel de situatie, a rostit Cãpitanul fraza : “Când este vorba sã aleg între moartea tãrii mele si aceea a tâlharului, eu prefer moartea tâlharului. Cred cã sunt mai bun crestin dacã nu voi permite tâlharului sã-mi aducã tara la pieire” (76).

În fata dezastrului care ameninta Tara, Neamul si Credinta. Miscarea Legionarã n-a putut sã se alieze decât lui Hristos, cu Biserica Sa ; n-a putut sã se comporte asa cum cereau interesele Neamului si ale Credintei, cu seriozitate dramaticã si cu mãsuri dintre cele mai serioase. Tocmai în aceastã seriozitate constã atitudinea religioasã a legionarilor fatã de politicã.

Asa cum observã Petre Tutea, legionarii au scos din vocabularul lor cuvântul glumã. Ei nu se joacã de-a politica, ei nu umblã cu jumãtãti de mãsurã, ei nu scot la licitatie interesele Tãrii si ale Neamului ; ei nu cautã nici un profit personal, ei pun umãrul acolo unde este mai greu (77).
Si dacã am asemãnat relatiile dintre Bisericã si Miscarea Legionarã cu cele douã fire ale mãrtisorului, sã spunem cã împletirea lor nu-i fãcutã numai pentru frumusete, împletirea lor nu are numai un caracter decorativ, ci este o necesitate. Biserica îsi vede principiile aplicate în viata politicã, iar Miscarea Legionarã îsi construieste edificiul sãu politic pe temeliile credintei crestine.

Cãpitanul si Ion Mota considerã politica si religia douã activitãti complementare, douã discipline aflate în aliantã naturalã (78). Comandantul Horia Sima declarã deschis cã politica are câmpul de actiune limitat si tocmai pentru extinderea si pentru eficienta mãsurilor sale, ea, politica, are nevoie de ajutorul Bisericii : “Politica, în acceptiunea ei ultimã, niciodatã n-ar putea sã se dispenseze de ajutorul religios, cãci îi lipsesc mijloacele harice” (79).

Pentru adeverirea celor scrise am folosit un “aparat critic” pe care, dacã tineretul l-ar verifica, si-ar alunga nelinistile si ar scãpa de negura în care îl învãluie dusmanii adevãrului, al Neamului si ai lui Hristos.

“Ce zici tu de tine însuti ?” (In.1,22) a fost întrebarea cãreia i-am creionat un rãspuns.

Sunt constient cã acest rãspuns are cel putin douã neajunsuri :

a) Nu este nici complet si nici suficient de bine sistematizat si

b) Expunând texte ca dovezi ; prezentarea rãmâne rece, argumentãrile sunt scurte sau chiar lipsesc, rãmânând în seama cititorului sã reflecteze asupra lor si sã tragã concluziile pe care textele prezentate le impun în mod logic.

Acelor cititori care vor fi nesatisfãcuti de aceastã expunere, le propun sã caute cãrtile citate si sã le parcurgã în întregime, sã nu se opreascã numai la paginile si textele prezentate aici ca dovezi.

Suntem datori sã cãutãm adevãrul. Sã-l restabilim acolo unde a fost nimicit sau deformat. Trebuie sã cunoastem adevãrul.

Dacã adevãrul este strivit, trebuie sã-l apãrãm.

Cu cât este mai puternicã minciuna, cu atât trebuie sã fie mai jertfelnicã lupta pentru restabilirea adevãrului.


“La icoanã”! “La Hristos”! El ne porunceste : Cãutati adevãrul cãci adevãrul vã va face liberi.

“EU SUNT CALEA, ADEVÃRUL, VIATA”.


Note

1. pr.Dumitru Stãniloae, IISUS HRISTOS SAU RESTAURAREA OMULUI, Sibiu. 1943.

2. Corneliu Zelea Codreanu, PENTRU LEGIONARI, pag.306.

3. Mircea Eliade, op.cit., pag.136.

4. Petre Tutea, op.cit., pag.93.

5. Mircea Eliade, op.cit., pag.136.

6. Corneliu Zelea Codreanu, PENTRU LEGIONARI, pag.256.

7. Ibidem, pag.78.

8. Ibidem, pag.295.

9. Ibidem, pag.5.

10. Michele Ralo, op.cit., pag.23

11. Virgil Mateias, NE-AM RIDICAT, apud “Almanah”, pag.105.

12. Paul Giraud, CODREANU SI GARDA DE FIER, apud LUPTA TINERETULUI, pag.266.

13. Faust Brãdescu, op. cit., pag.16.

14. Ion I. Mota, CRANII DE LEMN, pag.113.

15. Ibidem, pag.154.

16. Corneliu Zelea Codreanu, CÃRTICICA SEFULUI DE CUIB, pag.62.

17. Ibidem.

18. Ibidem, pag.64

19. Ibidem.

20. Ion I. Mota, CRANII DE LEMN, pag.175.

21. Ibidem, pag.204.

22. Ibidem, pag.206.

23. Corneliu Zelea Codreanu, CÃRTICICA SEFULUI DE CUIB, pag.65.

24. Ibidem, pag.62

25. Ibidem, pag.64.

26. Ibidem, pag.111.

27. Ibidem.

28. Ibidem, pag.15. Ideea este prezentatã cu talent de poetul Radu Gyr în BALADA CLOPOTARULUI DIN STELE, în urmãtoarele versuri :

“Dacã pentru libertate

nu duc sac cu plumbi în spate,

dacã pentru-un colt de pitã

nu scol coasã ascutitã,

dacã pentru neamul meu

nu ridic toporul greu,

batãr fã-mã ca pe tata

clopotar pe toatã gloata ;

batãr dãruie-mi putere

sã sun ceas de înviere.

Fã-mã crâsnic plin de vlagã

sã bat clopot noaptea-ntreagã

sã dea zãrilor ocol

Neamul meu din somn sã-l scol”

-citat dupã volumul SÂNGELE TEMNITEI – BALADE, editura Marineasa, Timisoara, 1992, pag.198.

29. Corneliu Zelea Codreanu, PENTRU LEGIONARI, pag.298.

30. ibidem, pag.305.

31. idem, în jurãmântul depus pe trupurile martirilor Ion Mota si Vasile Marin, la 13 februarie 1937, în biserica Sfântul Ilie-Gorgani din Bucuresti, apud “Almanahul” pag.188.

32. Michele Rallo, op.cit., pag.22.

33. George Popescu, op.cit.,apud “Almanah”, pag.121.

34. Michele Rallo, op.cit., pag.56.

35. Ion I. Mota, TESTAMENT, pag. 9.

36. Ibidem, pag.27.

37. Ibidem, pag.10

38. Ibidem, pag.16.

39. Antonie Plãmãdealã, TÂLCURI NOI LA TEXTE VECHI, Sibiu, 1989, pag.48.

40. Grigore Manoilescu, CU FRUNTEA SUS, în ziarul “Buna Vestire” din 22 septembrie 1940, apud “Almanah”, pag.97.

41. Gheorghe Popa, JERTFA CELOR UCISI LA RÂMNICU-SÃRAT, apud “Almanah”, pag.102

42. Vasile Posteucã, DEZGROPAREA CÃPITANULUI, Madrid, 1977, pag.58.

43. Ibidem.

44. Corneliu Zelea Codreanu, CIRCULARA NR.147, din 18 februarie 1938, apud “Almanah”, pag.197.

45. Ibidem.

46. Idem, PENTRU LEGIONARI, pag.462.

47. Mircea Eliade, MEMORII, vol.II, Bucuresti, 1991, pag.30.

48. Corneliu Zelea Codreanu, CÃRTICICA SEFULUI DE CUIB, pag.54 si 136.

49. Idem, PENTRU LEGIONARI, pag. 277, 360-361 si 395.

50. Mircea Eliade, MEMORII, vol.II, pag.30.

51. Corneliu Zelea Codreanu, SCRISOARE ADRESATÃ UNEI MÂNÃSTIRI, la 22 oct.1935, din Bucuresti, apud LUPTELE TINERETULUI, pag.136.

52. Ion I. Mota, CRANII DE LEMN, pag.174.

53. Ibidem.

54. Corneliu Zelea Codreanu, PENTRU LEGIONARI, pag.209.

55. Ibidem.

56. Ibidem, pag.471.

57. Ibidem, pag.383.

58. Ibidem, pag.5.

59. Idem, CIRCULARA NR.143, din 8 februarie 1938, apud “Almanah”, pag.196.

60. Vasile Posteucã, op. cit., pag.71.

63. Corneliu Zelea Codreanu, CIRCULARA NR.139 din 6 februarie 1938, apud “Almanah”, pag.200.

64. Michele Rallo, op. cit., pag.27.

65. A. Vântu, ION MOTA, schitã biograficã, în Cranii de lemn, pag. 337.

66. C. Z. Codreanu, PENTRU LEGIONARI, pag.475.

67. Michele Rallo, op. cit., pag.55.

68. Mircea Eliade, PROFETISM ROMÂNESC, de unde citãm : “Conceptia mortii în Miorita si Balada Mesterului Manole, acceptarea mortii ca jertfã voluntarã de sine – cu sensul unei nunti cosmice – moartea e jertfa supremã – e un mister prin care se desãvârseste un nou mod de a fi – o nouã existentã, pe un alt nivel, mai aproape de Dumnezeu” (Vol.I, pag.148). “Valorificarea mortii constituie una dintre cele mai fecunde victorii ale crestinismului – moartea e conceputã ca un mister sacramental. O spiritualitate profund crestinã avãnd în centrul ei misterul Mortii salvatoare si al jertfei de sine” (Vol. I, pag.151). gãsim în aceste texte justificarea cântecului legionar : “Moartea, numai moartea legionarã, ne este cea mai sfântã nuntã dintre nunti”.

69. Horia Sima, DOCTRINA LEGIONARÃ, pag.107.

70. Nae Ionescu, ROZA VÂNTURILOR, pag. 67.

71. Vasile Posteucã, op. cit., pag.77

72. Horia Sima, CRESTINISM, NATIONALISM SI DEMOCRATIE, apud “Almanah”, pag.83.

73. C.Z. Codreanu, PENTRU LEGIONARI, pag. 425.

74. Ibidem.

75. Ibidem, pag.426.

76. Ibidem, pag.411.

77. Petre Tutea, op. cit., pag.77 si 83.

78. Ion I. Mota, CRANII DE LEMN, pag.19.

79. Horia Sima, DOCTRINA LEGIONARÃ, pag. 142.